Le mulţumesc…



Le mulţumesc…
Celor care m-au abandonat în momente grele ale vieţii mele, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai depind de nimeni.
Celor care s-au declarat prieteni doar pentru a-și atinge scopurile, fiindcă datorită lor am învățat să nu mă mai grăbesc să numesc „prieten” pe oricine. 
Celor care m-au dezamăgit, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai cred în promisiuni şi să nu mai am aşteptări de la oricine.
Celor care au răspuns cu rău la bunătatea mea, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine merită să i te dăruieşti și că nu oricine se poartă echitabil.
Celor indiferenţi la iubirea mea, fiindcă datorită lor am învăţat că iubirea nu obligă la nimic.
Celor care au făcut din poveştile mele de viaţă motiv de bârfe şi de batjocură, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine e demn să aibă acces la intimitățile mele, că unii sunt incapabili să respecte intimitatea cuiva şi să-i înţeleagă durerile.
Celor care, atunci când am avut nevoie de o vorbă bună și de o mângâiere, au tăcut și au stat cu brațele încrucișate, fiindcă de la ei am învățat că unii sunt atât de săraci încât n-au nimic de dăruit.
Celor care m-au criticat, fiindcă m-au ambiţionat să evoluez şi să-mi dovedesc ce pot.
Celor care au încercat să mă minimalizeze şi să mă facă să decad, fiindcă prin exemplul lor detestabil m-au determinat să preţuiesc echilibrul, cinstea şi omenia.
Celor care m-au folosit, fiindcă datorită lor mă pot bucura de faptul că am fost utilă și că n-am trecut degeaba prin viețile lor.
Celor care m-au îmbrâncit când mi-a fost greu, fiindcă datorită lor am învăţat că nu orice mână întinsă oferă sprijin şi ajutor.
Celor care m-au trădat şi care m-au nedreptăţit, arătându-mi cât de urâţi pot fi, fiindcă m-au făcut să îmi doresc să nu fiu niciodată ca ei.
Celor care m-au judecat, pentru că de la ei am învăţat că orice om mic se poate crede mare arătând spre alţii cu degetul, dar că numai un spirit superior ajută omul să se ridice.
Celor care au încercat să mă distrugă şi să îmi tulbure pacea sufletului, fiindcă datorită lor am aflat cât de puternică sunt.
Celor care au încercat să îmi facă rău, pentru că datorită lor am învăţat că răutatea este o slăbiciune și că omul slab nu va putea învinge niciodată un om puternic...



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Nu-mi plac bârfele și intrigile!




Eu nu dezvolt simpatii sau antipatii în funcţie de preferinţele altora. N-am făcut asta nici măcar atunci când eram copil şi când nu aveam discernământ. 
Zadarnic mi-ar spune alte persoane tot felul de poveşti despre un om, fiindcă nu îmi fac păreri bazate pe zvonuri. 
Ba chiar mă irită cei care îşi permit să îmi judece alegerile şi să îmi dea sfaturi cu privire la persoanele cu care relaţionez. Este problema mea pe cine plac şi cu cine mă asociez, iar lumea n-are decât să mă pună pe acelaşi plan cu cei cu care defilez. Îmi asum asta. 
Acestea fiind spuse, consider că fiecare om are datoria să respecte alegerile celorlalți.  

Nu vă mai obosiţi să îmi veniţi cu poveşti şi avertismente despre alte persoane, sperând că îmi veți schimba părerile şi sentimentele. Lăsaţi-mă să greşesc făcând alegeri proaste (dacă e cazul)... cu siguranţă trebuie să trec prin anumite experiențe dacă mi-a fost dat să cunosc anumiţi oameni. 


Cu timpul am învăţat că nimeni nu cunoaşte pe cineva atât de bine încât să îl poată descrie în adevărata lumină și că foarte rar se va obosi cineva să îmi laude o persoană (indiferent cât bine i-a făcut), dar că de îndată ce a existat o divergenţă, cel lezat va încerca să denigreze cealaltă persoană. 
Şi am mai învăţat că nimeni nu este atât de imaculat din punct de vedere moral încât să arate cu degetul alte persoane... 





