Un gând postat pe facebook



     Să aveți sufletele pline de pace și de soare, dragii mei! 





Despre un om diferit



„Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării.”
- Regina Maria a României
   
Când eram copil, în oraşul meu trăia un tânăr poreclit „Ciungul”. I se spunea aşa din cauza unui defect pe care îl avea la o mână, cauzat de un accident nefericit în care suferise o arsură foarte gravă care-i incapacitase mobilitatea braţului. Accidentul se petrecuse când era adolescent şi fiindcă băiatul nu era suficient dezvoltat mintal, copii îl batjocoreau adesea şi îl supuneau la tot felul de încercări teribiliste. Când şi-a ars mâna fusese pus să scoată un obiect dintr-un foc, iar el nu a ezitat şi a băgat mâna să salveze acel lucru. Încrederea lui în oameni a fost mai mare decât teama de accident.
Nu a fost scutit toată viaţa de răutăţile lumii. Era stigmatizat de societate, care îl considera diferit. Muncea cu ziua pe la casele oamenilor, ajutând la grădinărit, la cosit, la construcţii, orice se găsea, ca să îşi câştige o bucată de pâine şi o porție de mâncare caldă.
Îmi aduc aminte că toţi cei pe la care lucra cu ziua îi dădeau să mănânce afară, în curte, şi numai tata îl punea să mănânce cu noi la masă…
Pe noi ne ajuta cu grădina, iar mie îmi aducea mereu trandafirii tăiați ca să-i pun în vază.
Copiii râdeau de el, iar adulţii îl batjocoreau adesea fiindcă era credul şi prostuţ... Nu numai o dată am văzut cum era batjocorit, bătut fără motiv, exploatat, jignit, umilit... Necruţătoare lume, necruţătoare soartă...
Într-o zi, a izbucnit un incendiu la o casă aflată la marginea oraşului. Vecinii s-au adunat ca la spectacol şi priveau flăcările care cuprindeau din ce în ce mai mult din casă, dându-şi cu părerea, dar neacţionând. La un moment dat a apărut şi Ciungul şi, fără a sta pe gânduri, a intrat în curte şi a spart uşa casei. Oamenii strânşi acolo, care priveau totul cu mirare, l-au văzut după puțin timp deschizând un geam şi ieşind printr-un fum negru şi dens. Avea în braţe un copil mic, de vreo 2 ani, pe care l-a lăsăt jos pe fereastră. După câteva clipe, a ieşit pe uşa casei ţinând în braţe o fetiţă de vreo 5 anişori . A salvat atunci două vieţi, sub ochii miraţi ai oamenilor „normali”...
Este povestea unui Om respins şi batjocorit de o societate care nu le dă nicio şansă oamenilor bolnavi, oamenilor cu dizabilităţi, oamenilor cu nevoi speciale... şi când spun nevoi speciale, mă refer la nevoia lor de a fi acceptaţi de noi, ajutaţi, respectaţi, încurajați şi iubiţi...
Mi-l amintesc pe Ciung mâncând mereu alături de câinele lui, de care era nedespărţit. Întotdeauna îi dădea mai întâi câinelui din mâncarea lui şi abia apoi mânca şi el...
Nu știm niciodată ce erou se ascunde într-un om pe care obișnuim să îl desconsiderăm în baza criteriilor noastre superficiale... Nu am înţeles niciodată de ce este mai uşor să oferi batjocură decât respect, lovituri în loc de mângâieri, dispreţ în loc de iubire...
Ce păcat că sufletul oamenilor nu este la vedere! Poate că aşa am fi mai buni și mai blânzi cu cei pe care nu avem răbdare să-i cunoaștem, nici putere să-i înțelegem și nici înțelepciune să-i acceptăm și să-i iubim...

