Ceva din suflet, poate mult prea personal, dar o lecţie de viaţă pe care v-o împărtășesc cu drag…
Oare cât de mult ne sunt influenţate sentimentele şi părerile, de către cei din jur? Iubirea şi ura pe cineva chiar ne poate fi decisă de prejudecăţile lumii?
Eram copil. Tata îmi explicase că mama nu locuieşte cu noi pentru că trebuie să îşi facă un viitor.
“A fost vina mea că nu m-am gândit că 30 de ani diferenţă între mine şi mama ta, înseamnă prea mult. Ea era o copilă, eu eram matur, trebuia să mă fi gândit că nu o să meargă. Eu sunt bătrân acum, dar ea e tânără, trebuie să muncească, să îşi construiască o viață sigură. Eu nu voi trăi veșnic ca să pot avea grijă de amândouă. Şi-apoi, ce să caute lângă un bunic ca mine? Mami e tânără, poate vrea să danseze, eu abia pot să merg!” – mi-a spus tata exagerând, doar ca să fie convingător.
Dar lumea… lumea o judeca pe mama şi o condamna că a plecat în lume şi şi-a părăsit soţul şi copilul. Lumea nu ştia că tata a fost cel care a îndrumat-o pe mama să plece.
“Prefer să te ştiu fericită departe, decât nefericită lângă mine!” – i-a scris tata într-o scrisoare pe care am găsit-o la mama după ani de zile.
Influenţată de lumea care îmi tot spunea că mama m-a părăsit, într-o zi mi-am manifestat supărarea pe ea, în faţa tatălui meu. Ştiu că am spus ceva de genul: “E rea dacă poate să fie fericită departe de mine”. Atunci, tata mi-a spus: “Un copil nu poate avea o mamă rea, aşa cum, o mamă nu poate avea un copil rău. Indiferent de ceea ce se întâmplă în viaţă, o mamă şi un copil au o iubire aparte, pentru totdeauna.”
În ziua aceea tata m-a făcut să înţeleg că mamei mele îi este mult mai greu departe de mine, decât îmi este mie. Pentru că ea trebuie să îndure dorul de mine, judecăţile lumii şi luptele cu propria conştiinţă.
“Haide să o înţelegem pe mami şi să nu o facem să se simtă vinovată… Face destule sacrificii. Are dreptul să fie fericită.” – mi-a spus tata.
Poate că sunt subiectivă atunci când îmi laud tatăl pentru înţelepciunea şi bunătatea lui… dar a fost un om minunat! Până în ultima zi a vieţii lui mi-a vorbit frumos despre mama. Niciodată nu o aştepta fără flori, iar atunci când venea în vizită, îi pregătea cafeaua şi o servea în cele mai preţioase porţelanuri ale lui, pe care le preţuia, fiind amintiri de la bunicii lui.
“Tu eşti o regină, eu te servesc!” – îi spunea tata mamei mele, atunci când ea îl ruga să o lase să spele ceaşca de cafea.
Tata o copleşea pe mama cu daruri, avea grijă să fie cea mai elegantă şi să nu îi lipsească nimic. Gurile rele îi atrăgeau atenţia lui tata că îi dădea prea multe… dar tata le spunea că niciun lucru pământesc nu poate răsplăti ceea ce i-a dat mama lui: pe mine.
“Prin tine, mama ta mi-a dat viață, cum aș putea să nu-i dau și eu dreptul să trăiască așa cum dorește? Am să o iubesc şi am să o respect toată viața.”
Lumea a vorbit, așa cum va vorbi mereu. Ce vedea lumea din afară? O familie dezmembrată… Dar lumea nu ştia că, aşa departe cum eram unii de alţii, am fost mai uniți şi mai familie decât multe alte familii. Cert este că nimeni nu ar trebui să influențeze negativ părerea unui copil despre mama lui.
Anii au trecut, iar eu am uitat cuvintele menite să îmi otrăvească sufletul. Tot ceea ce îmi amintesc este că tata îi pupa mereu mâinile mamei şi că îmi spunea că mama mea e cea mai minunată. Ceea ce contează pentru mine este că mama şi tata au fost prieteni buni până la sfârşit. Că şi azi, mama îmi vorbeşte despre tata cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurând. Că privind în urmă, mama nu poate spune despre tata decât că a fost un om minunat...
Dacă tata ar fi fost egoist, nu aş fi avut azi o mamă liniştită şi fericită… ci o mamă irosită. Datorită lui tata am azi o mamă care îi iubeşte memoria şi care mă copleşeşte cu iubire şi pentru fiecare clipă în care nu a fost lângă mine...
Iubirea nu va fi ucisă niciodată de părerile și de prejudecățile lumii…
.jpg)