Azi m-au bucurat...



... aceste daruri neașteptate de la două femei fantastice: Mihaela Rădulescu Schwartzenberg  și  Carmen Voinea Răducanu
Nu știu ce am făcut să merit o asemenea bucurie, dar vă mulțumesc cu toată inima, dragile mele doamne!  
Sunt copleșită de emoții! 




Faptul că ești criticat nu înseamnă că nu ești bun!



După ce i-au murit părinţii şi după ce fraţii lui au plecat definitiv în Germania, tata a rămas singur în ţară, fără nicio rudă. Zeci de ani s-a simţit foarte singur, lipsit de iubirea unei familii şi nu numai o dată l-am văzut plângând de dorul lor. Mai avea doar amintirile despre ei şi un singur frate care venea în fiecare an să ne viziteze.
Pe acest frate tata îl diviniza. Se pregătea luni de zile înainte de venirea lui, făcând casa părintească să arate cât mai curată şi să fie cât mai primitoare. E adevărat, nu reuşea să asigure ordinea şi perfecţiunea din Germania, cu care unchiul meu era obişnuit şi de care era atât de dependent. Astfel, în fiecare zi, dacă nu cumva de câteva ori pe zi, unchiul meu găsea ceva de criticat, comparând mereu totul cu Germania.
„În Germania nu sunt gropi și nici noroi.”;”În Germania gardurile n-au voie să arate aşa.”; „În Germania faţadele caselor sunt vopsite, altfel te amendează primăria”; şi tot felul de critici.
Ştiu că unchiul meu mă iubea foarte mult, însă, nu mă scutea nici pe mine de critici. Deşi eram doar un copil şi găteam, îi călcam cămăşile şi îl serveam cum puteam eu mai bine, mă critica non stop. După ce îmi mulţumea pentru o cafea (de exemplu), îmi atrăgea atenţia ba că linguriţa trebuia să fie nu ştiu cum, ba că zahărul nu trebuie să fie pietrificat în zaharniţă...
Nu-i nimic, aşa am învăţat. Dar pe tata îl durea. Aştepta câte un an întreg venirea fratelui său, visând ca un copil şi, când acesta venea, avea parte numai de critici şi de reproşuri. Momentele care ar fi trebuit să fie frumoase, erau momente triste şi umilitoare. Nu l-am auzit nici măcar o dată pe unchiul meu să îl laude pe tata pentru ceva... măcar pentru că, deşi neglija o casă pe care refuza să o mai repare pentru că primise ordin de demolare, creştea singur un copil. Şi, scuzaţi-mi modestia, nu orice fel de copil. Un copil premiant, care întreţinea casa făcând curăţenie, mâncare, care de mic a avut responsabilități de adult.

După ce a murit tata, i-am scris unchiului meu o scrisoare şi l-am mustrat: „Te-a iubit atât de mult, te-a divinizat. Dar tu n-ai făcut toată viaţa ta altceva, decât să îl critici. Toată viaţa ta i-ai transmis doar că nu e bun de nimic, că e prost, că e slab, că nu ştie să facă nimic. Era simplu din confortul Germaniei tale luxoase să vii la noi şi să faci pe baronul de vacanţă. Nu te-ai gândit niciodată câte eforturi făcea tata să te primească frumos şi cât tânjea după o vorbă bună. Ai fost singurul membru al familiei pe care îl mai avea şi tocmai de la tine n-a avut parte de niciun pic de iubire. Toată viaţa lui a suferit că n-a reuşit să te mulţumească şi a murit convins că nu e destul de bun şi că n-a reuşit să fie fratele pe care ţi l-ai fi dorit. Cu toate acestea, cu toate criticile tale, tu ai fost fratele pe care şi l-a dorit şi pe care l-a iubit.

„Ai dreptate, draga mea, dar acum ce mai pot să fac?” – mi-a spus unchiul meu la telefon, după ce a primit scrisoarea mea... 