Cu multă dragoste, pentru toți oamenii diferiți.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Amintiri dulci



Azi am fost la Starbucks cu o prietenă dragă și am mâncat o prăjitură. Bine, eu sunt la cură de slăbire, iar ieșirea nu era programată. Irina nu s-ar fi atins de prăjitura aceea, dar o am mereu și pe Liliana cu mine (mă cheamă și Liliana), iar ea nu refuză nimic dulce. Liliana e partea rea din mine (pofticioasă, lipsită de ambiție și perseverență) pe care Irina o cară mereu după ea... Dar, nu despre lupta dintre cele două vreau să vă vorbesc, ci despre altceva. 
Savurând acea prăjitură mi-am amintit de prima mea călătorie în Germania. Când am intrat pentru prima oară într-o cofetărie de acolo, am avut impresia că sunt într-un paradis. Eram o copilă. Nu mai văzusem atâtea prăjituri, iar torturile acelea minunate, tăiate ca să se vadă ce minunății zăceau în ele, mi se păreau fantastice. Eram cu tata și cu fratele lui. Cu "doi moși", așa cum îmi plăcea să le spun pe atunci, în glumă. 
Unchiul meu mi-a spus să aleg ce prăjitură vreau cel mai mult. Misiune imposibilă. Aș fi ales tortul plin cu căpșuni pe deasupra, cel pe care era un strat gros de caramel și ceva migdale, altul plin cu frișcă și fructe de pădure... Eram zăpăcită. Le-aș fi ales pe toate. 
Văzându-mă nehotărâtă, dar fascinată de vitrina plină cu bunătăți, tata mi-a spus: "Alege care te atrage mai mult acum și îți promit că vom veni în fiecare zi până vom pleca înapoi în România, ca să le încerci pe toate." Parcă mi-ar fi promis Paradisul. 
S-a ținut de cuvânt. Cu toate că mătușa mea avea mereu câte un desert acasă, noi doi plecam în fiecare după-masă la o plimbare cu oprire la cofetăria aceea. Am încercat toate torturile și toate prăjiturile. Mergeam pe jos câțiva kilometri până la cofetărie și înapoi, dar tata, deși avea 64 de ani și cancer, nu s-a plâns niciodată de oboseală. Desigur, eu nu știam că avea cancer.

