Cine sunt?


Chiar aşa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toţi oamenii... un om cu calităţi şi cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte măreţe, dar totodată ar trebui să se simtă ruşinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greşeli omeneşti, cu experienţe de viaţă frumoase dar şi urâte, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om care a fost foarte fericit dar şi cumplit de nefericit,  un om care s-a prăbuşit şi s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbeşte în oameni, în fericire şi în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor...
Sunt un om care a avut şi decăderi, care a minţit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștient și dezgustat de toate decăderile lui,  le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine...
Sunt un om care a înţeles într-un târziu că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit şi că fericirea nu este condiţionată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori în rutină şi amorţit, care a rătăcit pe drumuri incerte şi care a făcut alegeri proaste...
Sunt un om care a înțeles ca iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.
Sunt un om care a cunoscut binele şi răul, care a ales raţional dar şi iraţional, un om care atunci când privește în urmă are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite...
Sunt un om simplu, un om visător, un om cald, căruia nu-i este ruşine să îşi strige iubirea în gura mare, care își recunoaște greșelile și înfrângerile cu demnitate și curaj, un om care nu se teme de judecățile lumii.
Sunt un om care iubește oamenii, care le înțelege rătăcirile și care nu uită că a avut propriile rătăciri... Un om care respectă alegerile celorlalți oricâtă durere i-ar aduce și care nu judecă oamenii după prejudecăți proprii...
Sunt doar un om care a depins sufleteşte de alţii şi care a fost abandonat... și de care au depins câteva persoane pe care nu a avut tăria să le abandoneze, fiind incapabil să facă din propriile eșecuri acte de răzbunare... Sunt un om care a fost curtat de moarte şi care a refuzat-o ferm, luptând cu puteri nebănuite date de Dumnezeu... Un om care a pierdut mult, uneori totul, fiind nevoit să o ia de la zero de câteva ori...
Sunt doar un om care a uitat de multe ori cine este şi cine vrea să devină, dar pe care iubirea l-a făcut să regăsească mereu drumul către sine.
Sunt un om care râde cu lacrimi şi care plânge în hohote, un om care e capabil să plângă toată noaptea, iar ziua să iasă în lume zâmbind... Un om care, deşi e plin de răni, uită de orice durere atunci când cineva drag suferă... Un om lipsit de egoism, care acceptă că uneori trebuie să se pună pe locul doi...
Sunt un om care iartă fără a aştepta să i se ceară iertare, care acordă încă o şansă şi încă una,  crezând în reabilitare, un om capabil să uite orice rău, dacă i se oferă puţină iubire...
Sunt un om care se îndrăgosteşte nebuneşte şi fulgerător, care nu-i uită şi nu-i urăşte pe aceia pe care i-a iubit cândva... Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus „pleacă!” atunci când ar fi vrut să spună „rămâi!”, un om care a plecat atunci când ar fi vrut să rămână, un om care ar fi vrut să plece atunci când a rămas...
Sunt un om dependent de iubire și de frumos, pe care îl bucură ploaia, soarele, zăpada, râsul copiiilor, îndrăgostiții care se privesc cu iubire, bătrânii care se țin de mână, cățeii care cerșesc mângâieri... Un om pe care orice atenţie mică şi neînsemnată îl face fericit, un om căruia o îmbrăţişare îi poate alunga toate temerile lumești, un om care se trezeşte noaptea şi mulţumeşte divinităţii pentru tot, un om care vrea să dăruiască tot ceea ce are mai bun, care suferă odată cu ceilalţi, care şi-ar dori să aline singurătăţi şi să ofere mângâiere celor îndureraţi... Un om capabil să muncească neobosit ca să facă o bucurie cuiva...
Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice, un om care a învățat să asculte și să înțeleagă dincolo de cuvinte și să vadă dincolo de un chip și de măști...
Sunt un om care se teme de singurătate, care nu se bucură de nimic dacă nu împarte cu alții,  un om care nu poate trăi doar pentru el... 
Sunt un om cu stări sufletești extreme, un om plin de pasiune, un om care trece în câteva clipe de la agonie la extaz... Un om fragil și vulnerabil, dar totodată o forță... 
Sunt un om care se agață cu disperare de orice fărâmă de fericire și căruia i se prăbușește întreg universul atunci când este părăsit, rănit, dezamăgit...
Sunt un om sincer, lipsit de ipocrizie, un om care a învățat că adevărul spus cu voce tare îi îndepărtează doar pe cei nesinceri...
Sunt un om care va avea întotdeauna timp pentru oameni, o vorbă bună, o mângâiere, un zâmbet, o lacrimă și o inimă primitoare...
Sunt doar un om... iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înțeles, neînțeles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om care are nevoie de pace interioară, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise... un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

Fragment din cartea Fluturi.


Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

N-am loc, nici timp pentru ipocriți.



Toată viaţa mea am fugit de oameni prefăcuţi. Iar dacă la început, atunci când abia îi descopăr,  ipocrizia acestora mă amuză, mai târziu încep să mă dezguste.
Nu-i voi înţelege deloc pe aceia care, deşi nu te suportă se străduiesc să menţină relaţia cu tine. Și pentru a reuși asta apelează la tot felul de tertipuri. 
Devin atât de ipocriţi încât îţi aprobă toate ideile şi gusturile, deodată îţi împărtăşesc afinităţile pentru un anumit gen de muzică, pentru teatru... deşi lumea lor nu este deloc tangentă cu lumea ta şi n-au nicio legătură cu preocupările tale...
Câtă irosire pentru a te aproba mereu, pentru a-ţi spune numai ceea ce îţi place să auzi!
Iar ceea ce mă dezgustă cel mai tare este ipocrizia cu care te consolează atunci când te văd distrus... Îmbracă mantia unor prieteni preocupaţi şi empatici şi vin cu cuvinte mieroase cu care smulg de la tine informaţii despre dezastrul din viaţa ta. De fapt suferinţa ta nu înseamnă pentru ei decât o satisfacţie maladivă... Necazul tău este doar un prilej de a comenta şi de a judeca împreună cu alții, pentru că bârfele despre tine le alimentează adrenalina.
Am avut şi asemenea personaje în anturaj... Stăteau în preajma mea doar pentru că relaţia cu mine avea un iz de oportunitate... Dar eu nu am avut niciodată loc în lumea lor. Mă ţineau la distanţă de anturajul lor şi de persoane la care aspirau, de teamă că acestea m-ar putea descoperi ca om şi le-aș pune în umbră... Patetic, nu? 
Persoanele de genul acesta mă fac să îmi pierd încrederea în oameni... şi să fiu în gardă până şi cu oamenii bine-intenţionaţi.
Simt un amestec de dezgust şi compătimire pentru aceia care menţin relaţia cu mine doar pentru că văd în mine persoana potrivită pentru a servi intereselor lor de moment.
Cu toate acestea le-am căutat circumstanţe atenuante, am încercat să le dau o şansă... am încercat să cred că fiecare om are defecte şi calităţi în armonie, am căutat să cred că lipsa educaţiei îi împinge pe unii la gesturi meschine, că dorinţa de a fi ca mine şi de a avea ceea ce am eu îi face să devină niște copii hazlii ale mele, că experienţe nefericite din trecut îi fac să devină răi... Însă timpul şi experienţele, cu momentele în care unii m-au trecut prin dezamăgiri m-au convins că aceştia nu pot fi schimbaţi prin exemplul bun sau prin bunătatea cu care-i tratezi... 
Unii îi acceptă în preajma lor cu riscurile de rigoare asumate... Eu nu. Nu am nevoie în viaţa mea de bufoni şi de prefăcuţi şi de aceea mă debarasez de îndată de persoanele superficiale, care mă menţin mereu într-o stare de îndoială...




Nu, te rog, nu pantofii roșii! ツ



Ca orice copil am avut momentele mele de teamă faţă de alţi copii mai mari care încercau să mă domine şi să mă intimideze prin superioritatea lor sau prin agresivitate. Totodată au existat şi adulţi care mă intimidau de multe ori.
Într-o zi, când i-am cerut tatălui meu să mă susţină să înfrunt un copil mai mare care mă agasa, m-a refuzat. Niciun argument de-al meu nu l-a convins să mă sprijine.
“Caută să te descurci singură, nu voi fi lângă tine mereu ca să te apăr!”, mi-a spus tata atunci.
Dar am început o întreagă teorie plină de văicăreli, că să îl conving că nu am nicio şansă în faţa copiiilor mai mari, sau a adulţilor. Atunci tata mi-a spus că asta se întâmplă numai pentru că nu am încredere în mine şi că nu ştiu să impun respect.
I-am povestit tatălui meu despre acel băiat care mereu mă speria şi mă ameninţa cu un băţ.
“Tu nu ai nevoie de un băţ ca să îl sperii, ci de încredere în tine.”, mi-a spus tata. Şi mi-a mai spus că ori de câte ori am de înfruntat pe cineva, sau am o teamă, să port pantofii roşii. Aveam o pereche de pantofiori roşii din lac, de care eram foarte încântată. Îmi amintesc cum tata mi-a spus că războaiele nu se câştigă de aceia care au armele cele mai sofisticate, ci de aceia care sunt mai inteligenţi şi care au mai multă încredere în ei.
“Dar cum să am eu încredere aşa cu mâna goală?”, l-am întrebat pe tata dezamăgită.
“Ca să ai încredere în tine îţi trebuie uneori o armă imaginară, ceva care să te facă să te simţi puternic. Pot fi pantofii roşii, o brăţară, o rochiţă…”, mi-a spus el.
Acea lecţie a avut un impact incredibil asupra mea. Este adevărat, nu am avut încotro şi a trebuit să înfrunt lumea cu o armă imaginară. Şi am apelat la pantofiorii roşii cu care mă simţeam, într-adevăr, altfel. Îmi amintesc că îi purtam adesea şi că numai faptul de a fi încălţată cu ei îmi dădea o stimă de sine aparte şi mă făcea să mă simt mai puternică.
De atunci am avut mereu o pereche de pantofi roşii în garderoba mea… şi chiar dacă am considerat-o o copilărie, am apelat la ei ori de câte ori am avut nevoie de o doză de optimism şi de încredere în mine. 
Cu trecerea anilor am avut de înfruntat o altă lume și alte provocări…
Îmi amintesc că atunci când am hotărât să-l părăsesc pe unul dintre iubiţii mei, m-am încălţat cu pantofi roşii. Aşa mă simţeam eu curajoasă şi puternică să fac acel pas. Ulterior ne-am împăcat şi i-am spus și lui povestea pantofilor roşii… Și, de câte ori aveam câte o discuţie mai aprinsă cu el, îmi spunea disperat: “Nu, te rog, orice, dar nu lua pantofii roşii!”



Împreună?



Împreună nu înseamnă eu aici şi tu în altă parte. Nici unul lângă altul simțind singurătate. Împreună nu înseamnă vise şi planuri diferite. Împreună nu înseamnă a-ţi impune ideile şi a încerca să schimbi omul de care te-ai îndrăgostit. Împreună nu înseamnă a lua libertatea cuiva, nici a-i limita zborul și visele. Împreună nu înseamnă explicaţii inutile şi nici justificări obositoare.
Împreună nu înseamnă îndoieli, temeri, incertitudini.
Împreună nu înseamnă abandon și fugă la prima decădere a celuilalt sau la primele încercări... 
Împreună înseamnă două suflete care nu pot fi despărţite nici de distanțe, nici de timp, nici de oameni, nici de gânduri obsesive.
Împreună înseamnă acelaşi univers, acelaşi cer, aceleaşi vise. Împreună înseamnă aceleaşi bucurii, aceleași dureri, aceleaşi eşecuri, aceleaşi nopţi nedormite, aceleaşi lacrimi de tristețe sau de fericire.
Împreună înseamnă îmbrăţişări, mângâieri, sărutări, şoapte de dor şi dragoste.
Împreună înseamnă al nostru. Împreună înseamnă tot ce există cu bune şi cu rele, împărţit la doi.
Împreună înseamnă două suflete care devin unul și același...





Unii sunt singuri pentru că...



Încep să cred că unii sunt singuri pentru că merită să fie singuri. Şi pentru că îşi doresc să fie singuri. 
Mă refer la aceia care se consideră prea buni, prea deştepţi şi prea valoroşi. Aceia care se compară la fiecare pas şi care nu scad din standardele lor închipuite. Aceia care îşi aleg prietenii şi sufletul pereche după false valori. Aceia care nu ştiu să aleagă cu inima, aceia pentru care totul se face rațional, în baza unor calcule foarte precise, de la probleme existenţiale până la probleme care ţin de „imagine”. Aceia care nu sunt dispuşi să accepte oamenii şi cu minusuri şi care nu dau nicio şansă acelora care sunt puţin diferiţi. Aceia superficiali, care cred că pentru ei ar trebui să existe oameni gata împachetaţi şi frumos ambalaţi, tocmai potriviţi pentru ei şi pentru care nu trebuie să depună niciun efort şi nici să facă vreun compromis... 
Aceia prea egoiști ca să își împartă universul cu oricine. 
Nu, nu-i compătimesc pe aceştia pentru singurătatea lor. Şi-o merită. Şi-au asumat-o deodată cu mândria, cu orgoliul, cu infatuarea și cu lipsa căldurii sufleteşti.



Ezitări...



E-atâta nepăsare între noi...
Şi-atâtea lacrimi ce nu se împart la doi
Şi e atâta teamă de eşec
Încât nu ştiu ce vreau să fac...
Să stau? Să plec?

Şi-atâtea întrebări sunt în priviri
Nu ştim... trăim iubire? Amăgiri?
Şi e atâta haos printre gânduri
Şi mult prea multe spaţii între rânduri.

Printre cuvinte sunt atâtea îndoieli
Şi-mi pare-un veac între acum şi ieri
Prea multă teamă punem între aşteptări
Şi-atâta ezitare e între chemări

Atâtea neîmpliniri sunt printre vise
Şi-atâta linişte-i printre vorbe nespuse
Încât nici nu mai ştiu... nici tu nu ştii
Ce-ar trebui să faci...
Să pleci? Sau să rămâi?


Fragment din cartea Fluturi.
Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Adevăruri care dor...




„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este
 să nu însemni nimic pentru nimeni.”
Maica Tereza
Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg și să accept...
că nu toţi cei care îţi zâmbesc te şi agreează; că nu toţi cei care te complimentează te şi plac; că nu toţi cei care te aprobă şi sunt de acord cu tine.
că nu toţi cei care te ascultă te şi înţeleg sau sunt interesaţi cu adevărat de soarta ta – cei mulţi sunt doar curioşi să afle detalii despre tine.
că prea puţini oameni se bucură sincer de reuşitele tale şi că, de multe ori, în spatele bucuriei afişate a unora se ascund frustrări şi invidie.
că multe dintre chipurile binevoitoare pe care le afişează oamenii în public sunt, de fapt, măști şi că multe dintre sentimentele lor pozitive sunt doar trăiri abil jucate.
că eşti bârfit tocmai de aceia care te cunosc cel mai puţin și ești judecat tocmai de aceia care sunt mai imorali ca tine.
că nimic nu e gratis în lume şi că prea puţini oameni îţi oferă ceva fără a aştepta altceva în schimb şi fără avea interese ascunse.
că prea puţini oameni îţi întind voluntar o mână de ajutor, fără ca tu să fii nevoit să li-l ceri.
că mulţi arată compasiune şi bunătate doar de ochii lumii, când în realitate sunt indiferenţi şi interesaţi să îşi facă o imagine publică de persoană generoasă.
că nu toţi cei care spun că iartă o şi fac cu adevărat şi că unii nu iartă niciodată, ba chiar îşi ascund ura în spatele zâmbetelor.
că unii oameni uită de îndată binele pe care li l-ai făcut, dar îți vor reproșa la nesfârșit chiar și cea mai neînsemnată greșeală.
că nu toţi cei care susţin că sunt credincioşi sunt şi buni, că pentru unii credinţa este, de fapt, frică de Dumnezeu şi nicidecum iubire pentru Dumnezeu şi semeni.
că azi poţi însemna totul pentru cineva, iar într-o clipă poţi deveni nimeni deşi nu ai greşit cu nimic.
că, atunci când oamenii au nevoie de tine, îți arată făţiş iubirea, iar când nu le mai serveşti scopurilor lor îți arată disprețul și indiferența.
că pe aceeaşi uşă pe care îţi intră în viaţă nefericirea, pleacă şi mulţi oameni care ţi-au fost alături doar în momentele de bucurie, știind că acum nu mai ai nimic de oferit.
că, atunci când nu sunt folosiţi pentru înălţarea semenilor sau a celor neajutoraţi (copii, bătrâni, animale) banii dezumanizează.
că, dacă nu ai pe nimeni în viaţa ta, banii şi celebritatea nu îţi ţin de cald.
că, atunci când îndrăzneşti să fii diferit, eşti catalogat ca fiind ciudat şi eşti respins.
că, atunci când adevărul pe care îl rosteşti îi incomodează pe cei falşi şi ipocriţi, aceştia nu se dau în lături de la a-ţi compromite imaginea ca să discrediteze şi să se apere pe ei în acest fel ruşinos.
că, deşi există o lege a compensaţiei, este posibil ca aceia care ţi-au făcut rău să nu fie pedepsiţi niciodată – sau cel puţin nu în timpul vieţii tale.
Mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg și să accept aceste adevăruri care dor, însă din momentul în care le-am acceptat viaţa mea a devenit mult mai uşoară.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Nu toți știu să piardă...



Probabil că fiecare om este părăsit la un moment dat de persoana iubită sau de un prieten... Dar unii, pur şi simplu nu ştiu să piardă. Nu pot accepta că nu mai sunt doriţi şi iubiţi, că nu mai au niciun rost în viaţa şi în sufletul celui care a ales să plece. Nu au tăria de a se resemna şi de a accepta ideea că oamenii sunt liberi să aleagă pe cine iubesc.
Iar atunci când mai află şi că au fost înlocuiţi cu altcineva, sunt răvăşiţi. Atât de răvăşiţi, încât devin nişte monştri dornici de răzbunare. Ajung să se poarte nebuneşte, scoţând la iveală tot ceea ce este mai urât în caracterul lor. Caută cu disperare să demonteze omul care le-a luat locul în sufletul celui care i-a abandonat. Chiar dacă nu cunosc acest om, îl duşmănesc pentru că are ceea ce ei au pierdut.
Cred că în situaţiile acestea de criză mulţi oameni îşi arată caracterul adevărat... Mulţi decad într-atât, încât îşi pierd orice urmă de demnitate umană. Păcat că nu realizează că îşi fac foarte mult rău, că îşi otrăvesc sufletul şi că se irosesc în zadar prelungindu-și agonia la nesfârșit... Nu au tăria să încheie frumos relația și transformă totul într-o amintire urâtă.
Oricât de mult doare să fii abandonat şi respins, trebuie să ai puterea să accepţi. Nu poţi obliga un om să te iubească, nu îl poţi ține cu forţa lângă tine şi nici nu-i poţi impune cu cine să îşi împartă viaţa, după ce drumurile voastre s-au separat.
Nicio relaţie nu oferă garanţia că va dura toată viaţa. Oamenii se schimbă şi, chiar dacă s-au iubit cândva şi au avut multe puncte în comun, pot evolua diferit, ajungând într-o zi să fie ca doi străini.
Să pierzi, face parte din luptele vieţiii... şi cred că numai oamenii cu adevărat puternici ştiu să piardă cu demnitate. Aceştia îşi plâng durerea fără a împovăra lumea cu suferinţa lor şi îşi poartă în continuare iubirea pentru omul care a plecat, până ce rănile se închid.
Susţin cu tărie că oamenii care au iubit cu adevărat nu sunt capabili să facă rău și nu pot urî, nici măcar atunci când persoana cea mai dragă lor i-a rănit…
Sunt de compătimit aceia care decad devenind nişte monştri, ajungând să transforme totul într-o vendetă ieftină şi patetică...


Înstrăinare...



„Pentru aceasta m-am ascuns şi am închis uşile: ca să pot fi de folos la mai mulţi.”
- Seneca

Oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă ei ţi-au greşit cu ceva, ci încep pe loc să caute greşelile numai la tine. Şi dacă acestea nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și îţi vor deveni dușmani.

La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat, inevitabil, să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate, este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am ieşit şi eu din ea. De ce? Pentru că mi s-a părut obositor să o susţin numai eu cu emoţie şi energie. Pentru că mi s-a părut firesc ca o legătură în care suntem egali să fie susţinută în egală măsură şi de celălalt partener.
Aşadar, atunci când am ales să fac această curăţenie de primăvară... sufletească, am decis să mă îndepărtez de câteva categorii de oameni care mă epuizau.

M-am îndepărtat de oamenii cu care nu aveam nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna mentalităţile diferite, gusturile şi valorile diferite, unii oameni au fost atât de deosebiţi de mine încât nu aveam niciun punct comun pe care să mai construim ceva. Surprinzător, ei au fost cei care au încercat într-un mod agresiv să îmi impună părerile şi valorile lor, nerespectându-mi personalitatea.
M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţie şi de motivaţie, oameni pe care m-am săturat să-i trag după mine şi să-i fac să privească în sus.
M-am îndepărtat de oamenii care s-au apropiat de mine doar pentru a mă folosi, purtând pe chipurile viclene măşti prietenoase şi zâmbitoare.
M-am îndepărtat de oamenii care în faţa mea defilau cu bunele lor intenţii, iar pe la spate nutreau sentimente de ură şi invidie.
M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, hipercritici, care strică armonia din jurul lor oriunde s-ar duce, oameni care te indispun permanent cu proasta lor dispoziţie şi cu remarcile lor acide.
M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru ei, care nu văd decât cum să manevreze totul pentru ca să le fie lor bine, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.
M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care îi preocupau mai mult amănuntele intime din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam eu de oferit.
M-am îndepărtat de oamenii falşi, prefăcuţi, mincinoşi, răi, ipocriţi, bârfitori, de aceia care m-au judecat pe legea lor pentru felul în care mi-am dus viaţa.
M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat în duşman atunci când i-am contrazis şi le-am spus ceea ce nu le plăcea să audă, deşi era adevărul.
M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să îmi taie aripile, să mă tragă în jos, să mă prindă în mocirla lor; de la ei nu am învățat decât partea urâtă a vieții.
M-am îndepărtat de oamenii care îmi iroseau timpul, pentru a-și umple egoist singurătatea.
M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Dacă mi-a fost uşor să plec?
Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare persoană cu care am relaţionat m-au legat sentimente frumoase. Am fost ataşată de fiecare om în parte şi am văzut binele din fiecare. Însă atunci când optimismul meu necondiţionat a fost grav avariat de falsitatea şi răutatea lor, am decis că îmi e mai bine să nu mă mai iluzionez cu prietenii  închipuite.
Sigur că cei mai mulţi dintre cei de care m-am depărtat sunt astăzi criticii mei cei mai vehemenţi. Sunt primii care arată cu degetul în direcţia mea, strigând în portavoce că succesul m-a transformat într-o persoană înfumurată şi suficientă. Nu este aşa. Îi rog şi pe această cale să caute adevărul în sufletul, în caracterul şi în comportamentul lor. Dacă îl vor găsi, uşa mea le este în continuare deschisă. Dacă nu îl vor găsi, atunci să îşi cumpere portavoce şi mai mare şi să îşi strige în ea nemulţumirea. Eu nu am de ce să le dau explicaţii – ar fi inutile.

Mi-am ascultat inima şi raţiunea atunci când m-am îndepărtat de ceea ce îmi făcea rău şi i-am păstrat aproape de mine doar pe oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei. Lor nu trebuie să le dau explicaţii despre deciziile mele pentru că ei sunt cei care mă înţeleg din priviri.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Ai o zi proastă?


Toți avem zile proaste... iar unele zile sunt adevărate coșmaruri. Cu toate acestea nu ar trebui ca zilele noastre grele să afecteze și alți oameni... pentru că fiecare om are deja de dus propriile probleme și dureri. Și nu știi niciodată ce ascunde un zâmbet amabil sau o reacție nepotrivită.
Cred că de multe ori ne inducem stările proaste. Ne lăsăm indispuși de cele mai neînsemnate lucruri și astfel ne stricăm toată ziua. Devenim urâcioși, irascibili și predispuși la a judeca lumea din jur...
O asemenea zi proastă am avut și eu. Mă simțeam rău și mă grăbeam să ajung la mama mea. Boala face omul să devină puțin egoist, cred...
Am chemat un taxi, care a întârziat câteva minute bune, ceea ce m-a iritat. Când am intrat în mașină domnul taximetrist nu și-a cerut scuze pentru întârziere și vorbea la telefon. Am considerat asta impertinență și m-am iritat și mai tare. „Ciuciu bacșis!”, mi-am spus în gând. Da, doream să îl pedepsesc pe om pentru lipsa lui de profesionalism.
Dar mi-au trebuit maxim 10 minute, cât a durat călătoria mea, ca să îmi schimb total gândurile și starea...
Taximetristul a vorbit la telefon, iar din discuția lui am surprins doar următoarea frază:
„... păi sunt obosit, am lucrat toată noaptea... ce să fac, am internat-o ieri pe soția, o operează... cum o vrea Dumnezeu...”
Auzindu-l, am început să mă simt foarte mică... și rea. Am realizat că bietul om ducea o luptă mai grea decât mine, iar eu îmi propusesem să îl pedepsesc. Da, acestea sunt momentele în care mă rușinez de mine și în care mă trezesc brusc la realitate...
Dacă mai devreme plănuiam să nu îi dau bacșiș, acum i-aș fi dat toți banii mei...
Starea mea s-a schimbat brusc. Nu mă mai consideram bolnavă, gândindu-mă că alți oameni se operau sau poate mult mai grav...
În timp ce eu dormisem toată noaptea, omul acela muncise… Eu mergeam în vizită la mama, el urma să își viziteze soția aflată în spital…
Când am ajuns la adresă, taximetristul s-a scuzat pentru întârziere și mi-a spus că dusese o bătrânică la Biserică și că a trebuit să o ajute, dânsa fiind neputincioasă.
„O știu de câteva luni, domnișoară și nu-i iau bani, o duc gratis la Biserică, săraca. Măcar atât să fac și eu...” – mi-a spus omul, în timp ce îmi dădea rest.
În acea zi, mi-am luat lecția de la acel domn taximetrist. Și, de atunci, de câte ori am o zi proastă fac tot posibilul să nu fiu un om rău și egoist.
Oamenii nu ies în lume purtând câte o pancartă pe care să scrie problemele și durerile lor... de aceea ar trebui să ne gândim că fiecare om are propriile lupte de dus și să nu împovărăm alte suflete și cu luptele noastre...