Am uitat...



„Iertarea e răzbunarea omului nobil, ca şi uitarea.”
- Friedrich von Schiller

Am uitat tot ceea ce m-a întristat, dar nu voi uita niciodată ceea ce m-a făcut fericită.
Am uitat toate dezamăgirile, dar nu voi uita niciuna dintre împlinirile mele.
Am uitat că am plâns de dor şi de durere, dar nu voi uita niciodată că există şi lacrimi de fericire.
Am uitat toate cuvintele urâte care mi s-au spus, dar nu voi uita să le vorbesc celorlalți cu iubire.
Am uitat că, în momente grele, nu mi-a întins nimeni o mână de ajutor, dar nu voi uita să îmi ofer sprijinul atunci când cineva va avea nevoie de mine.
Am uitat că mi s-a greşit, dar nu voi uita niciodată că am greşit şi că trebuie să îmi cer iertare.
Am uitat că am fost judecată de oameni, dar nu voi uita niciodată că nu am dreptul să judec viaţa şi alegerile celorlalţi.
Am uitat să îmi păstrez ascunse secretele, dar nu voi uita că există şi oameni demni de încredere.
Am uitat că oamenii m-au rănit şi mi-au tulburat liniştea sufletească, dar nu voi uita niciodată că viaţa mă va răsplăti pentru fiecare nedreptate care mi s-a făcut.
Am uitat toate loviturile primite, dar nu voi uita niciodată că nu trebuie să lovesc înapoi și nici să mă răzbun.
Am uitat momentele de singurătate, dar nu voi uita niciodată că vor exista mereu oameni dornici să fie alături de mine.
Am uitat toate părerile greșite despre mine, dar nu voi uita niciodată că nimeni nu mă poate cunoaște așa cum sunt cu adevărat.
Am uitat că am întâlnit oameni egoişti, dar nu voi uita niciodată să fiu altfel decât ei.
Am uitat timpul pe care l-am pierdut aşteptând să mi se recunoască merite şi să mi se ofere puţină iubire, dar nu voi mai uita că timpul meu este preţios şi că orice aşteptare după alţii îmi risipeşte viaţa.
Am uitat că am fost respinsă de oameni care susţineau că mă iubesc, dar nu voi uita să cred în oameni şi să dau o şansă fiecărui suflet care caută apropierea de mine.
I-am uitat pe oamenii care m-au dezamăgit şi care m-au abandonat, dar nu-i voi uita niciodată pe aceia care m-au iubit şi care mi-au fost alături.
Am uitat momentele de adâncă tristeţe din viaţa mea, dar nu voi uita niciodată momentele frumoase care mi-au bucurat inima...
Am uitat că nu am fost iubită, dar nu voi uita niciodată să cred mereu în iubire și să iubesc cu toată forța inimii mele!



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Oameni mici care se cred mari...



"Nu cunosc alt semn al superiorității decât bunătatea." - spunea Ludwig van Bethoveen

Cândva, tatăl meu mi-a spus că dacă un om se poartă urât cu alţii, înseamnă că nu este bun, oricât de frumos s-ar purta cu mine. Am refuzat să îl cred până când mi s-a confirmat că avea dreptate…
Se spune că acela care nu respectă ospătarul care îl serveşte la masă, nu te respectă nici pe tine, decât în momentul de faţă…
Nu numai o dată am văzut oameni purtându-se urât cu semenii lor. Ba chiar una dintre amicele mele m-a dezamăgit profund când s-a răstit la o ospătăriţă, umilind-o… E adevărat că acea ospătăriţă a greşit, dar nu înţeleg de ce trebuie să fim răi? Şi de ce nevoia de a ne arăta superioritatea? De fapt, care superioritate? E adevărat: “Clientul nostru, stăpânul nostru”… dar asta nu înseamnă un client lipsit de respect, tiran, călău…
Aceeași amică mi-a făcut observație cândva că dau bacșis prea mare. Răspunsul meu a fost: “Noi ne distrăm, ea muncește duminica!” Din păcate, amica mea nu a înțeles nimic… pentru că nu oricine este capabil să se pună în locul ceiluilalt…
“Ia vezi, poate de mâine nu mai lucrezi aici!” – am auzit pe cineva ameninţând un biet vânzător care părea mai neîndemânatic…
Ştiţi ce cred eu? Că oamenii care fac lucruri din acestea se simt în interiorul lor foarte mici şi foarte neînsemnaţi… şi profită de ocazii de acest gen, pentru a se simţi deasupra și pentru a-și dovedi autoritatea în fața prietenilor.
Există şi un termen pentru aceşti oameni: “baron de vacanță” - și i se atribuie de obicei unui om care livrează pizza (de exemplu), dar când iese în oraș îi tratează pe toţi de parcă ar fi un baron.
“Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.” – spunea Ludwig van Beethoven.
Iar bunătatea înseamnă să nu te pui niciodată mai presus decât ceilalţi, să fii îngăduitor, iertător şi iubitor…
Daca nu-i vezi lacrimile unui om, nu înseamnă că el nu plânge pe ascuns în sufletul lui.




