Toți avem noroi în suflet...



Faptul că eşti trist, că viaţa ta e un eşec, că au existat oameni care te-au dezamăgit şi care te-au rănit, nu îţi dă dreptul să fii rău... Nu îţi dă dreptul să otrăveşti suflete şi nici să arunci cu noroi în oameni nevinovaţi. Devenind rău nu îţi vei uşura suferinţa, din contră, ţi-o vei amplifica... şi vei deveni un om din ce în ce mai urât şi mai trist... iar asta nu va atrage bine şi frumos în viaţa ta.
Toţi avem necazuri, toţi avem frustrări, toţi am fost răniţi şi dezamăgiţi de oameni pe care i-am iubit... cum ar fi dacă toţi am deveni răi şi ne-am răzbuna nereuşitele pe oamenii din jur? 
Nu mă supăr pe oamenii care aruncă în mine cu noroi... și nu îi urăsc. Doar îi compătimesc pentru neputința lor de a rămâne în picioare atunci când viața îi pune la pământ... îi compătimesc pentru neputința de a-și curăța sufletele, de a-și duce înfrângerile cu demnitate și de a-și depăși problemele cu bunătate...
Un lucru e cert: un om bun nu se va schimba niciodată, oricât l-ar încerca viața și oricât l-ar răni oamenii! 



Azi m-a bucurat...



... acest tort primit de la o prietenă! 
"Am vrut să îți dau înapoi toți fluturașii pe care i-am simțit când am citit ce ai scris!" - mi-a spus ea. 
Este un tort delicios! 
Celor care locuiesc în Brașov le recomand să apeleze la Ana când doresc torturi deosebite, făcute în casă, cu cele mai bune ingrediente. Ea pune mult suflet în această pasiune. 
Pagina ei de comenzi este: Torturi Braşov, comenzi

Mulțumesc, Ana, pentru așa o surpriză dulce!



Casa unui om este sufletul său...




Pentru că drumurile m-au dus aproape de o doamnă dragă, pe care nu o mai văzusem de ani de zile, am decis să o vizitez. Când am ajuns la poarta dânsei s-a bucurat foarte mult că mă vede, dar totodată părea a se simți incomod… M-a invitat în casă şi s-a scuzat de câteva ori pentru modestia căminului dânsei. 
Am să vă spun ce am văzut în acea casă, într-adevăr modestă… 
Am văzut o ordine exemplară şi cum îşi preţuieşte acea femeie lucrurile adunate cu greu, de-o viaţă… Am văzut un om care a muncit prea mult pentru puținul agonisit… 
Am văzut căldură, iubire pentru Dumnezeu, o candelă aprinsă şi Biblia cu ochelarii deasupra ei… Am văzut multă trudă, așteptări, renunțări și sacrificii pentru nişte lucruri pe care mulţi dintre noi nu le-ar preţui… și le-ar lua în derizoriu. Am văzut o MAMĂ care a renunțat la tot pentru copiii ei… Am văzut bun simţ şi omenie. Am văzut un om dispus să împartă tot ce are… ceea ce nu am văzut prea des la oameni care au mai mult decât le-ar trebui. 

Am primit un ceai bun, într-o cană simplă… şi două turte dulci de post… Au fost delicioase, pentru că mi-au fost oferite cu iubire. M-au bucurat mai mult decât multe cine luate în restaurante de lux sau în case somptuoase… 
Oamenii simpli, au complexe… iar noi ar trebui să-i încurajăm, să le reamintim că nu lucrurile îi definesc, că valoarea lor nu este măsurată după realizările materiale… Nu ar trebui să-i ocolim și nici să le ocolim casele. 
Păcat că ei nu ştiu cât de frumoasă este simplitatea și cât de valoroasă este omenia! Păcat că se simt săraci doar pentru că nu au la fel de mult ca alții şi că nu sunt conștienți că, aşa săraci, au foarte mult de oferit! 
Am învățat azi să prețuiesc… altfel. O carpetă mică, spălată de zeci de ori, poartă urmele unor genunchi care s-au rugat… O masă bătrână din lemn poartă urmele a multor porții de hrană oferite cu dragoste… Un pat vechi, cu pernele care-i țin de urât, poartă urmele multor zile pline de deznădejde, de dureri, de lacrimi, de doruri, de singurătate… 
Asta am văzut azi. O casă frumoasă. Nu sărăcie… ci viață… cu tot ce înseamnă un OM…



A mai trecut un an...



A mai trecut un an din viaţa mea... Şi, privind în urmă, încerc să fac o retrospectivă pentru a vedea ce a însemnat acest an pentru mine, ce a adus bun, ce a adus rău, cum m-a schimbat…
Oare am fost omul care mi-am propus să fiu? Oare am evoluat? Oare mi-am împlinit măcar o parte din vise? Oare am trăit frumos?

Sunt eu, faţă în faţă cu mine. Sinceră. Şi mă întreb dacă acest an care a trecut, mi-a adus mai multă maturitate, mai multă înţelepciune, mai multă răbdare, mai multă bunătate…
Mi-am respectat, oare, toate promisiunile faţă de alţii şi faţă de mine? M-am respectat pe mine? Am reuşit să însemn ceva bun în viaţa celor din jurul meu, aşa cum mi-am dorit? Am făcut suficiente bucurii oamenilor din viaţa mea?
Ce am câştigat şi ce am pierdut? Câte dorinţe şi câte sentimente mi-am reprimat?
Ce oameni au intrat în viaţa mea şi cine a plecat? Iar cei care au plecat, de ce au ales aşa? Am făcut ceva ca să-i opresc? Iar cei care fac parte din viaţa mea ce prioritate au? Chiar merită acea prioritate?

Privind în urmă n-aş putea să nu am regrete. Am. Pentru că nu am învăţat atât cât trebuia. Pentru că am vorbit mai mult decât am ascultat, am primit mai mult decât am dăruit, am greşit mai mult decât am iertat, am judecat mai mult decât am cunoscut, am reproşat mai mult decât am înţeles, m-am îndepărtat mai mult decât m-am apropiat şi, poate că am rănit mai mult decât am mângâiat...
Nu am îmbrăţişat destul, nu am iubit destul, nu am căutat şi mai mult apropierea de oameni, nu am avut destulă răbdare, nu am acordat destulă credibilitate şi nici destule şanse… Poate că nu m-am purtat mereu echitabil…

Bucurii? Da! Am avut un an plin de momente care mi-au tăiat respiraţia, care m-au făcut să tremur de emoţie, care mi-au dat aripi, care m-au făcut să plâng de fericire şi care m-au hrănit în clipele în care simţeam că nu aveam nimic.

Oameni? Mulţi! Am ales cu sufletul şi m-am trezit cu el plin, locuit de persoane minunate!
Iubire? Da! Sub toate formele ei! Iubire pentru Dumnezeu, pentru mama, pentru jumătatea mea, pentru prieteni, pentru colegi şi pentru mulţi necunoscuţi care mi-au devenit prieteni în universul virtual.

Am râs, am plâns, am trecut prin stări sufleteşti extreme. Am avut şi momente în care m-am torturat cu gânduri contrare şi m-am încăpăţânat să caut răspunsuri la întrebări fără rost. Am avut momente în care am vrut să renunţ, în care ecourile celor determinaţi să îmi pună piedici mi-au acoperit gândurile…
Pentru tot ce nu am reușit, azi, mă voi ierta... pentru că știu că există un timp pentru toate. 
A fost un an bun. Realizări şi eşecuri. Vise împlinite dar și vise abandonate. Un an plin cu de toate. Un an frumos. Sunt aceeaşi, poate puţin mai matură, mai înţeleaptă, mai îngăduitoare, dar mult mai  puternică, mai încrezătoare, mai liberă și mai dornică să dăruiesc şi să iubesc!



Dar într-o zi...



Cei care te-au rănit în trecut, au sădit în sufletul tău teama de eşec… teama de dezamăgiri şi de abandon, de oameni care nu ştiu să iubească. Şi te-au făcut să îţi încătuşezi sufletul, să-l protejezi de aceia care doar cotropesc suflete şi care iau tot ce este mai frumos în ele, ca mai apoi să plece, lăsând în urma lor dureri, lacrimi şi întrebări fără răspuns.
Dar într-o zi, întâlneşti acea persoană diferită de toţi cei care ţi-au înşelat aşteptările… O persoană capabilă să te iubească şi să alunge toate fantomele trecutului care îţi bântuie sufletul pustiit. O persoană care, cu o simplă mângâiere va descătuşa toate lanţurile cu care ai încercat să îţi protejezi sufletul… O persoană menită să aducă în viața ta frumusețe și bucurii. O persoană care îţi va reda încrederea şi care îţi va reaminti cine eşti şi că meriţi să fii fericit şi iubit!


Câinii latră, ursul trece...



Unii nu au aşteptat să mă cunoască, ci s-au mulţumit cu imaginea pe care le-a vândut-o vreo persoană oarecare. Da, facem şi astfel de greşeli şi plecăm urechea la bârfe... De parcă ar exista garanţia că o persoană poate deţine adevărul absolut despre o altă persoană. De parcă am uita că, atunci când un om duşmăneşte pe cineva, îl desenează cât mai urât posibil şi face totul pentru a-i strica imaginea în faţa celorlalţi. 
Dar, se pare că unii nu au discernământ... şi se lasă duși de nas de pseudo-inteligenți, de atotștiutori și de unii care se pun deasupra tuturor și judecă oameni. Culmea este că, aceștia care judecă și bârfesc o fac învăluiți în mantia bunelor intenții și a integrității morale...
Eu mă îndoiesc de oricine încearcă să bârfească o persoană, de oricine îşi permite să judece şi să denigreze pe cineva în faţa mea. Nu mi-e greu să realizez că acea persoană are un scop şi nici să îmi dau seama că are o calitate umană îndoielnică, dacă decade atât de mult încât să discute de rău pe cineva... 
Într-adevăr numai persoanele asertive înăbuşă bârfele, iar asertivitatea e o virtute de care nu se bucură oricine...
Mi-au ajuns la urechi multe bârfe... mai ales de la cei care îmi subestimau inteligenţa. Aceştia se aşteptau ca nişte simple zvonuri să mă facă să văd altfel anumite persoane. Din fericire asta nu funcţionează la mine... asta funcţionează doar la oamenii mediocrii, la cei fără personalitate, la proşti. Nu am judecat niciodată fără să cunosc şi nici măcar atunci când am ştiut adevărul... pentru că nu poți cunoaște motivațiile și intențiile unui om cât timp nu trăiești în locul lui.
Iar atunci când unii s-au mulţumit să mă vadă prin ochii altora, i-am lăsat să trăiască în eroarea în care au fost atraşi şi i-am lăsat să mă judece greşit. Am preferat să fiu „aia care...” şi mi-am văzut de drum... pentru că unii nu merită să faci niciun efort ca să le deschizi ochii. Eu cred că aceia care nu sunt capabili să vadă lucrurile obiectiv şi care se mulţumesc cu imaginea pe care le-o vând unii, merită să fie trataţi la fel de superficial, ba chiar ignoraţi.

Dacă m-aş opri la toţi câinii care mă lătră, nu aş mai ajunge acolo unde îmi doresc.


Iubire la superlativ (fragment)