Când am ajuns în Germania, eu și tata am primit în dar de la unchiul meu câte o sumă egală de bani ca să ne cumpărăm ceea ce ne doream. Fiecare dintre noi și-a făcut planuri să-și cumpere ceea ce voia. Eu voiam adidași și alte nebunii, tata lanțuri pentru o drujbă și alte lucruri care nu se găseau încă în România. 
După câteva zile de mers la acea cofetărie, am realizat că tata plătea din banii lui, primiți în dar pentru cumpărături. 
"Dar tu mai ai bani să îți iei ce îți trebuie?", l-am întrebat pe tata. 
Și mi-a spus că nimic nu-i trebuie mai mult decât să mă vadă pe mine bucuroasă. 
În ultimele zile de vacanță, am văzut într-o vitrină un ceas de mână. Nu știu de ce mi-a cășunat atât de tare pe ceasul acela, dar îl doream enorm. Poate că îmi plăcea pentru că era deosebit de alte ceasuri obișnuite. Niciodată nu aș fi îndrăznit să-i spun unchiului meu că îmi plăcea acel ceas, fiindcă eram conștientă și recunoscătoare că îmi dăduse deja destui bani și îmi oferise o vacanță de două luni. N-aș fi vrut să creadă că îmi doream mai mult. Dar tata a observat că admiram acel ceas de fiecare dată când treceam pe lângă vitrina în care era expus. 
"Chiar îți place ție ceasul ăla?", m-a întrebat tata. 
Nu i-am spus că îmi plăcea enorm, dar nimeni nu mă cunoștea mai bine decât tata. 
Eu îmi cheltuisem deja banii primiți de la unchiul meu. Îmi cumpărasem haine, adidași și câteva daruri pentru mama și alte persoane dragi. Îmi mai rămăsese o sumă de bani insuficientă pentru acel ceas și l-am întrebat pe tata dacă nu-i voia el, ca să-și cumpere ceva ce își dorea. "Ai cheltuit atât de mult pe prăjituri..." i-am spus. 
Nu am fost atentă dacă tata și-a cumpărat ceea ce îi trebuia, fiindcă ieșise de câteva ori în oraș și fără mine. Mi-a spus atunci că are destui bani și că ar trebui să-mi iau dulciuri sau altceva cu banii care îmi mai rămăseseră. Și așa am făcut. I-am cumpărat lui un briceag roșu la care se uitase în treacăt, într-un magazin. 
Ne-am întors în România cu trenul. Am o poză de atunci și numai când o văd realizez cât de bolnav și de istovit era tata. Avea riduri adânci și era foarte slab. Acum realizez că pentru el nu era simplu să meargă kilometri pe jos, uneori prin căldură... dar nu s-a plâns niciodată. Mi-l amintesc mereu cum spunea că nu se plânge niciodată fiindcă asta nu-i alină durerile, ci doar îi întristează pe ceilalți. 
Pe tren am povestit cu tata câte în lună și în stele. Vorbeam foarte mult! Bietul tata... 
Am ajuns să povestim și despre ceea ce ne-am cumpărat. Mi-am amintit de briceag și i l-am dăruit. S-a bucurat ca un copil. L-a desfăcut, a testat cuțitașele, era încântat că poate desface și conserve cu el. 
"Tu ți-ai cumpărat tot ce ți-ai dorit?", m-a întrebat tata.
Și mi-am amintit de acel ceas frumos pe care știam că nu aveam să-l văd vreodată pe mâna mea. 
"Da.", am spus. Mințeam. 
Tata mi-a zâmbit ca și cum știa că mințeam și a luat gentuța lui veche din piele tocită, din care a scos o cutie frumoasă, pătrată. Mi-a întins cutia, pe care am luat-o curioasă, dar convinsă că acolo se afla ceva ce își cumpărase el și ce voia să-mi arate. 
În cutie se afla ceasul pe care mi-l dorisem atât de mult. Tata mi-l cumpărase, cu toate că acel ceas costa aproape cât toată suma pe care o primise de la unchiul meu, minus prăjiturile pe care le mâncasem la cofetărie. Atunci am realizat că tata nu își cumpărase nimic pentru el. Nu știam dacă să mă bucur pentru acel ceas pe care mi-l dorisem atât de mult sau să regret că tata nu își cumpărase nimic. 
Acum știu că tata cumpărase tot ce și-ar fi putut dori: multe bucurii pentru mine. Bucurii care durează și azi, fiindcă amintirile sunt eterne. Amintiri dulci și o lecție frumoasă de viață. O lecție despre putere, despre dăruire, despre sacrificiu, despre dragoste. 
Ar trebui ca atunci când voi fi nefericită, când voi simți că nu am nimic și pe nimeni, să-mi amintesc că am avut cândva TOTUL.



Fluturi volumul 3




În pofida faptului că mă dezamăgise şi mă rănise, nu puteam să-l urăsc. Eram supărată pe el şi simţeam nevoia să îl torturez cu reproşuri. Voiam să-l fac să simtă toată durerea mea, să simtă gustul amar al vinovăţiei, dar asta nu mi-ar fi adus mie alinare. Îmi era ciudă că nu-l puteam urî, fiindcă aveam impresia că dacă l-aş fi urât sau dacă măcar nu l-aş mai fi iubit, suferinţa mi-ar fi fost mai uşoară. 

