Eu nu am dușmani.

Mulți oameni îşi închipuie că au duşmani, iar asta le încarcă sufletele inutil… Îi numesc duşmani pe aceia cu care s-au certat, cu care nu se mai înţeleg și cu care au drumuri separate.

Nu am considerat niciodată că am duşmani, chiar dacă ştiu că există oameni care nu mă agreează, sau poate chiar oameni care mă urăsc. Ştiu că nu am făcut rău nimănui, că nu datorez nimănui nimic, înafară de respect şi că doar pentru felul în care îmi trăiesc viaţa, nu ar trebui să fiu dezaprobată şi duşmănită. Cu toate acestea există oameni care au eşuat în relaţiile cu mine, sau oameni pe care i-am ţinut la distanţă, simţind că nu am nimic în comun cu ei, că nu avem aceleași preocupări şi nici aceleaşi valori. Ştiu că ei mă duşmănesc şi totuşi eu nu-i numesc duşmani. Îmi place să le spun că sunt doar nişte oameni care şi-ar dori să fie ca mine, dar nu reuşesc să se autodepăşească şi nu sunt capabili să îşi folosească energia în mod constructiv… de aceeea tot ceea ce pot face este să nutrească sentimente negative şi să caute să îşi răzbune propriile frustrări, răutăți şi neputinţe. Îi tratez pe acești oameni zâmbind și cu compasiune… și nu le voi permite să îmi degradeze sufletul, făcându-mă să îi urăsc…

Niciodată ura celorlalți nu va reuși să mă pună în umbră și nici să mă priveze de soare... ツ

Azi voi fi fericită!

Azi m-am hotărât să fac în ciudă frigului de afară şi să am o inimă caldă!

M-am hotărât să-i fac în ciudă tristeţii şi să fiu veselă şi fericită! M-am hotărât să le fac în ciudă nervilor și stresului şi să fiu calmă şi răbdătoare. M-am hotărât să le fac în ciudă tuturor grijilor şi temerilor şi să fiu optimistă şi încrezătoare.

M-am hotărât să le fac în ciudă egoismului și indiferenței și să fiu generoasă și altruistă.

M-am hotărât să le fac în ciudă răului şi urâtului lumii şi să fiu bună şi frumoasă!

Să aveţi o săptămână bună, cu reuşite, cu inimi calde şi cu multe bucurii!

Today, despite the cold outside, I decided myself to have a warm heart!

I decided to act in spite of sadness and to be cheerful and happy! Despite the nerves and stress, I decided to be calm and patient. Despite all worries and fears, I decided to be optimistic and confident.

I decided to do in spite of the selfishness and indifference and to be generous and selfless.

I decided to do in spite of the evil and ugliness of the world and to be good and beautiful!

I wish you to have a good day, with success, warm hearts and much joy!

Crede în tine!

Doar pentru că nu ai reuşit, nu înseamnă că nu eşti capabil. Doar pentru că o persoană anume nu te-a preţuit, nu înseamnă că nu ai valoare şi că nu există alte persoane care te vor iubi.

Dacă cineva te-a refuzat, dacă cineva te-a părăsit, sau dacă te-a dezamăgit, nu înseamnă că tu eşti vinovat. Nu înseamnă că nu eşti suficient de bun, de frumos, de valoros şi nu înseamnă că trebuie să te desconsideri şi să îţi pierzi încrederea în tine. Pleacă de lângă noi doar oamenii care nu sunt suficient de buni pentru noi, aceia nepotriviţi nouă, aceia incapabili să ţină pasul cu noi...

Nu lăsa niciun eşec şi nicio deziluzie să îţi ia încrederea în tine. Eşti o forţă, ai uitat?

Eşti bun şi frumos şi meriţi tot ce e mai bun şi mai frumos! Trebuie doar să te ridici, să te scuturi de praful dezamăgirilor şi să îţi urmezi visele...

Just because you failed, it does not mean that you are not capable. Just because a certain person has not cherished you, does not mean that you don't have value and that there are no other persons to love you.

If someone has refused you, if someone left you, or let you down, does not mean that you are guilty. It does not mean you're not good enough, beautiful enough, valuable enough and does not mean that you have to belittle and you lose confidence in yourself. Only those who are not good enough for us, only those that unfit us, only thouse unable to keep up with us, only those leave us...

Do not let any failure and any disappointment to steal the trust in yourself. You are a force, remember?

You are good and beautifull and you deserve the best and most beautiful! Just get up, shake yourself of the disappointments dust and follow your dreams ...

Cine sunt?