Am căutat un loc cât mai retras şi m-am aşezat pe un petec de iarbă. Lângă mine, am văzut o floare frumoasă, culcată la pământ, pe care am studiat-o puţin să văd dacă era ruptă, dar se părea că doar fusese călcată în picioare. “Trebuie să o leg cu ceva...” – mi-am spus în gând. Am căutat un băţ ca să-i fac o atelă şi am ridicat floarea cu grijă. Cu una dintre agrafele pe care le aveam în păr am prins floarea de băţ şi am legat-o.
Mi-am scos sticla cu apă, am băut puţin, apoi m-am uitat spre floare.
- Vrei şi tu? Ia puţină apă, nu a mai plouat de mult. Ia, poate îţi revii. – i-am spus, turnând puţină apă la rădăcina ei.
-De ce faci asta pentru mine? – am auzit o voce.
„Ia te uită, floarea asta vorbeşte!“ – mi-am spus în gând.
-Nu crezi că vorbesc, nu? – a spus floarea.
-Ba cred, doar te aud!
- Dar nu știai că vorbesc, de ce ai vorbit cu mine?
- Pentru că, până nu vorbim cu cineva, nu știm dacă ni se va răspunde...
-De ce m-ai legat de băţul asta? – m-a întrebat floarea cu un ton frustrat.
-Ca să îţi revii. Te-am sprijinit de el până când îţi vei recăpăta puterile.
-Voi, oamenii, aşa faceţi când sunteţi la pământ? Vă sprijiniţi de un băţ?
-Nu. Noi ne sprijinim de oameni dragi, de prieteni...
-Eu nu am prieteni. 
-Cum n-ai prieteni?! Iarba, florile, vreo gâză…?
-Tu ai prieteni? Cum e să ai prieteni?
-Am. E minunat. Pentru că ai pe cine să iubeşti şi cine să te iubească, pe cine să te sprijini când eşti la pământ.
-Eu nu am văzut oameni la pământ.
-În cazul oamenilor, sufletele lor sunt la pământ, nu trupurile.
-Dar şi pe voi va calcă alți oameni în picioare?
-Da, mai fac şi cu noi asta, dar ţi-am spus, e vorba de suflet. Şi chiar dacă trupul nostru stă drept, sufletul e la pământ... Însă, ne revenim repede dacă primim iubire.
-Să ştii că pe mine nu mă iubeşte nimeni. Eu sunt singură. Mai trece câte unul, altul şi se uită la mine, apoi pleacă toţi.
-Ba, te iubeşte cineva şi pe tine. Uite: de exemplu, soarele. Te priveşte şi te încălzeşte în fiecare zi. El este singurul care indiferent de ceea ce se întâmplă, va veni în fiecare zi, negreşit. Te va mângâia şi te va îmbrăţişa. Şi ploaia te iubeşte… Şi Dumnezeu.
-Cine e Dumnezeu?
-Este cel care a creat tot ce există. Şi pe mine şi pe tine...
-Eu nu cred că există. L-ai văzut tu vreodată?
-Dacă nu vedem ceva, nu înseamnă că nu există. Trebuie doar să căutăm dovezile. Căldura nu o vezi, dar o simţi, nu-i aşa? Iubirea nu se vede, dar se simte. La fel este şi cu Dumnezeu. Îl simţim în suflet și în tot ce există. Iar lumea e plină de dovezi că El există. Tot ce există frumos, este creat de El.
Pentru câteva clipe s-a lăsat o liniște apăsătoare. Eu contemplam natura, iar floarea, probabil că medita la ceea ce i-am spus.
- Când o să pleci de aici îți iei agrafa înapoi și mă vei lăsa la pământ, așa-i? - a spus floarea, întrerupându-mi gândurile.
- Nu. Agrafa va rămâne la tine. Am învățat de la oamenii care atunci când pleacă de lângă cineva și își iau tot ce au dăruit și lasă dureri în urma lor, să nu fac la fel ca ei.
- De ce mi-ai lăsa mie agrafa ta? Poate nici nu voi trece peste această noapte...
- Măcar am făcut ceva ca să te salvez. Iar dacă vei supraviețui, vei avea o amintire frumoasă despre mine...
- Și eu? Cu mine cum rămâne? Ce voi face?
- Vei bucura alte suflete...
- Dar tu de ce ce nu rămâi cu mine?
- Pentru că nu aparțin acestui loc... Unii oameni sunt trecători prin viața noastră. Își îndeplinesc misiunea, apoi pleacă mai departe, urmându-și drumul...
- Atunci de ce ai mai venit? Cine te-a trimis?
- Nu știu... poate că Dumnezeu. Poate trebuia doar să te salvez...

(Fragment din cartea Iubire la superlativ - pe care o scriu)