Când cineva ne răneşte avem tendinţa să căutăm alinare în braţele protectoare ale cuiva care ne iubeşte şi în care avem încredere. Eu nu mai aveam braţe primitoare care să-mi ofere linişte şi siguranţă. Aveam doar braţele imaginare ale tatălui meu pentru a mă adăposti.
Priveam omul care mă dezamăgise cel mai tare. Avea un aer vinovat, spăşit, resemnat. Nu-şi ridica privirea şi aveam impresia că nici măcar nu respira. Stătea ca un condamnat care îşi aştepta îngrozit sentinţa. 
Mi-am amintit de îndată de tatăl meu care îmi spusese cândva să nu lovesc niciodată un om aflat la pământ, oricât de gravă ar fi greşeala lui. 
- Învaţă să-ţi stăpâneşti furia şi dorinţa de a-l pedepsi pe cel care te-a rănit. Când omul e la pământ are nevoie de ajutor şi de mângâieri, nu de lovituri. 
- Şi dacă nu le merită? 
- Oricine le merită, dacă tu eşti un om bun. Dacă nu poţi înţelege şi ajuta un om decăzut, cu ce eşti mai bună decât el
Vorbele tatălui meu îmi răsunau în minte ca un ecou. Avea dreptate. Cu ce aş fi fost eu mai bună decât el dacă l-aş fi torturat cu reproşuri și dacă l-aș fi umilit? 
Când un om a greşit, nu-i arăta cât de urât este, ci cât de frumos ar putea fi.”, spunea tata. 
Oricât de frumoase şi de umane erau îndemnurile tatălui meu, în mine se purta o luptă aprigă între orgoliul meu rănit, prejudecăţi şi dragostea pe care i-o purtam celui care mă rănise. Însă dragostea a învins.


Fragment din cartea Fluturi volumul 3.

Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Mierea de Manuka





Dragi prieteni,


mi-am propus că dacă va da rezultate bune, voi recomanda această miere, pentru că la început, vă spun sincer, nu am crezut în efectele ei miraculoase. Dar este un produs excepțional, care mi-a întărit din nou convingerea că Dumnezeu a lăsat în natură tot ce ne trebuie pentru sănătate și că nu medicamentele sunt cele mai bune în anumite situații.
Mama mea a avut probleme de sănătate în ultimele 6 luni. Am chinuit-o cu tratamente agresive, mai ales pentru helicobacter (pentru care a luat antibiotice care nu au ajutat-o). 
Un prieten preot mi-a povestit despre această miere. Nu am crezut în ea, e miere, până la urmă! Dar disperarea de a o ajuta pe mama m-a determinat să încerc. Mierea nu face rău oricum (dacă nu suferiți de diabet), așadar i-am comandat-o. 
Dacă eu sunt sceptică, ar trebui să o cunoașteți pe mama... nici n-a vrut să audă de ea și m-a certat că am dat aproape 200 de lei pe un borcan de miere, deși pe medicamente am dat mult mai mult și nu au ajutat-o, din contră, i-au făcut mai mult rău. Dar dacă tot am dat banii pe ea, mama s-a simțit datoare să o consume. :)
Rezultatul? Miraculos! Nu numai că a scăpat de helicobacter, dar a simțit o stare de sănătate mult îmbunătățită! Are mai multă energie, tractul intestinal îi funcționeză foarte bine, nu mai are dureri la ficat/fiere, analizele s-au îmbunătățit (mama avea și anemie după o anorexie de 2 luni și niște infecții). 
A consumat câte 2 lingurițe pe zi (dimineața și seara) pe stomacul gol (cu 30 de minute înainte de masă) și i-am cumpărat doar un borcan. 
Se știe că mierea este o bombă de vitamine, că este un puternic antibiotic și antioxidant natural, dar această miere este excepțională. Studiind despre ea am aflat ce o deosebește de mierea obișnuită: faptul că este raw (neprocesată), că are factor antibiotic, dar mai ales datorită arborelui de manuka (crește doar în zone nepoluate).
Un medic foarte bun mi-a spus că ar fi ideală câte o cură pe an cu această miere. El susține că întărește imunitatea (nu vă spun câte suplimente iau anual pentru întărirea imunității, care mă costă mai mult decât un borcan cu miere, dar până acum nu au avut efect...)
Am înțeles că ajută și în curele de slăbire - dacă nu o mâncați cu pâine și unt, desigur! :)  
După ce am postat pe facebook acest text despre Mierea de Manuka mi-au scris multe persoane care au folosit-o și care au declarat că le-a ajutat foarte mult în diferite afecțiuni (infecții bucale, eczeme, gastrite, infecții urinare, stafilococ auriu, etc), dar mai ales pentru imunitate.
Iată ce spun cei de la Plantum despre miere:



Mai multe sespre mierea de Manuka puteți citi aici:  Miere de Manuka 

O puteți comanda aici: Miere-de-Manuka

Eu o recomand cu toată inima și aștept și alte păreri de la voi, dacă ați folosit-o!







Nu sunt încrezută.



M-a abordat o cunoștință ca să-mi reproșeze că în ultimul timp nu mă mai opresc să stau de vorbă. Cică înainte eram mai comunicativă și mai prietenoasă, dar în ultimul timp sunt retrasă și încrezută. 
Sunt sigură că nu este singura care are această părere despre mine.  
"Te-ai ajuns, de aia ești încrezută!" a fost replica acelei persoane. O replică deplasată, dealtfel. 
Nu, nu m-am ajuns și nu sunt încrezută. Știu că termenul "s-a ajuns", se atribuie de obicei celor care au câte o realizare și care devin infatuați, lăudăroși, vanitoși... Dar nu este cazul meu, așa că, mai ușor cu judecățile globale. 
Faptul că am avut anumite realizări în viață nu înseamnă că acestea mă transformă într-un om infatuat. Eu am avut întotdeauna un standard de viață mai mult decât decent, deci nu am avut ambiții de oameni complexați că n-au avut, care să mă transforme într-o persoană ridicolă. Nu m-a văzut nimeni lăudându-mă cu vreun ceas, cu mașini sau cu mai știu eu ce. Nu dobândirea anumitor lucruri înseamnă evoluție, ci dobândirea unui spirit superior. 
Deci, nu faptul că "m-am ajuns" în vreun fel m-a schimbat, ci faptul că am evoluat pe plan spiritual și că nu mai sunt dispusă să fac niciun compromis de dragul de a păstra aparențele și de a mă face plăcută lumii. 
Nu mă mai opresc să stau de vorbă cu oameni care nu au nimic interesant sau frumos de spus. Nu mai stau de vorbă cu oameni ipocriți și curioși, care sunt doar interesați de detalii din viața mea sau a anturajului meu, pe care să le răspândească altora. Și nu mai stau de vorbă cu oameni bârfitori, fiindcă nu mă interesează să aud povești despre alții. Pe mine nu mă interesează nici cine a divorțat, nici ce mașină și-a cumpărat nu știu cine și nici conflictele altora. 
Nu mai stau de vorbă cu oameni cu care trebuie să îmi controlez fiecare vorbă de teamă că sunt suspicioși, paranoici și ranchiunoși. Și nu mai stau de vorbă cu oameni care mă încarcă negativ și care mă obosesc. Sunt sătulă de bârfe, de victimizări, de văicăreli, de drame închipuite și de flecăreli inutile. Nu simt nevoia sa bifez noutățile din viața altora și nici să mă spovedesc despre ale mele. Fericirea sau nefericirea mi le împart doar cu oamenii apropiați.   
De aceea prefer să-i salut de la distanță pe unii și să mă bucur că-i văd bine, sănătoși. 