Nimic. 

Experienţa trăită de tata m-a făcut să detest criticile... şi mă obosesc foarte mult oamenii veşnic nemulţumiţi, care tot timpul dezaprobă şi nu găsesc niciodată, în niciun efort omenesc ceva de lăudat...
Oricine ai fi, o mamă, un tată, un frate, un bunic, o soţie sau un soţ... tu ce faci mai mult, critici sau lauzi? Încurajezi sau descurajezi?

Noi, oamenii, ar trebui să vedem mai întâi de toate calităţile celorlalţi, abia apoi defectele pe care, să îi ajutăm să le corecteze. Dar nu cu ceartă, nu criticând, nu ironizând, nu descurajând, nu umilind, ci cu iubire.
Nu ştiu ce ne face să nu vedem părţile frumoase ale oamenilor, nu ştiu de ce preţuim mai mult nişte lucruri, de ce un covor curat este mai dorit decât un copil care aleargă încălţat să te îmbrăţişeze, de ce în loc de cuvinte calde şi încurajări, rostim mai des reproşuri...

Ştiu doar că nimic nu este mai de preţ decât oamenii dragi şi pacea lor, că o casă în care este armonie este cea mai frumoasă, că lucrurile făcute cu iubire nu dau greş şi nu rănesc, că fiecare om are calităţile lui şi poate dobândi orice calitate dacă este iubit.
Şi mai ştiu că noi, oamenii, suntem dependenţi de încurajări, de mângâieri, de cuvinte frumoase, de dragoste...


PS. Tati, trebuie să știi că ai fost cel mai bun frate pe care l-ar putea avea un om, chiar dacă nu ți s-a spus asta niciodată!



Cu Dumnezeu în suflet...



Cu riscul de a-i supăra pe cei care cred altfel decât mine, dar eu sunt de părere că pentru a „ajunge” la Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediari, n-ai nevoie de literatură de specialitate şi nici de oameni care să te convingă să crezi în El şi care să îţi spună care sunt legile lui Dumnezeu. Cred într-o singură lege universală: IUBIREA. Iubirea nu lasă oamenii să înfăptuiască nedreptăţi, nu-i lasă să se abată de la drumul corect, nu-i lasă să fie răi.
Fiecare om îl caută pe Dumnezeu atunci când este pregătit. Unii au nevoie de mai mult timp, de mai multe experienţe... 
Nu cred în lucrurile forţate... aşa cum nu cred în credinţa/iubirea celor care îl caută pe Dumnezeu prin Biserici şi Mănăstiri doar atunci când sunt disperaţi.
Este nevoie de o chemare... şi nu trebuie să te ţină nimeni de mână, nu trebuie să îţi explice nimeni ce înseamnă credinţa, aşa cum nimeni nu te învaţă cum să iubeşti. Te naşti cu iubirea, iar credinţa este IUBIRE. Nu teamă. Nu supunere oarbă. Nu interes.

Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar i-am refuzat mereu pe cei care au încercat să mă „ajute” să îl cunosc pe Dumnezeu. Este la fel ca şi cu oamenii: cum ar fi să îi iubim sau să îi detestăm în funcţie de felul în care ni-i prezintă alţii?
Oricine poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu oricine poate spune adevărul despre El, fiindcă nu oricine îl cunoaşte cu adevărat. La fel ca şi cu oamenii. Oricine poate vorbi despre cineva, dar nu oricine spune adevărul, fiindcă nu oricine cunoaşte acea persoană cu adevărat...
Aceasta este logica mea.
Ştiu că sunt oameni cu har, oameni care îl iubesc nespus pe Dumnezeu şi care, prin cuvinte şi prin puterea exemplului bun vorbesc despre El... dar lumea este atât de plină de oameni care fac propagandă pe seama lui Dumnezeu, încât începe să fie din ce în ce mai greu să îi identifici pe cei cu har.
N-am respins şi nu voi respinge nicio convingere religioasă. Am ascultat punctele de vedere ale tuturor şi am extras din toate, ceea ce am considerat, bazându-mă pe logica mea. Logica mea refuză să-i aprobe pe cei care îl acuză pe Dumnezeu de relele pe care le fac oamenii, cu binecunoscuta frază „Aşa a vrut Dumnezeu.” Nu, Dumnezeu nu vrea ca oamenii să facă rele, dar ne-a lăsat liberul arbitru. Şi, dacă ne-a lăsat liberul arbitru, înseamnă că avem dreptul să alegem cum, când şi în ce fel să credem în El, să îl căutăm, să îl cunoaştem, să îl iubim.
De aceea nu cred în cei care mă trag de mânecă şi încearcă să mă convingă că religia lor e cea adevărată, cea dreaptă, cea bună.
Tot ce ştiu este că există un singur Dumnezeu în Univers, dar că oamenii l-au denumit diferit şi l-au înţeles diferit... de obicei influențați de societatea în care trăiesc.

Orice ar fi, voi respecta religia fiecărui om și nu voi face diferențe pe criterii religioase... Fiecare om vorbește despre el prin faptele lui, nu? 

Mi-aduc aminte că în urmă cu câţiva ani, m-am furişat într-o Biserică, sperând la puţină linişte... Voiam să plâng. Preotul m-a văzut şi m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. 
- Nu mă poate ajuta nimeni, i-am spus privind în pământ.
- Dumnezeu poate.
- Care Dumnezeu? Nu există!, am spus cu furie, lăsând durerea din mine să vorbească.
Preotul m-a lăsat câteva minute, apoi a revenit şi mi-a povestit ceva, o banalitate şi iar l-a invocat pe Dumnezeu.
- Sunt foarte supărată pe Dumnezeu, i-am spus.
- Păi, parcă spuneai că nu există, nu? Dacă nu există, atunci, pe cine eşti supărată?

Mi-a trebuit ceva timp să realizez că nu Dumnezeu este vinovat pentru relele lumii, că moartea este ceva firesc şi că, oricum, oamenii nu sunt pregătiţi niciodată să piardă pe cineva drag...
Dar, mult timp am fost supărată pe Dumnezeu şi l-am renegat.
Apoi, într-o perioadă a vieţii în care eram „vindecată”, fericită și împlinită, când viaţa mea era perfectă şi aveam totul, simţeam totuşi că îmi lipsea ceva. Şi nu mi-a fost greu să înţeleg că îmi lipsea Dumnezeu, că niciun om nu putea compensa lipsa lui Dumnezeu din sufletul meu. Nu simţeam nevoia să mă iubească El, ci simţeam nevoia să îl iubesc eu. Nu voiam să îmi dea, fiindcă aveam tot ce îmi puteam dori, ci simţeam nevoia să îi dau eu, aşa cum putem noi, oamenii, să îi dăm din ceea ce avem, făcând fapte bune...
N-a fost nevoie să mă convingă nimeni, n-a fost nevoie să îmi povestească vreun om despre el, n-a fost nevoie să studiez Biblia sau altă literatură religioasă... Am simţit. Şi mi-am deschis inima.
Acum ştiu că Dumnezeu mi-a locuit sufletul tot timpul, doar că eu l-am ignorat... A fost mereu acolo şi a trăit împreună cu mine toate bucuriile şi toate durerile mele. Şi mai ştiu că, dacă nu ar fi fost în sufletul meu, nu aş fi reuşit să scap de dureri, de slăbiciuni, de temeri...
Partea cea mai frumoasă a lui Dumnezeu este că nu ne abandonează atunci când ne purtăm nedrept şi că iartă neobosit...

Să nu vă supăraţi pe mine că refuz dialogurile manipulatoare despre Dumnezeu... Mie îmi ajunge ce ştiu şi sunt sigură că dacă va trebui să aflu mai mult, Dumnezeu va face cumva să aflu. 
Pentru mine nu există argument mai puternic decât ceea ce simt: iubire. 



Azi m-au bucurat...


... aceste desene primite de la niște copii minunați! 
Vă mulțumesc și vă iubesc!