Chiar aşa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toţi oamenii... un om cu calităţi şi cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte măreţe, dar totodată ar trebui să se simtă ruşinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greşeli omeneşti, cu experienţe de viaţă frumoase dar şi urâte, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om care a fost foarte fericit dar şi cumplit de nefericit,  un om care s-a prăbuşit şi s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbeşte în oameni, în fericire şi în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor...

Sunt un om care a avut şi decăderi, care a minţit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștient și dezgustat de toate decăderile lui,  le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine...

Sunt un om care a înţeles într-un târziu că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit şi că fericirea nu este condiţionată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori în rutină şi amorţit, care a rătăcit pe drumuri incerte şi care a făcut alegeri proaste...

Sunt un om care a înțeles ca iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.

Sunt un om care a cunoscut binele şi răul, care a ales raţional dar şi iraţional, un om care atunci când privește în urmă are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite...

Sunt un om simplu, un om visător, un om cald, căruia nu-i este ruşine să îşi strige iubirea în gura mare, care își recunoaște greșelile și înfrângerile cu demnitate și curaj, un om care nu se teme de judecățile lumii.

Sunt un om care iubește oamenii, care le înțelege rătăcirile și care nu uită că a avut propriile rătăciri... Un om care respectă alegerile celorlalți oricâtă durere i-ar aduce și care nu judecă oamenii după prejudecăți proprii...

Sunt doar un om care a depins sufleteşte de alţii şi care a fost abandonat... și de care au depins câteva persoane pe care nu a avut tăria să le abandoneze, fiind incapabil să facă din propriile eșecuri acte de răzbunare... Sunt un om care a fost curtat de moarte şi care a refuzat-o ferm, luptând cu puteri nebănuite date de Dumnezeu... Un om care a pierdut mult, uneori totul, fiind nevoit să o ia de la zero de câteva ori...

Sunt doar un om care a uitat de multe ori cine este şi cine vrea să devină, dar pe care iubirea l-a făcut să regăsească mereu drumul către sine.

Sunt un om care râde cu lacrimi şi care plânge în hohote, un om care e capabil să plângă toată noaptea, iar ziua să iasă în lume zâmbind... Un om care, deşi e plin de răni, uită de orice durere atunci când cineva drag suferă... Un om lipsit de egoism, care acceptă că uneori trebuie să se pună pe locul doi...

Sunt un om care iartă fără a aştepta să i se ceară iertare, care acordă încă o şansă şi încă una,  crezând în reabilitare, un om capabil să uite orice rău, dacă i se oferă puţină iubire...

Sunt un om care se îndrăgosteşte nebuneşte şi fulgerător, care nu-i uită şi nu-i urăşte pe aceia pe care i-a iubit cândva... Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus „pleacă!” atunci când ar fi vrut să spună „rămâi!”, un om care a plecat atunci când ar fi vrut să rămână, un om care ar fi vrut să plece atunci când a rămas...

Sunt un om dependent de iubire și de frumos, pe care îl bucură ploaia, soarele, zăpada, râsul copiiilor, îndrăgostiții care se privesc cu iubire, bătrânii care se țin de mână, cățeii care cerșesc mângâieri... Un om pe care orice atenţie mică şi neînsemnată îl face fericit, un om căruia o îmbrăţişare îi poate alunga toate temerile lumești, un om care se trezeşte noaptea şi mulţumeşte divinităţii pentru tot, un om care vrea să dăruiască tot ceea ce are mai bun, care suferă odată cu ceilalţi, care şi-ar dori să aline singurătăţi şi să ofere mângâiere celor îndureraţi... Un om capabil să muncească neobosit ca să facă o bucurie cuiva...

Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice, un om care a învățat să asculte și să înțeleagă dincolo de cuvinte și să vadă dincolo de un chip și de măști...

Sunt un om care se teme de singurătate, care nu se bucură de nimic dacă nu împarte cu alții,  un om care nu poate trăi doar pentru el... 

Sunt un om cu stări sufletești extreme, un om plin de pasiune, un om care trece în câteva clipe de la agonie la extaz... Un om fragil și vulnerabil, dar totodată o forță... 
Sunt un om care se agață cu disperare de orice fărâmă de fericire și căruia i se prăbușește întreg universul atunci când este părăsit, rănit, dezamăgit...
Sunt un om sincer, lipsit de ipocrizie, un om care a învățat că adevărul spus cu voce tare îi îndepărtează doar pe cei nesinceri...
Sunt un om care va avea întotdeauna timp pentru oameni, o vorbă bună, o mângâiere, un zâmbet, o lacrimă și o inimă primitoare...

Sunt doar un om... iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înțeles, neînțeles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om care are nevoie de pace interioară, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise... un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

Fragment din cartea Fluturi 

N-am loc, nici timp pentru ipocriți.

Toată viaţa mea am fugit de oameni prefăcuţi. Iar dacă la început, atunci când abia îi descopăr,  ipocrizia acestora mă amuză, mai târziu încep să mă dezguste.

Nu-i voi înţelege deloc pe aceia care, deşi nu te suportă se străduiesc să menţină relaţia cu tine. Și pentru a reuși asta apelează la tot felul de tertipuri. 

Devin atât de ipocriţi încât îţi aprobă toate ideile şi gusturile, deodată îţi împărtăşesc afinităţile pentru un anumit gen de muzică, pentru teatru... deşi lumea lor nu este deloc tangentă cu lumea ta şi n-au nicio legătură cu preocupările tale...

Câtă irosire pentru a te aproba mereu, pentru a-ţi spune numai ceea ce îţi place să auzi!

Iar ceea ce mă dezgustă cel mai tare este ipocrizia cu care te consolează atunci când te văd distrus... Îmbracă mantia unor prieteni preocupaţi şi empatici şi vin cu cuvinte mieroase cu care smulg de la tine informaţii despre dezastrul din viaţa ta. De fapt suferinţa ta nu înseamnă pentru ei decât o satisfacţie maladivă... Necazul tău este doar un prilej de a comenta şi de a judeca împreună cu alții, pentru că bârfele despre tine le alimentează adrenalina.

Am avut şi asemenea personaje în anturaj... Stăteau în preajma mea doar pentru că relaţia cu mine avea un iz de oportunitate... Dar eu nu am avut niciodată loc în lumea lor. Mă ţineau la distanţă de anturajul lor şi de persoane la care aspirau, de teamă că acestea m-ar putea descoperi ca om şi le-aș pune în umbră... Patetic, nu? ツ

Persoanele de genul acesta mă fac să îmi pierd încrederea în oameni... şi să fiu în gardă până şi cu oamenii bine-intenţionaţi.

Simt un amestec de dezgust şi compătimire pentru aceia care menţin relaţia cu mine doar pentru că văd în mine persoana potrivită pentru a servi intereselor lor de moment.

Cu toate acestea le-am căutat circumstanţe atenuante, am încercat să le dau o şansă... am încercat să cred că fiecare om are defecte şi calităţi în armonie, am căutat să cred că lipsa educaţiei îi împinge pe unii la gesturi meschine, că dorinţa de a fi ca mine şi de a avea ceea ce am eu îi face să devină niște copii hilare ale mele, că experienţe nefericite din trecut îi fac să devină răi... Însă timpul şi experienţele, cu momentele în care unii m-au trecut prin dezamăgiri m-au convins că aceştia nu pot fi schimbaţi prin exemplul bun sau prin bunătatea cu care-i tratezi... 

Unii îi acceptă în preajma lor cu riscurile de rigoare asumate... Eu nu. Nu am nevoie în viaţa mea de bufoni şi de prefăcuţi şi de aceea mă debarasez de îndată de persoanele superficiale, care mă menţin mereu într-o stare de îndoială...

De-atâtea ori...

De câte ori în viață te-ai dus la somn plângând?

De câte ori ai adormit fără a-nchide ochii?

De câte ori ai suferit visând şi aşteptând?

De câte ori trăiai  în zori coşmarurile nopţii? 

De multe ori te-ai prăbuşit când n-ai avut putere

De multe ori nu a venit acel ce-l aşteptai

De multe ori ai adormit trist, fără mângâiere

De multe ori ai tot visat, deşi tu nu dormeai...

De-atâtea ori ai  să  mai  plângi stând în singurătate

De-atâtea ori vei îndrăzni să speri la fericire

De-atâtea ori vei aştepta miracole în noapte

Dar viaţa te va răsplăti cu pace şi iubire.

Nu, te rog, nu pantofii roșii! ツ

Ca orice copil am avut momentele mele de teamă faţă de alţi copii mai mari care încercau să mă domine şi să mă intimideze prin superioritatea lor sau prin agresivitate. Totodată au existat şi adulţi care mă intimidau de multe ori.

Într-o zi, când i-am cerut tatălui meu să mă susţină să înfrunt un copil mai mare care mă agasa, m-a refuzat. Niciun argument de-al meu nu l-a convins să mă sprijine.

“Caută să te descurci singură, nu voi fi lângă tine mereu ca să te apăr!”, mi-a spus tata atunci.

Dar am început o întreagă teorie plină de văicăreli, că să îl conving că nu am nicio şansă în faţa copiiilor mai mari, sau a adulţilor. Atunci tata mi-a spus că asta se întâmplă numai pentru că nu am încredere în mine şi că nu ştiu să impun respect.

I-am povestit tatălui meu despre acel băiat care mereu mă speria şi mă ameninţa cu un băţ.

“Tu nu ai nevoie de un băţ ca să îl sperii, ci de încredere în tine.”, mi-a spus tata. Şi mi-a mai spus că ori de câte ori am de înfruntat pe cineva, sau am o teamă, să port pantofii roşii. Aveam o pereche de pantofiori roşii din lac, de care eram foarte încântată. Îmi amintesc cum tata mi-a spus că războaiele nu se câştigă de aceia care au armele cele mai sofisticate, ci de aceia care sunt mai inteligenţi şi care au mai multă încredere în ei.

“Dar cum să am eu încredere aşa cu mâna goală?”, l-am întrebat pe tata dezamăgită.

“Ca să ai încredere în tine îţi trebuie uneori o armă imaginară, ceva care să te facă să te simţi puternic. Pot fi pantofii roşii, o brăţară, o rochiţă…”, mi-a spus el.

Acea lecţie a avut un impact incredibil asupra mea. Este adevărat, nu am avut încotro şi a trebuit să înfrunt lumea cu o armă imaginară. Şi am apelat la pantofiorii roşii cu care mă simţeam într-adevăr altfel. Îmi amintesc că îi purtam adesea şi că numai faptul de a fi încălţată cu ei îmi dădea o stimă de sine aparte şi mă făcea să mă simt mai puternică.

De atunci am avut mereu o pereche de pantofi roşii în garderoba mea… şi chiar dacă am considerat-o o copilărie, am apelat la ei ori de câte ori am avut nevoie de o doză de optimism şi de încredere în mine. 

Cu trecerea anilor am avut de înfruntat o altă lume și alte provocări…

Îmi amintesc că atunci când am hotărât să-l părăsesc pe unul dintre iubiţii mei, m-am încălţat cu pantofi roşii. Aşa mă simţeam eu curajoasă şi puternică să fac acel pas. Ulterior ne-am împăcat şi i-am spus și lui povestea pantofilor roşii… Și, de câte ori aveam câte o discuţie mai aprinsă cu el, îmi spunea disperat: “Nu, te rog, orice, dar nu pantofii roşii!”

Curiozitate morbidă...

Ceva ce mă deranjează foarte tare la anumiţi oameni este curiozitatea. Am şi inventat un termen pentru cei mai curioşi şi spun că aceştia suferă de curiozitate morbidă. Pentru că mor dacă nu află ceva anume şi se preocupă și se consumă foarte mult.

Îi compătimesc pe aceia care îşi irosesc timpul şi energia scormonind în vieţile altora pentru a fi la curent cu toate noutăţile. La ce i-o ajuta să cunoască atâtea detalii, nu ştiu!

Mă irită aceia care trebuie să ştie mereu ce faci, cu cine faci şi ce ai. Mă irită insistența cu care unii încearcă să mă descoasă, mă irită lipsa de decență cu care unii mă întreabă cele mai intime detalii despre mine sau despre oamenii din viaţa mea. Nu suport să fiu întrebată ce salariu am sau cât am cheltuit pe un anume lucru - cu atât mai mult cu cât astfel de informaţii sunt precedate de păreri idioate, cum că aş fi cheltuit prea puțin sau prea mult, că aş încerca să mă laud şi să epatez.

Mă irită aceia care mă întreabă detalii despre viaţa prietenilor mei, încercând să scoată de la mine secrete pe care eu le păstrez cu sfinţenie.

Toți avem mizerii în viață și lucruri nelăudabile care ar trebui protejate de ochii lumii… dar unii și le ascund sub preș și defilează cu vieți perfecte, în timp ce încearcă să le scoată la suprafață pe ale celorlalți. Patetic.

Mă bucur că nu sunt un om curios, că nu mă preocupă vieţile altora şi că ştiu să fiu un om discret care îşi vede de viaţa lui şi de lungul nasului. Nu m-a interesat niciodată mai mult decât au vrut oamenii să îmi spună. Nu m-a interesat niciodată ce şi cât au alţii, nici ce fac cu vieţile lor şi nici cum îşi administrează relaţiile. Nu îmi încarc memoria cu informaţii nefolositoare și detest discuțiile de budoar și bârfele…

Împreună?

Împreună nu înseamnă eu aici şi tu în altă parte. Nici unul lângă altul simțind singurătate. Împreună nu înseamnă vise şi planuri diferite. Împreună nu înseamnă a-ţi impune ideile şi a încerca să schimbi omul de care te-ai îndrăgostit. Împreună nu înseamnă a lua libertatea cuiva, nici a-i limita zborul și visele. Împreună nu înseamnă explicaţii inutile şi nici justificări obositoare.

Împreună nu înseamnă îndoieli, temeri, incertitudini.

Împreună nu înseamnă abandon și fugă la prima decădere a celuilalt sau la primele încercări... 

Împreună înseamnă două suflete care nu pot fi despărţite nici de distanțe, nici de timp, nici de oameni, nici de gânduri obsesive.

Împreună înseamnă acelaşi univers, acelaşi cer, aceleaşi vise. Împreună înseamnă aceleaşi bucurii, aceleași dureri, aceleaşi eşecuri, aceleaşi nopţi nedormite, aceleaşi lacrimi de tristețe sau de fericire.

Împreună înseamnă îmbrăţişări, mângâieri, sărutări, şoapte de dor şi dragoste.

Împreună înseamnă al nostru. Împreună înseamnă tot ce există cu bune şi cu rele, împărţit la doi.

Împreună înseamnă două suflete care devin unul și același...

Iubirea are mii de forme!

De multe ori ne simţim neiubiți… poate doar pentru că percepem iubirea ca fiind posibilă doar între o femeie şi un bărbat și poate doar pentru că percepem doar iubirea declarată. 

Dar iubirea are mii de forme şi poate fi exprimată în mii de feluri! 

Poate exista iubire la fiecare pas şi în fiecare fiinţă. Iubire ne poate oferi orice om cu care relaţionăm. Şi ce frumos este atunci când oamenii își dovedesc iubirea, fie că sunt membrii din familie, prieteni, colegi sau vecini… 

De multe ori primim mici dovezi de iubire pe care le ignorăm sau pe care le considerăm a fi doar gesturi mici de prietenie și de apreciere.

Nicio clipă să nu va simţiţi neiubiti! Căutaţi dovezile de iubire în zâmbetele celor care vi le oferă, în gândurile bune pe care vi le trimite cineva, în porţia de mâncărică pe care mama, bunica, sora, sau persoana iubită o pregăteşte pentru voi, într-o bomboană care vă este oferită, în privirile duioase ale părinților, în mesajele pe care le primiți, în timpul pe care cineva îl petrece alături de voi, în complimente, în întrebarea “ce mai faci?”, căutaţi iubirea în orice gest micuţ, căutaţi iubirea în tot ceea ce ne dăruieşte Dumnezeu în fiecare zi şi oferiţi iubire! 

Să aveţi o zi plină de iubire!

Personalitate, nu fițe!

Oamenii confundă adeseori personalitatea cu fiţele. Poate de aceea unii m-au catalogat ca fiind fițoasă şi plină de ifose. Doar pentru că am fost diferită i-a făcut să mă separe de ei   uneori şi chiar să mă antipatizeze. Recunosc că am anumite tabieturi la care nu renunţ şi că am o personalitate puternică, dar nu consider că sunt exagerată.

Faptul că nu îmi place să mănânc şi să beau din vase ciobite nu înseamnă că sunt mofturoasă, ci pur şi simplu mă respect ca om. Mă preţuiesc mai mult decât preţuiesc nişte porţelanuri expuse într-o vitrină, de aceea arunc vasele ciobite şi folosesc numai vase bune.

Faptul că nu beau din sticlă, nu înseamnă că sunt o inadaptată sau o lady închipuită. Mi se pare un gest vulgar pentru o femeie să bea din sticlă, iar un pahar, fie el şi din plastic nu este foarte greu accesibil.

Faptul că nu mănănc niciodată mărul până la cotor și nici nu rod oase nu înseamnă că sunt figurantă, ci doar că am un comportament elegant. Faptul că nu folosesc scobitoarea în public - nici măcar pe sub mână, că nu îmi suflu nasul şi că nu mă dau cu ruj în văzul lumii nu înseamnă falsă pudoare, ci doar maniere şi decenţa unei doamne căreia nu-i este lene să se deplaseze până la toaletă pentru aceste lucruri.

Faptul că nu particip la bârfe nu înseamnă fițe, ci personalitate.

Faptul că nu îmi plac florile din plastic, imitațiile şi kitsch-urile nu înseamnă că îi denigrez în vreun fel pe aceia care le agreează. Respect gusturile fiecărui om.

Faptul că pentru mine şlapii sunt pentru plajă şi nu pentru plimbare prin centrul oraşului sau pentru a merge la restaurant, nu înseamnă fiţe, ci personalitate.

Faptul că pentru mine moda nu înseamnă a-i imita pe alţii şi a purta ceea ce este în vogă,  înseamnă tot personalitate.

Faptul că nu port haine cusute nu înseamnă că nu preţuiesc lucrurile… ci doar încerc să îmi menţin anumite standarde. Sincer, mi se pare de-a dreptul ridicol să port un parfum Chanel şi să umblu cu o bluză cârpită. 

Faptul că sunt foarte selectivă cu lucrurile pe care mi le aleg nu înseamnă că sunt snoabă, ci doar că pun preţ pe calitate şi nu pe cantitate.
Faptul că nu țin cont de cutumele sociale, că am curaj să fiu asertivă și că sunt originală înseamnă că am personalitate. 

Nu sunt o fițoasă, ci doar am personalitate. De aceea nu mimez niciodată încântarea şi îmi exprim dezgustul faţă de ceea ce nu aprob. Nu voi simula niciodată pasiunea faţă de lucruri care nu mă reprezintă, fie că e vorba de artă, de maşini, de sport, sau de alte lucruri. Nu îmi voi modela niciodată gusturile în funcţie de un nou partener sau de anturaj. Nu îmi voi altera personalitatea doar pentru a fi acceptată de societate.

Îmi ajunge că trăiesc într-o lume plină de cameleoni, o lume care simulează gustul pentru operă, pentru pictură, pentru teatru, pentru cărţi, o lume în care mulţi îşi însuşesc personalităţi care nu-i reprezintă, o lume în care tristeţea se maschează după zâmbete fericite, o lume în care sentimentele se ţin ferecate în inimi, o lume care complimentează gratuit, care laudă fără măsură şi care aprobă doar pentru a fi acceptată.

Lacrimi de toamnă

Te rog, iubitul meu, tu iartă-mă că plâng

Dar şi copacii plâng cu frunze sângerii

Ei îşi plâng clipele ce pleacă rând pe rând

Iar eu îmi plâng durerea zilelor pustii

Copacii nu sunt singuri, se au unul pe altul

Dar eu pe cine am? Mă am numai pe mine...

Şi totuşi plâng de milă când le privesc înaltul

Căci pomii fără frunze îmi amintesc de tine

Te rog, iubitul meu, mai lasă-mă să plâng

Să las pe jos, prin frunze toată durerea grea

Copacii au speranţa c-or înflori curând

Dar eu... nu am decât un Cer deasupra mea...


Dedicată lui Rareș, plecat în Cer prea devreme...

Unii sunt singuri pentru că...

Încep să cred că unii sunt singuri pentru că merită să fie singuri. Şi pentru că îşi doresc să fie singuri. 

Mă refer la aceia care se consideră prea buni, prea deştepţi şi prea valoroşi. Aceia care se compară la fiecare pas şi care nu scad din standardele lor închipuite. Aceia care îşi aleg prietenii şi sufletul pereche după false valori. Aceia care nu ştiu să aleagă cu inima, aceia pentru care totul se face rațional, în baza unor calcule foarte precise, de la probleme existenţiale până la probleme care ţin de „imagine”. Aceia care nu sunt dispuşi să accepte oamenii şi cu minusuri şi care nu dau nicio şansă acelora care sunt puţin diferiţi. Aceia superficiali, care cred că pentru ei ar trebui să existe oameni gata împachetaţi şi frumos ambalaţi, tocmai potriviţi pentru ei şi pentru care nu trebuie să depună niciun efort şi nici să facă vreun compromis... 

Aceia prea egoiști ca să își împartă universul cu oricine. 

Nu, nu-i compătimesc pe aceştia pentru singurătatea lor. Şi-o merită. Şi-au asumat-o deodată cu mândria, cu orgoliul, cu infatuarea și cu lipsa căldurii sufleteşti.

Ezitări...

E-atâta nepăsare între noi...

Şi-atâtea lacrimi ce nu se împart la doi

Şi e atâta teamă de eşec

Încât nu ştiu ce vreau să fac...

Să stau? Să plec?

Şi-atâtea întrebări sunt în priviri

Nu ştim... trăim iubire? Amăgiri?

Şi e atâta haos printre gânduri

Şi mult prea multe spaţii între rânduri.

Printre cuvinte sunt atâtea îndoieli

Şi-mi pare-un veac între acum şi ieri

Prea multă teamă punem între aşteptări

Şi-atâta ezitare e între chemări

Atâtea neîmpliniri sunt printre vise

Şi-atâta linişte-i printre vorbe nespuse

Încât nici nu mai ştiu... nici tu nu ştii

Ce-ar trebui să faci...

Să pleci? Sau să rămâi?

Fragment din cartea Fluturi 

Adevăruri care dor...

Mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg și să accept...

că nu toţi aceia care îţi zâmbesc te şi agreează, că nu toţi aceia care te complimentează te şi plac şi că nu toţi aceia care te aprobă sunt de acord cu tine.

Că nu toţi aceia care te ascultă te şi înţeleg sau le pasă de soarta ta şi că mulţi sunt doar curioşi să afle detalii despre tine.

Că prea puţini oameni se bucură cu adevărat de reuşitele tale şi că de multe ori, în spatele bucuriei lor se ascund frustrări şi invidie.

Că multe dintre stările și caracterele pe care le arată oamenii sunt de fapt măști.

Că eşti bârfit tocmai de aceia care ştiu cel mai puţin despre tine.

Că nimic nu e gratis în lume şi că prea puţini oameni îţi oferă ceva fără a aştepta altceva în schimb şi fără avea interese ascunse.

Că prea puţini îţi întind o mână de ajutor fără ca tu să fii nevoit să le ceri.

Că mulţi arată compasiune şi bunătate doar de ochii lumii, dar sunt de fapt indiferenţi şi rai.

Că nu toţi aceia care spun că iartă o fac cu adevărat şi că unii nu iartă niciodată, ba chiar ascund sentimente de ură în spatele zâmbetelor lor.

Că oamenii uită de îndată binele făcut, dar îți vor reproșa la nesfârșit chiar și cea mai neînsemnată greșeală.

Că nu toţi aceia care susţin că sunt credincioşi sunt şi buni, că pentru unii credinţa este de fapt teamă şi interes şi nicidecum iubire pentru Dumnezeu şi semeni.

Că azi poţi însemna totul pentru cineva, iar într-o clipă poţi deveni nimeni, deşi nu ai greşit cu nimic.

Că atunci când oamenii au nevoie de tine îți arată iubirea, iar când nu mai au nevoie îți arată disprețul și indiferența.

Că odată cu viaţa ta fericită şi cu oportunităţile dispar şi mulţi oameni care ţi-au fost alături, pentru că nu mai ai nimic de oferit.

Că atunci când îndrăzneşti să fii diferit eşti catalogat ca fiind ciudat şi eşti respins...

Adevăruri care dor...

Nu toți știu să piardă...

Probabil că fiecare om este părăsit la un moment dat de persoana iubită sau de un prieten... Dar unii, pur şi simplu nu ştiu să piardă. Nu pot accepta că nu mai sunt doriţi şi iubiţi, că nu mai au niciun rost în viaţa şi în sufletul celui care a ales să plece. Nu au tăria de a se resemna şi de a accepta ideea că oamenii sunt liberi să aleagă pe cine iubesc.

Iar atunci când mai află şi că au fost înlocuiţi cu altcineva, sunt răvăşiţi. Atât de răvăşiţi, încât devin nişte monştri dornici de răzbunare. Ajung să se poarte nebuneşte, scoţând la iveală tot ceea ce este mai urât în caracterul lor. Caută cu disperare să demonteze omul care le-a luat locul în sufletul celui care i-a abandonat. Chiar dacă nu cunosc acest om, îl duşmănesc pentru că are ceea ce ei au pierdut.

Cred că în situaţiile acestea de criză mulţi oameni îşi arată caracterul adevărat... Mulţi decad într-atât, încât îşi pierd orice urmă de demnitate umană. Păcat că nu realizează că îşi fac foarte mult rău, că îşi otrăvesc sufletul şi că se irosesc în zadar prelungindu-și agonia la nesfârșit... Nu au tăria să încheie frumos relația și transformă totul într-o amintire urâtă.

Oricât de mult doare să fii abandonat şi respins, trebuie să ai puterea să accepţi. Nu poţi obliga un om să te iubească, nu îl poţi ține cu forţa lângă tine şi nici nu-i poţi impune cu cine să îşi împartă viaţa, după ce drumurile voastre s-au separat.

Nicio relaţie nu oferă garanţia că va dura toată viaţa. Oamenii se schimbă şi, chiar dacă s-au iubit cândva şi au avut multe puncte în comun, pot evolua diferit, ajungând într-o zi să fie ca doi străini.