Promisiune



Mi-am promis că weekend-urile vor fi doar pentru sufletul meu. Asta presupune să fac doar ceea ce îmi place, să las orice griji și responsabilități, să nu mă gândesc la nimic care m-ar putea întrista și încărca negativ și să stau împreună cu oameni dragi. 
Au fost multe weekend-uri pe care le-am sacrificat cu lucruri pe care le credeam prioritare (treburi prin casă și alte nimicuri), uneori am stat cu oameni care aveau preocupări diferite de ale mele (unele opuse placului meu), sau am pierdut timpul nefăcând ceva interesant și frumos. Regret zilele irosite în casă căutând ceva de văzut la televizor sau pierzând timpul pe net. 
În weekend-uri nu mă mai preocupă telefoanele, internetul și problemele existențiale, nu mă mai interesează decât pacea sufletului meu și să-mi reîncarc bateriile, fiindcă în timpul săptămânii muncesc, alerg și trag de mine destul.  
Mi-am promis că voi găsi mereu ceva frumos de făcut, indiferent de starea vremii. Și voi împărtăși și cu voi din momentele mele frumoase. 
Mi-ar plăcea mult să știu că și voi vă dăruiți weekend-uri frumoase. Meritați!

Azi, poze de la Peștera și Măgura (Brașov): Album 12 iulie

Vă doresc o săptămână reușită! 






Tăcerea ca virtute



O întâmplare din copilăria mea (întâmplare de care nu sunt deloc mândră) a fost pentru mine o lecţie dură, dar foarte utilă pentru viaţă.
Fără să mă gândesc la consecinţe, l-am pârât pe un băieţel părinţilor lui, cărora le ascunsese că făcuse o prostioară. Nu ştiu de ce am făcut asta, dar mi-am regretat fapta, care a avut repercusiuni grave asupra acelui copil.
Părinţii l-au certat rău şi l-au pedepsit. Câteva zile nu a fost lăsat afară să se joace, dar cel mai dureros pentru el a fost că a fost lăsat să participe la petrecerea de ziua de naştere a unei fetiţe de pe strada noastră. Ei doi erau prieteni buni, iar fetiţa aceea, dar şi ceilalţi copii m-au detestat pentru că din cauza mea băieţelul nu a putut fi cu noi.
M-am simţit mizerabil pentru suferinţa pe care le-am pricinuit-o tuturor şi am simţit tortura fiecărei priviri dispreţuitoare a copiilor prezenţi. Când am plecat de la petrecere, m-am oprit acasă la băieţel, dar acesta nu a vrut să-mi deschidă poarta. L-am văzut printre scândurile gardului cum stătea singur în curte şi era foarte trist.
Aş fi vrut să dau timpul înapoi, să nu le fi spus părinţilor acelui băieţel ceea ce ştiam. Mă simțeam rușinată.
Dar, aşa cum spuneam, greşeala aceea a fost o lecţie importantă pentru mine. Am învăţat atunci cât de urât este un om care pârăşte, chiar dacă spune adevărul.
Înainte să spunem ceva rău despre cineva, ar trebui să ne punem următoarele întrebări:
- Trebuie neapărat să spun asta?
- Ceea ce voi spune îmi va face cinste ca om?
- Ceea ce voi spune va face rău cuiva?
- Eu sunt mai presus din punct de vedere moral decât persoana pe care o judec și o denigrez?
Şi, în funcţie de aceste răspunsuri, ar trebui să alegem dacă spunem ceva sau dacă tăcem pentru totdeauna.

Acum știu că a păstra secretele cuiva înseamnă o virtute, iar divulgarea lor o dezonoare.
Și mai știu că sufletele mărunte găsesc satisfacție în a le face rău celor care au greșit și care sunt la pământ, dar sufletele mărețe pot face mai mult de atât, de aceea nu vor găsi bucurie în necazul și decăderea cuiva, ci vor face tot posibilul să-l ajute pe om să se ridice.

De nenumărate ori am văzut în viaţă fel şi fel de oameni care s-au pârât și bârfit unii pe alţii: colegi, prieteni, foşti iubiți, fraţi... Privind din afară asemenea spectacole triste, am realizat câtă dreptate avea Albert Camus atunci când a spus că „Un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace decât prin lucrurile pe care le spune”.
Unii oameni nu pot să tacă. Ei cred că lucrurile pe care le știu trebuie neapărat spuse. De atâtea ori am auzit „Îți spun eu adevărul despre...”, dar prea rar am aflat un adevăr, iar atunci când era un adevăr nu mi-a folosit la nimic.
Aşa cum spuneam într-un interviu, atât minciuna, cât şi adevărul sunt bune doar dacă sunt folosite în scopul binelui. Adevărul n-are nicio valoare atâta timp cât este folosit ca armă împotriva altora. Adevărul care răneşte şi care distruge este mai urât decât minciuna.
Lumea este plină de pârâcioşi. Oameni iresponsabili care spun tot ce ştiu şi chiar şi ce nu ştiu, cu toate că sunt conştienţi că fac rău. Atunci când pârăsc, oamenii nu se gândesc la prejudiciile şi la suferinţa pe care le provoacă celor pe care-i pârăsc şi chiar şi altor oameni nevinovaţi.
Divulgarea lucrurilor compromiţătoare nu are niciodată un scop nobil, aşa cum vor unii să pară. Sub pretextul protejării celui minţit, mulţi dintre cei care divulgă informaţii intenţionează doar să facă rău.
Pârâcioşii trăiesc cu impresia că arătând greşelile și defectele altora ei par imaculaţi. De fapt, nimic nu murdăreşte mai tare decât mârşăvia.



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




În așteptarea bărbatului perfect...




În concluzie: TOATE merităm bărbați de bărbați, frumos ambalați, educați, pedanți, responsabili, bogați, cu simțul umorului, tandri, romantici, buni soți, tați, amanți, bucătari și whatever. Iar noi nu trebuie să facem niciun efort să-i merităm, fiindcă îi merităm deja prin definiție, doar așa... pentru că suntem femei. 
Iar dacă nu-i găsim pe feții frumoși gata pregătiți să ne ofere relația și viața perfectă, mai bine stăm singure. Nu facem niciun compromis. E mai bine singure decât să adormim în brațele unui tip modest, obișnuit (= și cu defecte și minusuri), care are un job obișnuit, dar care este bun și blând, care nu ne poate oferi neapărat toate lucrurile la care noi visăm (poșetuțe, excursiuțe, spa-uțe, mașinuțe...), dar care ne poate iubi și ne poate face fericite, alături de care să putem evolua, să putem construi, să trăim frumos, pur și simplu. 
Și așteptăm. Că doar colcăie lumea de bărbați perfecți pentru noi, frumos ambalați și crescuți de mamele lor special pentru noi, prințesele. Iar noi avem oricum tot timpul din lume, nu?
În acest timp, există totuși și femei mai puțin pretențioase, mai puțin pline de ele, mai puțin preocupate de părerea lumii și mai mult preocupate de viața lor... Femei care trăiesc prezentul și care nu așteaptă bărbatul perfect pentru a-l iubi și a se lăsa iubite. Sunt acele femei care n-au nevoie de lucruri și de statuturi sociale pentru a iubi și pentru a fi fericite. Sunt acele femei care nu adorm singure, de a căror fericire se bucură cineva și ale căror lacrimi le șterge cineva. Sunt acele femei dispuse să se simtă ale cuiva. Și nu, nu sunt deloc femei proaste sau cu ambiții limitate, ci au altă scară de valori și așteptări mai realiste. Sunt acele femei care nu așteaptă după iluzii frumoase și care au aspirații mai mari decât să primească totul de-a gata. Poate de aceea ele devin cea mai frumoasă variantă a lor și contribuie la evoluția bărbaților lor, ajutându-i să devină oameni de calitate, tați minunați și prieteni pe viață... 
Ele știu că frumusețea, bunătatea și valoarea se cultivă cu iubire, nu cresc pe câmpii... și nu pot fi cumpărate cu bani.




Mesaj postat pe facebook



Mulți dintre voi mi-ați scris că nu aveți conturi pe facebook și că nu mă puteți citi și acolo... Anumite postări le voi publica și pe blog. 



"Fii cea de care lumea să aibă nevoie..."



Tatăl meu mi-a repetat obsesiv că trebuie să trăiesc astfel încât să nu depind de nimeni. Să am casa mea, banii mei, să nu am nevoie de lucruri şi de favoruri de la alţi oameni.
Îmi dădea adesea ca exemplu femei cunoscute care erau nevoite să suporte soţi violenţi, care nu le meritau, doar pentru că depindeau financiar de ei. Aveam o vecină care şi-a irosit viaţa lângă un bărbat leneş, beţiv şi agresiv. Într-o seară, biata femeie s-a refugiat la noi în curte ca să se ascundă de furia soţului ei. Avea faţa tumefiată, plângea şi tremura. Am întrebat-o atunci de ce nu fuge din casa lui şi mi-a spus că nu are unde să se ducă. Nu avea bani, nu avea un loc de muncă, nu avea școală, nu avea nimic. Se măritase foarte tânără, înainte să îşi construiască un viitor, iar la vârsta pe care o avea era mai greau să o ia de la capăt. Era ca o umbră, fără pic de viaţă şi de bucurie în ea. Muncea de dimineaţă până seara şi era prizonieră în casa ei, depinzând financiar de acel bărbat. Vecina mea nu a avut un tată ca al meu care să o înveţe că e necesar să se întreţină singură şi să nu depindă de nimeni.
Atunci eram doar un copil şi nu am ştiut cum să o ajut: am privit ca simplu spectator – implicat emoţional, e adevărat – la nefericirea și irosirea acelei femei. Dacă povestea aceea s-ar fi întâmplat acum, aş fi învăţat-o cum să înceapă o viaţă de la zero, cum să se reinventeze. Pentru că ştiu că este posibil. Întotdeauna este posibil să o iei de la capăt. Povestea ei mi se pare una dintre cele mai triste, dar văd povești triste și azi – femei cu stima de sine atât de scăzută încât refuză să-și ofere ceea ce merită și aleg încontinuu să fie dependente de cineva – părinţi, soţi, copii – să decidă alții în locul lor ceea ce merită și ce nu.

Cu ceva timp în urmă, o prietenă îmi spunea că iubitul ei, un tânăr foarte bogat, o înşală şi că relaţia lor este pe moarte. Când am întrebat-o de ce nu pleacă în lumea largă, mi-a răspuns că nu are unde să se ducă şi că, chiar dacă ar avea unde să plece, nu e dispusă să muncească, să plătească chirie, să se încoloneze în rândul femeilor de carieră.
 Dar plătea pentru confortul ei material un preţ mult prea mare: demnitatea și nefericirea. Să munceşti pe un salariu de nimic şi să stai cu chirie este mai onorant decât să fii întreţinută de un bărbat care nu te iubeşte şi care nu te respectă. Poate că este comod să nu faci nimic, dar mi se pare atât de trist să nu faci un efort să îţi oferi ceea ce meriţi. Aparent primim gratis anumite lucruri, dar în realitate plătim foarte scump pentru ele: cu preţul demnităţii, al libertăţii şi al stimei de sine scăzute. Alegând să depindem de unii şi de alţii, la final nu vom mai putea să ne privim cu respect în oglindă.

Cândva mi se părea învechită mentalitatea lui tata. Mă supăram pe el când mă certa pentru că luam cu împrumut câte ceva de la vecini sau prieteni. Mi se părea că este obtuz şi neadaptat. Dar azi îi sunt recunoscătoare pentru că m-a învăţat o lecţie nepreţuită: să nu depind de nimeni și să nu fiu nevoită să cer.
„Să faci tot posibilul să baţi la uşile oamenilor ca să le dai, nu ca să le ceri” mi-a spus tata. „Fii cea de care lumea să aibă nevoie, nu cea care să aibă nevoie de lume.”
Tati, îţi mulţumesc. Astăzi sunt o femeie puternică şi independentă datorită ţie.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii