Îndrăzneşte să visezi!



Îţi aduci aminte când erai mică şi încălţai pe furiş pantofii mamei tale? Aceştia erau prea mari pentru tine, dar te străduiai să îţi ţii echilibrul şi să păşeşti cu încredere. Abia aşteptai ziua în care acei pantofi aveau să ţi se potrivească... pentru că ştiai sigur că într-o zi, o asemenea pereche de pantofi, poate chiar unii mult mai frumoşi, aveau să ţi se potrivească şi să fie ai tăi.
Aşa este şi cu visele. La început crezi că sunt prea mari pentru tine şi îţi este teamă să le încerci. La fel ca şi cu pantofii, ai impresia că asemenea vise nu ţi se potrivesc şi că este chiar ridicol să ai vise atât de mari...
Dar fiecare vis are timpul lui pentru a fi împlinit. 
Îndrăzneşte să visezi. 
Niciun vis nu este imposibil de împlinit, nici un vis nu este prea mare!




Așteptări...



Aştepţi.
Aştepţi acel moment în care toate îndoielile şi toate temerile îţi vor fi alungate.
Aştepţi acea clipă în care toate întrebările tale vor primi răspunsurile de care ai atâta nevoie.
Aştepţi să ţi se spună adevăruri pe care tu le ştii de mult... dar pe care nu le rosteşti ca să nu răneşti, ca să nu incomodezi, ca să nu distrugi ceea ce abia mai arată ca un întreg.
Aştepţi să ţi se răspundă cu aceeaşi încredere şi cu aceeaşi dăruire pe care tu le oferi.
Aştepţi ca o persoană foarte dragă sufletului tău să aibă curajul de a recunoaşte că te iubeşte.
Aştepţi febril mângâierea cuiva drag, dar ea pare să nu vină niciodată atunci când sufletul tău are nevoie disperată de ea.
Aştepţi acel „iartă-mă!” care ţi-ar da forţa să mergi mai departe, să crezi din nou în iubire şi să îţi doreşti un nou început.
Aștepți acea îmbrățișare care îți va alunga toată singurătatea și care te va face să uiți toate așteptările chinuitoare...
Te hrăneşti cu iluzii frumoase despre iubiri curate, despre gesturi tandre, despre o poveste minunată în doi, despre clipe de fericire atât de meritate...
Și aştepţi...
Până când?


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Dacă aș putea da timpul înapoi, aș alege aceiași părinți.



Ceva din suflet, poate mult prea personal, dar o lecţie de viaţă pe care v-o împărtășesc cu drag…

Oare cât de mult ne sunt influenţate sentimentele şi părerile, de către cei din jur? Iubirea şi ura pe cineva chiar ne poate fi decisă de prejudecăţile lumii?
Eram copil. Tata îmi explicase că mama nu locuieşte cu noi pentru că trebuie să îşi facă un viitor.
“A fost vina mea că nu m-am gândit că 30 de ani diferenţă între mine şi mama ta, înseamnă prea mult. Ea era o copilă, eu eram matur, trebuia să mă fi gândit că nu o să meargă. Eu sunt bătrân acum, dar ea e tânără, trebuie să muncească, să îşi construiască o viață sigură. Eu nu voi trăi veșnic ca să pot avea grijă de amândouă. Şi-apoi, ce să caute lângă un bunic ca mine? Mami e tânără, poate vrea să danseze, eu abia pot să merg!” – mi-a spus tata exagerând, doar ca să fie convingător.
Dar lumea… lumea o judeca pe mama şi o condamna că a plecat în lume şi şi-a părăsit soţul şi copilul. Lumea nu ştia că tata a fost cel care a îndrumat-o pe mama să plece.
“Prefer să te ştiu fericită departe, decât nefericită lângă mine!” – i-a scris tata într-o scrisoare pe care am găsit-o la mama după ani de zile.
Influenţată de lumea care îmi tot spunea că mama m-a părăsit, într-o zi mi-am manifestat supărarea pe ea, în faţa tatălui meu. Ştiu că am spus ceva de genul: “E rea dacă poate să fie fericită departe de mine”. Atunci, tata mi-a spus: “Un copil nu poate avea o mamă rea, aşa cum, o mamă nu poate avea un copil rău. Indiferent de ceea ce se întâmplă în viaţă, o mamă şi un copil au o iubire aparte, pentru totdeauna.”
În ziua aceea tata m-a făcut să înţeleg că mamei mele îi este mult mai greu departe de mine, decât îmi este mie. Pentru că ea trebuie să îndure dorul de mine, judecăţile lumii şi luptele cu propria conştiinţă.
“Haide să o înţelegem pe mami şi să nu o facem să se simtă vinovată… Face destule sacrificii. Are dreptul să fie fericită.” – mi-a spus tata.
Poate că sunt subiectivă atunci când îmi laud tatăl pentru înţelepciunea şi bunătatea lui… dar a fost un om minunat! Până în ultima zi a vieţii lui mi-a vorbit frumos despre mama. Niciodată nu o aştepta fără flori, iar atunci când venea în vizită, îi pregătea cafeaua şi o servea în cele mai preţioase porţelanuri ale lui, pe care le preţuia, fiind amintiri de la bunicii lui.
“Tu eşti o regină, eu te servesc!” – îi spunea tata mamei mele, atunci când ea îl ruga să o lase să spele ceaşca de cafea.
Tata o copleşea pe mama cu daruri, avea grijă să fie cea mai elegantă şi să nu îi lipsească nimic. Gurile rele îi atrăgeau atenţia lui tata că îi dădea prea multe… dar tata le spunea că niciun lucru pământesc nu poate răsplăti ceea ce i-a dat mama lui: pe mine.
“Prin tine, mama ta mi-a dat viață, cum aș putea să nu-i dau și eu dreptul să trăiască așa cum dorește? Am să o iubesc şi am să o respect toată viața.”
Lumea a vorbit, așa cum va vorbi mereu. Ce vedea lumea din afară? O familie dezmembrată… Dar lumea nu ştia că, aşa departe cum eram unii de alţii, am fost mai uniți şi mai familie decât multe alte familii. Cert este că nimeni nu ar trebui să influențeze negativ părerea unui copil despre mama lui.
Anii au trecut, iar eu am uitat cuvintele menite să îmi otrăvească sufletul. Tot ceea ce îmi amintesc este că tata îi pupa mereu mâinile mamei şi că îmi spunea că mama mea e cea mai minunată. Ceea ce contează pentru mine este că mama şi tata au fost prieteni buni până la sfârşit. Că şi azi, mama îmi vorbeşte despre tata cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurând. Că privind în urmă, mama nu poate spune despre tata decât că a fost un om minunat...
Dacă tata ar fi fost egoist, nu aş fi avut azi o mamă liniştită şi fericită… ci o mamă irosită. Datorită lui tata am azi o mamă care îi iubeşte memoria şi care mă copleşeşte cu iubire şi pentru fiecare clipă în care nu a fost lângă mine...

Iubirea nu va fi ucisă niciodată de părerile și de prejudecățile lumii…

Zvonuri...



Cred că aveam vreo 7-8 anişori, când am aflat că o fetiţă din vecini a furat o jucărie de la o altă fetiţă. Pe strada mea toţi copiii vorbeau despre asta, iar acea fetiţă nu mai ieşea să se joace cu noi, ruşinată probabil de ceea ce făcuse.
Tata m-a întrebat de ce nu mă mai joc cu ea, fiindcă acea fetiţă venea, de obicei, în fiecare zi la mine.
- Pentru că e o hoaţă! – i-am spus lui tata.
- De unde ai sti asta?
- Mi-au spus copiii de pe stradă.
- Şi eşti sigură că e adevărat?
- Nu ştiu...
- Şi atunci de ce repeţi ce au spus alţii? Dacă nu e adevărat?

În ziua aceea tata mi-a dat o lecţie importantă pentru viaţă. M-a învăţat să nu cred tot ceea ce spun alţii despre oameni şi mai ales să nu spun mai departe răutăţi pe care unii le răspândesc. Prin felul plin de înțelepciune cu care mi-a explicat lucrurile, m-a făcut să mă simt ruşinată pentru că am dus vorba şi pentru că am acuzat fără să ştiu adevărul.
După câteva zile, am aflat că fetiţa respectivă nu furase jucăria, ci o primise de la fetiţa care a acuzat-o că i-o furase. Aceasta i-o dăruise, dar când mama ei a întrebat-o unde este jucăria, s-a temut să spună că a dăruit-o şi a minţit, aruncând vina pe fetiţa care a trebuit să suporte ruşinea faţă de copiii de pe stradă.

Mereu auzim zvonuri despre oameni, dar nu ar trebui să credem tot ce se spune, mai ales că aceia care răspândesc răutăţi nu sunt deloc bine intenţionaţi. Şi, chiar dacă acel zvon este real, nu ar trebui să îl răspândim. Este nedemn de un suflet bun să înjosească oameni şi să se bucure de ruşinea lor, indiferent care ar fi greşelile lor. În astfel de situații tăcerea este o virtute...


Tu ce ai salva?


În copilărie, când aveam acasă musafiri, tata nu mă trimitea la joacă, ci mă lăsa să particip la distracţiile lor.
Nu m-a ferit de glume adulte şi şi-a dorit să mă obişnuiesc cu oameni, cu musafiri, cu viaţa socială.
Într-o seară, când am avut musafiri, cineva a întrebat aşa: "Dacă v-ar lua foc casa, ce aţi salva în puţinul timp, înainte să fugiţi?"
Şi, fiecare a început să spună ce şi-ar salva. Cineva a spus că şi-ar salva cărţile, pe care şi le iubeşte şi care sunt foarte rare. Altcineva a spus că şi-ar salva banii şi bijuteriile, argumentând că acestea îi vor da posibilitatea să îşi cumpere alte lucruri noi. O altă persoană a spus că şi-ar salva hainele şi actele...
- Tu ce ai salva? – m-a întrebat cineva la sfârşit.
- Pe tata şi câinele. – am spus imediat.
Îmi amintesc că s-a lăsat tăcerea pentru câteva clipe, iar tata a zâmbit aprobator.
- Acesta e copilul meu! – a spus el mândru.
După câţiva ani, tata mi-a reamintit acea discuţie, care l-a încântat aşa de mult.
Uneori îmi amintesc discuţia din seara aceea şi cum şi-a argumentat fiecare persoană ceea ce ar fi salvat dintr-un incendiu, în funcţie de ceea ce preţuia mai mult, sau în funcţie de lucrurile fără de care credea că nu va putea trăi.
Poate că fiecare ar salva mai întâi de toate oamenii, dar tindem să credem că aceștia se pot salva singuri. Nu toți se pot salva singuri, de aceea trebuie să-i ajutăm...
În viaţa mea au existat mai multe “incendii”, chiar dacă nu mi-a luat foc casa. Au fost incendii în care am pierdut tot ce aveam. Uneori am putut salva din lucruri, alte ori, nu am reuşit să salvez nimic. Dar mereu am încercat să salvez mai întâi de toate oamenii din viaţa mea şi iubirea. Pentru că oamenii sunt valorile cele mai preţioase şi nu pot fi înlocuiţi. Nu am pus niciodată lucrurile sau banii înaintea oamenilor... și de aceea am detestat mereu certurile pentru bani și pentru lucruri.
Atunci când am pierdut oameni dragi, aș fi dat toate lucrurile mele, numai să îmi fie dați înapoi...
Am învăţat de la viaţă să nu regret după bunurile materiale pe care le-am pierdut… pentru că adevăratele pierderi, sunt oamenii. Fără oameni cu care să îţi împarţi viaţa, niciun lucru nu are valoare.
Am învăţat că atunci când pierd lucruri nu sunt mai săracă, dar atunci când pierd oameni pierd câte o parte din mine. Am învăţat că atunci când pierd acte, nu îmi pierd şi identitatea. Am învăţat că adevăratele comori ale unui om nu sunt cele din casa lui, ci acelea din sufletul lui.


Gânduri după o zi mai grea...


Nu toate zilele noastre sunt bune… iar seara, după ce am depăşit toate momentele dificile, privim în urmă la cele întâmplate peste zi şi realizăm că ne-am pierdut controlul, că poate ne-am grăbit să executăm fără a gândi,  că poate nu ne-am purtat corect cu oamenii din jur şi i-am nedreptăţit. 
Am şi eu zile din acestea... 
Uneori reuşesc să îmi duc durerile și nemulțumirile personale fără să mă citească nimeni, alteori nu reuşesc… 
Cred că e greşit să ţii în tine o durere… pentru că ea se reflectă în purtarea faţă de cei din jur şi ei pot înţelege greşit atitudinea ta. Dar uneori e foarte greu să spui: “Ştii, azi se împlinesc x ani de când a murit cineva drag şi retrăiesc nişte momente cumplite, şi îmi e greu, şi îmi e dor, şi am obosit să mă prefac că am uitat şi că sunt puternică…” Şi îţi justifici neputinţa de a te purta ireproşabil şi de a-ţi masca durerea, spunând doar că ai o zi proastă… Dar fiecare are zilele sale proaste. De unde ştiu eu că persoana care îmi suportă stările capricioase nu are o zi mai proastă decât a mea? Cine n-are dureri? Cine nu are nemulțumiri, temeri și cine nu are momente de singurătate chinuitoare? Cine n-are nevoie să plângă împreună cu cineva, să fie încurajat, mângâiat, iertat? 
Ştiţi ce ne face pe noi, oamenii, cu adevărat buni şi frumoşi? Lipsa egoismului. Iertarea. Toleranţa faţă de momentele proaste ale celor din jur… Faptul că nu reproşăm, că nu răspundem agresiv, că avem răbdare ca acele momente dificile să treacă… 
Şi îmbrăţişările. Au atâta putere! Sunt îmbrăţişări care mă fac să mă simt mică, dar protejată. Sunt îmbrățișări care mă fac să mă simt iubită și care îmi alină dorul de oameni pe care nu îi mai am decât în suflet... Şi sunt îmbrăţişări care îmi dau multă forţă. 
Nu ştiu ce am vrut să vă spun, cred că sunt incoerentă… Cert este că trebuie să apreciem oamenii din viaţa noastră. Şi să îi iubim. Să le iertăm rătăcirile şi momentele proaste, pentru că fiecăruia ne vine rândul să avem nevoie de înţelegere, de răbdare, de iertare, de o îmbrăţişare...
"...și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri..."