Să pierzi, face parte din luptele vieţiii... şi cred că numai oamenii cu adevărat puternici ştiu să piardă cu demnitate. Aceştia îşi plâng durerea fără a împovăra lumea cu suferinţa lor şi îşi poartă în continuare iubirea pentru omul care a plecat, până ce rănile se închid.

Susţin cu tărie că oamenii care au iubit cu adevărat nu sunt capabili să facă rău și nu pot urî, nici măcar atunci când persoana cea mai dragă lor i-a rănit…

Sunt de compătimit aceia care decad devenind nişte monştri, ajungând să transforme totul într-o vendetă ieftină şi patetică...

Înstrăinare...

Oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă a fost ceva greşit la ei, ci vor vedea de îndată numai greşeli la tine, iar dacă aceste greşeli nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și te vor dușmăni. 

Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări...

La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.

M-am îndepărtat de oamenii cu care nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea.

M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele.

M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.

M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.

M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul.

M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care-i preocupau mai mult amănunte din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam de oferit.

M-am îndepărtat de oamenii nesinceri, de prefăcuţi, de ipocriţi, de bârfitori, de aceia care m-au judecat pentru felul în care mi-am administrat viaţa.

M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat într-un duşman atunci când i-am contrazis şi când nu le-am spus ceea ce le plăcea să audă.

M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să mă limiteze și să mă tragă în jos, oameni de la care nu am învățat decât partea urâtă a vieții.

M-am îndepărtat de oamenii care doar îmi iroseau timpul pentru a-și umple singurătatea.

M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite.

Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat...

Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor.

M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.

Ai o zi proastă?

Toți avem zile proaste... iar unele zile sunt adevărate coșmaruri. Cu toate acestea nu ar trebui ca zilele noastre grele să afecteze și alți oameni... pentru că fiecare om are deja de dus propriile probleme și dureri. Și nu știi niciodată ce ascunde un zâmbet amabil sau o reacție nepotrivită.

Cred că de multe ori ne inducem stările proaste. Ne lăsăm indispuși de cele mai neînsemnate lucruri și astfel ne stricăm toată ziua. Devenim urâcioși, irascibili și predispuși la a judeca lumea din jur...

O asemenea zi proastă am avut și eu. Mă simțeam rău și mă grăbeam să ajung la mama mea. Boala face omul să devină puțin egoist, cred...

Am chemat un taxi, care a întârziat câteva minute bune, ceea ce m-a iritat. Când am intrat în mașină domnul taximetrist nu și-a cerut scuze pentru întârziere și vorbea la telefon. Am considerat asta impertinență și m-am iritat și mai tare. „Ciuciu bacșis!”, mi-am spus în gând. Da, doream să îl pedepsesc pe om pentru lipsa lui de profesionalism.

Dar mi-au trebuit maxim 10 minute, cât a durat călătoria mea, ca să îmi schimb total gândurile și starea...

Taximetristul a vorbit la telefon, iar din discuția lui am surprins doar următoarea frază:

„... păi sunt obosit, am lucrat toată noaptea... ce să fac, am internat-o ieri pe soția, o operează... cum o vrea Dumnezeu...”

Auzindu-l, am început să mă simt foarte mică... și rea. Am realizat că bietul om ducea o luptă mai grea decât mine, iar eu îmi propusesem să îl pedepsesc. Da, acestea sunt momentele în care mă rușinez de mine și în care mă trezesc brusc la realitate...

Dacă mai devreme plănuiam să nu îi dau bacșiș, acum i-aș fi dat toți banii mei...

Starea mea s-a schimbat brusc. Nu mă mai consideram bolnavă, gândindu-mă că alți oameni se operau sau poate mult mai grav...

În timp ce eu dormisem toată noaptea, omul acela muncise… Eu mergeam în vizită la mama, el urma să își viziteze soția aflată în spital…

Când am ajuns la adresă, taximetristul s-a scuzat pentru întârziere și mi-a spus că dusese o bătrânică la Biserică și că a trebuit să o ajute, dânsa fiind neputincioasă.

„O știu de câteva luni, domnișoară și nu-i iau bani, o duc gratis la Biserică, săraca. Măcar atât să fac și eu...” – mi-a spus omul, în timp ce îmi dădea rest.

În acea zi, mi-am luat lecția de la acel domn taximetrist. Și, de atunci, de câte ori am o zi proastă fac tot posibilul să nu fiu un om rău și egoist.

Oamenii nu ies în lume purtând câte o pancartă pe care să scrie problemele și durerile lor... de aceea ar trebui să ne gândim că fiecare om are propriile lupte de dus și să nu împovărăm alte suflete și cu luptele noastre...