O replică la răutăți.



Voi, cei care tot mereu criticaţi şi judecaţi
care fără răutate nu puteţi să respiraţi
care credeţi c-aveţi dreptul să îmi cereţi socoteală
pentru cum îmi trăiesc viaţa şi pentru orice greşeală

Judecaţi-mă cât vreţi, fiindcă mie nu îmi pasă
de ipocrizia voastră, de prostia voastră crasă
n-am nevoie de-aprobări pentru tot ce spun şi fac
nu trăiesc nici pentru voi, nici să fac lumii pe plac.

Nu vă datorez nimic. N-am cerut, nu v-am chemat. 
Aţi uitat că eu am fost cea care mereu v-a dat?
Aţi uitat că v-aţi ascuns atunci când mi-a fost mai greu?
Eu nu uit c-a fost cu mine numai bunul Dumnezeu!

Vă credeţi perfecţi cumva, de vorbiţi atât de mine?
Voi chiar nu aveţi oglinzi? Voi chiar nu aveţi ruşine?
Chiar credeţi că pun la suflet ce spun nişte închipuiţi?
Doar vă irosiţi  zadarnic, bieţilor nefericiţi!


Dacă m-aș opri la toți câinii care mă latră, nu aș mai ajunge acolo unde îmi doresc. 



Confesiuni după o zi obișnuită...



„Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”
- Charles Dickens

Știi ce am făcut azi, Doamne? 
M-am trezit dimineaţă fără niciun chef de viaţă. În loc să mă bucur de lumina soarelui, i-am invidiat pe aceia care pot dormi până mai târziu, fără să mă gândesc şi la aceia care azi nu s-au mai trezit.
Am blamat soarta că trebuie să mă duc la serviciu, fără a mă gândi că alţi oameni nu au unde să muncească.
Când am ieşit din casă, m-a deranjat ploaia care mă lovea peste obraji și nu m-am gândit și la cei obligaţi de boală să stea în case, la cei care ar alerga bucuroși prin ploaie dacă ar avea picioare sănătoase.
Am detestat zgomotele făcute de mașini și de oameni, fără a mă gândi la aceia care trăiesc în liniște deplină şi care ar da orice să asculte sunetele vieţii.
Ce zi urâtă! mi-am spus, fără să mă gândesc că alţi oameni sunt prin spitale sau că poate îşi conduc pe cineva drag pe ultimul drum.
Am ajuns la serviciu şi, fără să îmi dau seama, am rănit cu privirea mea încruntată și cu răceala mea, fără să mă gândesc că fiecare om pe care-l întâlnesc are propriile bătălii de dus şi că privirea mea posomorâtă i-ar putea amplifica tristețea, îndoiala, durerea… pe când un zâmbet i-ar putea aduce soarele în suflet. Fie şi numai pentru o secundă.
Am mâncat în grabă, nemulţumită de hrana mea, uitând că atât de multe suflete sunt înfometate.
Ziua a trecut foarte repede, iar eu nu am făcut nimic important. A fost aceeaşi rutină zilnică, în care am uitat să mă bucur, în care am uitat să fac un gest pentru cineva, în care m-am gândit doar la mine, mi-am plâns de milă și am uitat să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am în prezent.
Iar seara am adormit, uitând să Îţi mulţumesc pentru că am ajuns cu bine acasă, pentru tot ce am, pentru primele raze de soare, pentru ploaie, pentru oameni, pentru sănătate, pentru hrană şi pentru speranţa zilei de mâine.
Şi am realizat câte lucruri excepţionale poate oferi o zi obişnuită din viață, iar eu am uitat să mă bucur de ele.
Ce bine că există un mâine! Îți mulțumesc, Doamne!



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Nu suntem depresivi, suntem oameni!



Observ din ce în ce mai des cum unele persoane se grăbesc să catalogheze oamenii care îşi exprimă stările sufleteşti negative ca fiind depresivi. Şi mă întreb: cum îşi permit unii să pună diagnostic de depresie doar pentru că văd oameni care îşi manifestă tristeţea? Mai nou, ne credem toţi psihologi? Sau folosim acest cuvânt “depresie”, doar pentru că e la modă?
Chiar am ajuns să nu ne mai putem manifesta tristeţea şi să nu mai putem plânge, iar de îndată ce arătăm puţină anxietate, lumea ne cataloghează ca fiind depresivi? Cumva, a simţi, a fi empatic, a avea emoţii, înseamnă a fi bolnav? Zău aşa… Mai degrabă m-ar îngrijora cineva care e toată ziua numai zâmbete şi râsete… Ca să nu mai spun că mulţi dintre oamenii care au depresii cu adevărat le ascund foarte bine după o stare aparent fericită.
Nu ştiu de ce miră tristeţea unor oameni şi de ce a plânge în văzul lumii e considerat anormal. Viaţa oamenilor nu e o continuă sărbătoare, avem probleme, ne confruntăm cu neajunsuri şi cu răutăţi din partea lumii, suntem nedreptăţiţi, judecaţi, avem dureri, temeri şi ducem lupte interioare la care nu putem fi imuni... de aceea toate acestea se reflectă în starea noastră de spirit, pentru că nu întotdeauna reuşim să ascundem...
Dacă simţim nevoia să ne izolăm, dacă suntem apatici, dacă avem ochii umezi şi grimase de durere, nu înseamnă că suntem depresivi. Avem stări emoţionale contrastante, în funcţie de luptele pe care le ducem cu viața...
Chiar și pe mine m-a întrebat cineva dacă sunt în depresie pentru că am scris un text despre dezamăgiri... Ar trebui să scriu utopii despre cum e viața perfectă și lumea minunată?
Plângem, oftăm şi ne-ar ajuta mai mult o îmbrăţişare sau poate discreţia şi liniştea, decât privirile compătimitoare și acest diagnostic numit "depresie" pe care se grăbesc toţi pseudo-inteligenții să îl pună.
Nu suntem depresivi, suntem oameni! Avem suflete fragile, avem emoţii, simţim!



Păreri...



Uneori se întâmplă să descoperi că există persoane care te percep greşit. De obicei părerea lor despre tine este influenţată de poveşti menite să îţi creeze o imagine urâtă, pe care cineva le-a răspândit...
Şi atunci ai tendinţa să dovedeşti adevărul, să lupţi să arăţi oamenilor cum eşti, de fapt.
Totuși tind să cred că este mai bine să nu faci nimic pentru a schimba păreri greşite despre tine, cu atât mai mult cu cât, unele persoane sunt superficiale, subiective şi influenţabile. 
A te strădui să schimbi percepţii şi mentalităţi presupune de multe ori consum inutil de energie şi de sentimente... Şi, mai mult de atât, lupta de a dovedi cine ești cu adevărat și de a-ți face dreptate poate duce de multe ori la discuţii fără sens, la bârfe şi la lucruri care nu fac cinste unui om.
De aceea cred că este mai constructiv, mai demn și mai elegant să stai retras și să lași timpul și faptele tale să contrazică acele păreri greșite și să dovedească lumii cum și cine ești...

Soarele nu mă va priva de lumina și de căldura lui doar pentru că privirile unor oameni îmi vor ține umbră.





Îți place omul pe care îl vezi în oglinda ta?



Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.
Îmi aduc aminte că atunci când eram copil şi începeam să aud despre El, puneam tot felul de întrebări. „Lui Dumnezeu îi plac oamenii cu bun simţ.” – mi-a spus tata cândva, după ce l-am întrebat despre păcate și despre alte curiozități legate de divinitate.
Anturajul mi-a insuflat o teamă de Dumnezeu, iar când tata a observat asta m-a ajutat să văd lucrurile altfel. Mi-a explicat că nu trebuie să îmi fie frică de Dumnezeu, ci că trebuie doar să îl iubesc. Ce dreptate avea!
Când iubeşti, nu vrei să dezamăgești şi nu vrei să răneşti. Dar suntem oameni şi suntem supuşi greşelilor. Ne învinovăţim ori de câte ori greşim... 
Cu toate acestea, Dumnezeu ne iubeşte şi imperfecţi... şi cred că dacă ne-ar fi dorit perfecţi, ne-ar fi creat aşa. 
Probabil că, la un moment dat, fiecare om se întreabă în sinea lui ce ar vrea Dumnezeu de la el? O avea așteptări absurde de la oameni? 
Răspunsul l-am aflat tot din discuţiile mele cu tata, care mi-a spus ceva ce mi-a rămas foarte bine întipărit în minte: „Imaginează-ţi că te uiţi în oglindă şi te vezi pe tine... nu un chip, ci tu cu faptele tale. Îţi place ce vezi? Și imaginează-ţi că Dumnezeu vede acelaşi om pe care îl vezi tu. Poartă-te astfel încât să îţi placă omul pe care îl vezi în oglinda ta şi să nu te ruşinezi de el.”
Toate răutăţile, toate emoţiile negative, purtarea necugetată şi egoistă faţă de semenii noştri ne fac să fim urâţi... Haideţi să fim frumoşi, iar când Dumnezeu ne priveşte să fie mândru de noi! Şi să facem asta nu de teamă, nu din interes, ci din iubire!



Nu orice "Adio" înseamnă a pierde!



Când doi oameni se despart, fie că sunt prieteni sau iubiţi, asta duce invariabil și la separarea prietenilor comuni. Şi se formează două tabere. De obicei fiecăruia îi rămâne alături familia şi prietenii de dinainte… dar se întâmpla şi ca familia şi prietenii de o viaţă să te renege şi să treacă, neaşteptat, în tabăra adversă. Mai ales atunci când alegerile sunt bazate pe interese proprii. 
Nu ştiu de ce trebuie această separare… de ce un om nu mai e bun doar pentru că a ales un drum diferit sau doar pentru că a fost abandonat de cineva. De ce trebuie judecat şi renegat doar pentru că nu mai face parte din viaţa cuiva… 
Mi se pare nedrept. Şi este nedrept acela care impune alegerile: “Ori cu mine, ori cu X!” 
Iar şi mai nedrepte mi se par luptele dintre cele două tabere, pentru că, de obicei, prea puţini sunt cei care ştiu să îşi urmeze drumurile fără a declanşa un război. Iar războaiele duc la duşmănia şi aversiunea faţă de un om care a fost bun şi corect şi a cărui vină este doar că s-a separat de un alt om…
Unii nu ţin cont de conjuncturile care au dus la separarea celor doi şi judecă, condamnă şi rănesc… Fac asta nemilos şi fără niciun pic de considerație. Asta arată cum prețuiesc oamenii din viața lor, cât de ușor se debarasează de ei și mai mult, cu câtă ușurință le fac rău.

De câte ori am fost nevoită să mă separ de cineva, am avut surpriza să aflu că oameni care susţineau că mă iubesc, au trecut brusc în tabăra cealaltă… Numai ei au ştiut de ce au făcut această alegere și de ce nu au putut să mă păstreze și pe mine în viața lor. Cert este că am suferit… pentru că doare să pierzi oameni dragi, oameni pe care îi vedeai alaturi de tine până la sfârşit. Oameni cărora le-ai dat totul şi cărora nu le-ai greşit.
Mult timp m-am întrebat “de ce?” şi m-am simţit neîndreptăţită…
Dar timpul mi-a dovedit că a fost mai bine aşa… că decizia lor de a alege să facă parte din tabăra adversă, a fost spre binele meu. Că nu erau oamenii pe care eu îi credeam, vazandu-i prin prisma sentimentelor pe care le aveam faţă de ei mult mai buni şi mai sinceri decât erau. Că doar mă iluzionam că aceştia mă preţuiau şi mă iubeau.
Le mulţumesc celor care într-o zi m-au abandonat… evoluţia evenimentelor este cea mai puternică dovadă că aceştia nu mă meritau şi că nu aveau niciun rost în viaţa mea, decât, poate doar să mă ţină în loc sau să mă folosească.
Aceste experiențe m-au învățat că atunci când voi pierde un om, voi pierde și alții deodată cu el, chiar și pe unii de la care nu m-aș aștepta...
Face parte din luptele și lecțiile vieții. 



Un exercițiu de imaginație



Un exercițiu de imaginație pentru adolescenţi...

Imaginează-ţi pentru o clipă că eşti copil. Alergând către braţele deschise ale mamei tale... Ea era cea mai bună prietenă a ta, în ea aveai încredere şi în braţele ei te simţeai în siguranţă... nimeni nu o putea înlocui... şi plângeai cu un dor sfâşietor atunci când ea pleca de lângă tine. Ei îi spuneai toate secretele tale, toate durerile și toate visele. Câtă răbdare, câte nopţi nedormite, câte temeri a adunat...

Apoi imaginează-ţi pentru o clipă viaţa ta de acum, din adolescenţă. Abia dacă mai vorbeşti cu mama ta, nu-i așa? Acum ai secrete, ai lumea ta... Imaginează-ţi că eşti în locul ei. Stai ore în şir în picioare şi indiferent dacă te simţi bine sau nu, pregăteşti mâncare, faci curat, munceşti neobosit pentru a îngriji copilul, care, crede că totul i se cuvine şi că nu trebuie să fie recunoscător... Imaginează-ţi că tu, ca mamă, trebuie să amâni să îţi iei pantofii la care ai visat, apoi renunţi de tot la ei, așa cum renunți pe rând la fiecare vis, pentru că, copilul tău are atâtea şi atâtea nevoi şi vise, iar tu nu vrei să îi refuzi nimic...
Imaginează-ţi cât de greu îţi este ca mamă să accepţi că ai pierdut copilul pentru care erai totul şi că acum, acesta te-a înlocuit cu prieteni, de multe ori doar oameni trecători prin viaţa lui... Imaginează-ţi că îţi zâmbeşte doar când are nevoie de ceva, că nu te mai îmbrăţişează, că de multe ori nici nu te priveşte, că se răsteşte la tine atunci când îndrăzneşti să îţi revendici drepturile de mamă...
Imaginează-ţi că niciun merit nu îţi este recunoscut, că ţi se aduc reproşuri că nu înţelegi atunci când eşti îngrijorată, când doreşti binele şi când încerci să îţi împui un punct de vedere...

Acum imaginează-ţi că ești undeva în viitor și că ai devenit adult... anii au trecut, iar mama ta nu mai este... Dacă priveşti înapoi, îţi place ce vezi? Eşti mulţumit de felul în care ai tratat-o? Ai preţuit-o destul? I-ai mulţumit pentru toată grija, pentru toate sacrificiile, pentru toate lacrimile? Ai apreciat viaţa şi dedicarea pe care ţi le-a dăruit? I-ai făcut destule bucurii? I-ai spus “mulţumesc”, “iartă-mă”, “te iubesc”?
Dacă ai putea da timpul înapoi, ce ai face?
Nu aştepta acel moment din viitor... fă acum tot ce ai face atunci, când ştii bine că ar fi prea târziu...

Mama este și va rămâne cel mai bun prieten pe viață. Singurul prieten care îți va ierta orice și care îți va da tot ce are mai bun, iubindu-te necondiționat. Singura ființă care va munci neobosit pentru tine și pentru care tu vei însemna totul, pentru care vei fi persoana cea mai importantă. Apropie-te de ea. Ajut-o să descopere lumea ta. Acordă-i încredere. Copleșește-o cu bucurii mici, cu atenție și cu blândețe. Mamele au cele mai fragile suflete...

Aleg iubirea!




Aleg iubirea... 
... pentru că un inel cu diamant nu leagă două suflete mai mult decât un inel simplu, din argint. 
... pentru că într-un castel, doi oameni se pot rătăci unul de celălalt, pe când, într-o casă micuţă vor fi mereu cât mai aproape, împărţind toate momentele lor. 
... pentru că gaura din canapea, apropie. 
... pentru că bucuria de a avea totul nu se poate compara cu bucuria clipei când realizezi ceva pentru care aţi aşteptat şi aţi făcut sacrificii unul pentru celălalt. 
... pentru că un măr împărţit la doi, este mai bun decât orice cină sofisticată într-un restaurant de lux, unde cei doi se simt înstrăinaţi. 
... pentru că o cană din care beau amândoi poartă și aroma iubirii celuilalt. 
... pentru că o limuzină luxoasă, chiar dacă asigură confort, nu oferă aceeaşi siguranţă şi împlinire ca atunci când doi oameni merg ținându-se de mână. 
... pentru că mai devreme sau mai târziu, lucrurile şi confortul vor deveni rutină şi vor face sufletele să simtă lipsa iubirii. 
... pentru că niciodată cele mai frumoase haine și bijuterii nu mă vor face să fiu mai frumoasă decât privirea plină de iubire a celui care mă va considera perfectă, indiferent de felul în care aș arăta. 
... pentru că frumusețea fizică a unui om nu va putea compensa niciodată frumusețea inepuizabilă a unui suflet minunat. 
... pentru că niciun lucru pământesc nu oferă atâta fericire câtă oferă iubirea. 
Aleg iubirea... pentru că un om care are o inimă plină de iubire, nu va fi niciodată singur, sărac sau urât.



Dacă aş putea să fiu din nou copil...




Dacă aş putea să fiu din nou copil...
i-aş săruta mâinile tatălui meu, pentru tot ceea ce mi-a dăruit, pentru tot timpul şi pentru toată răbdarea cu care m-a ajutat să descopăr lumea şi cu care mi-a răspuns la aceleaşi întrebări iar şi iar...
i-aş săruta mâinile pentru toate mângâierile şi îmbrăţişările pe care mi le-a oferit, pentru că m-a dus în braţe atunci când mă alintam...
i-aş săruta mâinile cu care mi-a şters lacrimile atunci când eram tristă şi cu care mi-a mângâiat părul, făcându-mă să mă simt protejată şi preţuită...
i-aş săruta mâinile cu care mă dădea în leagăn, cu care trăgea sania, cu care a ţinut bicicleta atunci când m-a învăţat să merg cu ea...
i-aş săruta mâinile cu care mi-a adus de atâtea ori prăjituri, mere şi portocale, cu care mi-a ţinut cana de ceai atunci când eram bolnăvioară...
i-aş săruta mâinile cu care mi-a adus primul buchet de flori pe care l-am primit în viaţa mea, cu care mi-a deschis uşile şi poarta de atâtea ori...
i-aş săruta mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când i-a fost dor de mine...
Azi nu mai sunt copil... şi doar lacrimile mai sărută amintirea tatălui meu...


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Prea târziu este doar la ultima bătaie a inimii!



Azi voi trimite un gând sufletelor singure… Acelor oameni care nu au alături jumătatea cu care să îşi împartă viaţa.
Singurătatea este chinuitoare… Şi, chiar dacă avem părinţi, fraţi, prieteni sau colegi cu care ne petrecem timpul, la sfârşitul zilei ajungem tot singuri între patru pereţi. 
Nu avem cu cine împărtăşi cele mai tainice trăiri, iar atunci când locuim singuri nu avem pe cineva care să ne aştepte acasă, sau pe cineva pe care să aşteptăm cu drag, pentru care să gătim, pe cineva cu care să împărţim zilele în care suntem bucuroși, bolnavi, trişti… 
Nimeni dintre cei care ne sunt părinţi, prieteni, colegi, nu pot umple anumite goluri din inima noastră şi nu ne pot oferi acea iubire de care depinde atât de mult sufletul omenesc. 
Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu...
După atâta aşteptare omul se resemnează cu singurătatea şi se abandonează ei… Uneori rămâne un licăr de speranţă, alteori nu. Faptul că nu are alături un suflet pereche îl face să se simtă incomplet… Faptul că nu este iubit îl împovărează cu complexe, facându-l să creadă că nu este suficient de frumos, de bun… 
Aşteptarea îndelungată îl face să creadă că e prea târziu… Îl face să uite puterea îmbrăţişărilor, magia privirilor pline de iubire şi îl face să creadă că iubirea există doar în poveşti sau doar pentru oamenii privilegiaţi. 
Nu! Niciodată nu este prea târziu să te îndrăgosteşti şi să îţi găseşti jumătatea sufletului!
Există şanse pentru fiecare om, există un suflet pus deoparte pentru fiecare suflet… Doar că, există un timp pentru toate.
Totuşi, sunt oameni care, obosiţi de atâta aşteptare şi resemnaţi cu ideea de singurătate şi-au pierdut încrederea în ei şi în şansa de a fi iubiţi. Aceştia se simt îmbătrâniți înainte de vreme şi se abandonează singurătăţii… 
Nu faceţi asta! Sunteţi vii, sunteţi frumoşi, sunteţi dependenţi de iubire! 
Renunţaţi la complexe, la prejudecăţi, renunţaţi să mai credeţi că este prea târziu, că nu mai aveţi şanse! Primul pas spre a găsi iubirea este să credeţi! Al doilea pas este să va doriţi! Speranţa şi dorinţa vă vor face să fiţi vii, încrezători, frumoşi și să vă deschideți sufletele!
Prea târziu să întâlniţi iubirea este doar la ultima bătaie a inimii!



Nu îmi pasă!



Nu am defilat niciodată cu principii morale care nu mă definesc. Nu am susţinut niciodată că sunt un om fără defecte şi fără greşeli, din contră, le-am spus în gura mare şi mi le-am asumat cu responsabilitate. M-am descris cu sinceritate, m-am ridiculizat şi mi-am făcut autocritica foarte dur, pentru că sunt o persoană foarte sinceră cu mine și foarte conștientă de calitățile și de defectele mele. Nu îmi ascund greșelile sub preș doar de dragul de a părea perfectă, așa cum fac unii.
Cu toate acestea, nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate acuza că i-am făcut vreun rău vreodată! Nimeni nu poate veni să spună că îi datorez ceva mai mult decât respectul, pentru că am avut grijă să trăiesc astfel încât să nu rămân datoare cuiva, să nu poată veni nicio persoană să spună: “ţi-am dat”, “te-am ajutat” sau “nu ai fost corectă”. Singurul “rău” de care mă pot acuza unii este faptul că m-am îndepărtat de ei... Am ales aşa pentru că nu vreau prietenii închipuite și nici să am în viața mea oameni toxici. Iar pentru asta, unii mă urăsc. Este dreptul lor, este povara lor. Însă aceștia nu își pot vedea de drumul lor, fiindcă au impresia că nu au loc de mine, deși eu am drumul meu și nu îi incomodez cu nimic. Aflu câteodată că unii fabrică tot felul de zvonuri, inventând povești menite să mă discrediteze, asumându-și roluri de victime…

Pe cei care s-au mulţumit să mă vadă prin ochii altora, i-am lăsat să trăiască în eroarea în care au fost atraşi şi i-am lăsat să mă judece greşit. Am preferat să fiu „aia care...” şi mi-am văzut de drum, pentru că unii nu merită să faci niciun efort ca să le deschizi ochii. Eu cred că aceia care nu sunt capabili să vadă lucrurile obiectiv şi care se mulţumesc cu imaginea pe care le-o vând alții, merită să fie trataţi la fel de superficial și merită să fie ignoraţi. 

Nu îmi pasă de ăia care se adună pe la colţuri şi care găsesc satisfacţia bolnavă de a mă vorbi de rău. Mi se par penibili prin felul în care se erijează în oameni morali, dar flecăresc relaxați despre alții, judecându-i. Faptul că ei defilează cu moralitate închipuită, nu înseamnă că sunt morali... ci doar ipocriți. Pentru că un om cu o conduită morală nu decade bârfind și judecând alți oameni. 

Eu pot trăi foarte bine și dacă nu sunt plăcută și aprobată de toți. Îmi pot vedea de drum și dacă unii mă discută. Dar i-aș sfătui pe ăia care mă bârfesc și care mă judecă să ridice preșul sub care și-au ascuns mizeriile... și să șteargă puțin poleiala de pe oglinda în care se privesc... 

Mă vor interesa părerile lumii despre mine şi despre felul în care îmi administrez viaţa doar atunci când lumea va trăi alături de mine sau în locul meu, când va suferi în locul meu, când va munci pentru mine și în locul meu, când va răspunde şi va plăti pentru greşelile mele, când va plânge pentru tristeţile şi dezamăgirile mele, când va trăi bucuriile mele, când se va confrunta cu neputinţele mele, când va dărui cât dăruiesc eu fără a i se recunoaşte vreun merit, când va simţi tot ce simt eu. Adică, niciodată. :) 
Eu trăiesc astfel încât să nu mă rușinez în fața nimănui pentru faptele mele și să pot susține privirea oricui. Dacă va fi să țin vreodată capul plecat, va fi doar pentru a-mi admira pantofii. :)