Fiecare femeie este o minune a lumii!



Pentru toată dăruirea care ne defineşte,
 pentru tot frumosul pe care îl sădim în sufletele celorlalţi,
pentru toate zâmbetele pline de soare pe care le oferim,
pentru toate durerile pe care le purtăm ascunse în suflet,
pentru toate lacrimile de bucurie şi de tristeţe pe care le
plângem,
 pentru toate slăbiciunile noastre și pentru momentele de teamă,
 pentru dependența noastră de a fi iubite și protejate,
pentru mângâierile noastre capabile să aline toate durerile lumeşti,
pentru răbdarea cu care ascultăm povești de viață și frământările celorlalți,
pentru că mereu avem vorbe frumoase de încurajare,
pentru toate eforturile de a fi frumoase,
pentru toată forţa inimii cu care credem în visuri şi ne reinventăm mereu,
 pentru toate poeziile care ni s-au scris,
 pentru toate florile care ni s-au dăruit,
 pentru toată iertarea de care suntem capabile,
 pentru toată iubirea pe care o oferim...
suntem MINUNATE!



Nerecunoștință...



Oamenii nu îţi vor aminti cât de mult le-ai dat, ci doar de lucrurile pe care nu ai putut să le dai.
Nu îşi vor aminti de câte ori ai spus adevărul, ci doar de câte ori ai minţit.
Nu îţi vor aminti de câte ori ai fost prezent când au avut nevoie de tine, ci doar de dăţile în care ai lipsit.
Nu îţi vor aminti de câte ori ţi-ai deschis sufletul în faţa lor, ci doar de momentele în care ai îndrăznit să îţi protejezi secretele.
Nu îţi vor aminti că i-ai făcut să râdă de multe ori, ci doar de dăţile în care i-ai făcut să plângă.
Nu îţi vor aminti că i-ai mângâiat când aveau nevoie de alinare, ci doar de lovituri închipuite.
Nu îți vor aminti de renunțările tale în favoarea lor, ci doar de momentele în care ai fost nevoit să-i refuzi.




Şi chiar dacă...



Şi chiar dacă frumuseţea sufletului nostru este considerată naivitate...
Şi chiar dacă sensibilitatea noastră este considerată slăbiciune...
Şi chiar dacă bunătatea este considerată prostie...
Şi chiar dacă sinceritatea este adesea pedepsită...
Şi chiar dacă încrederea ne este adesea trădată...
Și chiar dacă iertarea ne este răsplătită cu alte greșeli...
Și chiar dacă respectul oferit este tratat cu lipsă de considerație...
Şi chiar dacă nu primim întotdeauna ceea ce oferim...
Şi chiar dacă la iubire ni se răspunde uneori cu indiferenţă...
noi să rămânem buni, frumoşi, sensibili, naivi, sinceri! 
Să credem cu toată forţa inimii în oameni, în frumos, în prietenie şi în iubire!

Sufletul meu e un castel!



Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se dau înafara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am și notat această idee într-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului am uitat sfatul lui. Așa că, am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar putea da buzna, intrând cu răutăți după ei, cu interese proprii și fără niciun sentiment frumos. Pentru ca au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni și „te iubesc”-uri pline de ipocrizie. Alții au intrat aducând noroi după ei, obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când au plecat au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun și mai frumos, lăsându-mă săracă și singură.


Fragment din cartea Fluturi.
Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi