Când trec pe stradă...

Când trec pe stradă nimeni nu mă ştie 

Sunt pentru  alții doar un om trecând 

Ce poartă în privire bucurie 

Dar sufletul şi-l cară greu, plângând 

Când trec pe stradă cine ştie oare 

Ce taine pot ascunde ochii mei 

Şi că după un zâmbet plin de soare 

Se-ascund ca să nu plângă nori prea grei 

Când trec pe stradă nimeni nu mă-ntreabă 

Nici cine sunt, nici care-i drumul meu 

Toţi mă văd singură trecând în grabă 

Dar lângă mine merge Dumnezeu...

Într-o zi...

Într-o zi... Altădată... 

De câte ori ai amânat ceva ce ţi-ai fi dorit să faci pe "altă dată" sau pe "într-o zi"? 

De câte ori ţi-ai stabilit priorităţile în funcţie de ceea ce trebuia să faci şi nu în funcţie de ceea ce ţi-ai fi dorit să faci? 

Într-o zi va fi prea târziu să te mai joci cu copilul tău sau să-i citești, pentru că el va creşte şi va trece într-o altă etapă a vieţii sale. 

Altădată va fi prea târziu pentru a-ţi îndeplini un vis, pentru a-ţi face o bucurie, pentru a-ţi cumpăra un lucru pe care ţi-l doreşti foarte mult. 

Într-o zi poate va fi prea târziu să-i duci mamei tale acel buchet de flori pe care îţi tot propui să i-l duci în semn de apreciere şi iubire... 

Altădată va fi poate prea târziu să dai acel telefon cuiva de care te-ai înstrăinat şi de care îţi este dor. 

Într-o zi va fi prea târziu să scrii acea scrisoare pe care tot amâni să o scrii, sau, să-i mărturiseşti cuiva iubirea pe care o porţi în suflet. 

Altădată va fi prea târziu să întinzi mâna unui suflet care are nevoie de ajutorul tău și te vei trezi cu sufletul împovărat cu regrete.

Într-o zi va fi poate prea târziu să ceri iertare acelui om pe care cândva l-ai rănit, l-ai abandonat, l-ai dezamăgit... 

Altă dată va fi poate prea târziu să ierţi, să îți eliberezi sufletul de ură şi să faci pace cu trecutul. 

Într-o zi va fi poate prea târziu să faci toate schimbările pe care ar trebui să le faci în viața ta și să devii omul care îți dorești să fii.

Altădată va fi prea târziu să te oprești din goana nebună și să realizezi că timpul este valoros, că totul este trecător și că viața nu așteaptă pentru a fi trăită. 

Într-o zi va fi poate prea târziu pentru a face toate lucrurile pe care tot amâni acum să le faci, de parcă ar exista garanţii că vei avea tot timpul de care ai nevoie pentru a face tot ceea ce îţi doreşti... 

Ce-ar fi să înlocuieşti „într-o zi” şi „altădată” cu „azi” şi „acum”?

Viața merge înainte!

Orice nereuşită și orice pierdere ne debusolează… O despărţire, un divorț, un abandon, ne fac să credem că viaţa s-a terminat şi ne răstoarnă întreg universul… pentru că de multe ori ne limităm întregul univers la o singură persoană. Şi ne trezim dintr-o dată în cea mai cumplită singurătate, înstrăinaţi de restul lumii şi de noi înşine. Devenim temători, vulnerabili, precauţi, descurajaţi și încărcați cu complexe… Ne este greu să ne adunăm forţele şi să ne recompunem visele, pentru că avem nevoie de timp să acceptăm pierderea şi să ne resemnăm în faţa ei. Ne este aproape imposibil să vedem mai departe de acel sfârşit care ne-a prăbuşit lumea.

Dar un sfârșit nu înseamnă doar un sfârşit, ci şi un nou început. Iar o pierdere se dovedeşte adeseori a fi, de fapt, un câştig.

Încetează să te mai condamni pentru că nu ai reuşit să păstrezi alături de tine oameni care te-au părăsit! Încetează să crezi că nu eşti suficient de bun, de frumos şi de valoros, doar pentru că unii oameni nu au ştiut să te iubească! Încetează să te mai compari cu aceia cu care ai fost înlocuit, pentru că asta nu înseamnă că ei sunt mai buni și mai valoroși decât tine! Dacă un om te-a abandonat înseamnă că nu trebuia să te însoţească pe drumul vieţii tale. Pentru că te părăsesc doar aceia care nu te merită și care nu trebuie să facă parte din viaţa ta.

Timpul îţi va arăta de ce s-a întâmplat aşa, îţi va arăta că această pierdere a fost în scopul de a te elibera de oamenii care doar îţi ţineau umbră pe drumul tău. 
Viaţa ţi-a pregătit alţi oameni pe care-i va aduce în calea ta la momentul potrivit... Oameni pe care să-i iubeşti, care să te iubească şi care să te preţuiască, oameni care te vor însoţi pe drumul tău și te vor ajuta să fii cine trebuie să fii. 
Iartă-i pe cei care au ales să facă parte din trecutul tău şi mergi mai departe. Nu îți încărca sufletul cu ură și nu te irosi încercând să găsești răspunsuri care nu te mai ajută. Eliberează-ți sufletul de tristețe și de rău, umple-l cu iubire și așteaptă-i senin și frumos pe aceia care vor veni să te iubească!

Mulțumesc!

Cred că fiecare om a simţit la un moment dat nevoia să-i mulţumească unei persoane anume pentru ceva. Iar de multe ori a realizat că motivele pentru care putea să mulţumească erau nenumărate... Pentru că sunt oameni care se dăruiesc neobosit.

De multe ori am vrut să-i mulţumesc sufletului meu pereche... Uneori am făcut-o, iar lui i s-a părut ciudat, pentru că nu aştepta mulţumiri. Alteori nu am făcut-o şi poate a crezut că sunt nerecunoscătoare...

Dar de câte ori am simţit nevoia să-i mulţumesc am realizat cât de multe lucruri există pentru care ar trebui să o fac şi m-am pierdut în amănunte…

Așadar, dragul meu, nu îți voi mulțumi pentru că mă iubeşti, pentru că asta merit! ツ

Îţi mulţumesc pentru că tot ceea ce faci este în primul rând spre binele meu. Pentru că ai răbdare să îmi explici de prea multe ori un lucru atunci când mă încăpăţânez să accept o realitate. Pentru că îmi cunoşti toate stările şi toate tabieturile şi te adaptezi fără a renunţa la personalitatea ta. Pentru că mă susţii şi mă ajuţi să ajung acolo unde îmi doresc. Pentru că mă răsfeţi şi mă alinţi ca pe un copil. Pentru că îmi citești poezii și îmi cânți! ツ

Pentru că ești un romantic incurabil. Pentru că ești un bărbat demn de respect, pe care îl admir şi îl privesc cu mândrie. Pentru că ești singurul om față de care nu am niciun secret. Pentru toate lucrurile aparent banale care mă fac să realizez cât de mult mă iubeşti… Pentru că în fiecare dimineaţă te uiţi pe site-ul meteo ca să îmi spui cum ar trebui să mă îmbrac. Pentru că atunci când sunt bolnavă, sau am o stare proastă nu dormi toată noaptea şi îmi veghezi somnul. Pentru că te bucuri ca un copil de bucuriile mele și pentru că plângi alături de mine fără a te teme că asta te-ar face să pari mai puţin bărbat. Pentru că ai grijă de mine ca de cel mai preţios lucru al tău. Pentru că ești morocănos atunci când trebuie să mă aștepți ore în șir să vin acasă. ツ

Pentru că-i respecți pe oamenii din viața mea și pentru că îmi iubești familia. Pentru că respecți memoria tatălui meu și încerci să te ridici la înălțimea așteptărilor lui...

Pentru că tu mă vrei așa cum sunt și nu încerci să mă schimbi... Pentru că privirea ta mă face să mă simt mai frumoasă decât sunt... Pentru că puțină burtică ți se pare drăgălașă și o mângâi spunându-mi că acolo va sta bebe. ♥

Pentru că mă cunoşti şi mă înţelegi, pentru că mă iubeşti cu toate defectele şi ieşirile mele capricioase. Pentru că atunci când tind să decad și când îmi pierd echilibrul tu îmi amintești cine sunt. Pentru că toate visele tale mă includ. Pentru că noi doi avem un univers numai al nostru. Pentru că alături de tine totul este frumos… şi pentru că atunci când sunt în braţele tale nu îmi lipseşte nimic şi nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva.

De fapt… îţi mulţumesc pentru tot ce însemn eu atunci când sunt cu tine!

Am obosit...

Sunt obosită. Nu pentru că nu mă odihnesc bine și nici pentru că muncesc prea mult. 

Mă obosește faptul că e multă agitație în jur. 
Mă obosește că toată lumea se grăbește undeva, că se claxonează și se ridică tonul. 
Mă obosește să văd atât de multe priviri urâcioase. 
Mă obosesc cei care vor cu tot dinadinsul să iasă în evidență și fac multă zarvă stricând armonia din jur. 
Mă obosește să aud mereu și pretutindeni aceeași muzică comercială extrem de agasantă. 
Mă obosește să asist la toate văicărelile patetice și nejustificate ale celor care se plâng neîncetat. Și mă obosește tristețea apăsătoare a celor care nu se plâng deloc... 
Mă obosesc cei cu vocație de victimă, moraliștii, perfecții închipuiți și cei care cred că le știu pe toate.
Mă obosesc "prieteniile" pasagere, născute prea repede din interes și terminate la fel de repede atunci când nu mai există oportunități.

Mă obosesc flecăreala inutilă și bârfa. 
Mă obosește curiozitatea acelora care scormonesc în viața altora. 
Mă obosește ipocrizia celor care vor cu disperare să fie acceptați și aprobați. 
Mă obosește faptul că lumea așteaptă să îmi controlez fiecare privire și fiecare cuvânt. 
Mă obosesc orgoliul și vanitatea unora. Mă obosesc frustrații, neciopliții și nervoșii. 
Mă obosește trufia cu care unii privesc de sus, doar pentru că au reușit să realizeze ceva. 
Mă obosesc ambițiile de copii săraci ale unora, care se agită să iasă în evidență cu lucrurile lor.

Mă obosește să trag de unii care refuză binele. 
Mă obosește toată încărcătura negativă din jur.

Mă obosește faptul că fiecare vrea ceva de la mine, că fiecare se crede o prioritate.
Mă obosește faptul că trebuie tot timpul să mă justific în fața celor care se pun pe primul loc și care ridică tot felul de pretenții absurde.

Mă obosește să fac numai ce trebuie și să trăiesc atât de puțin…

Cu ochii închiși

La câteva case distanţă de casa în care am copilărit locuia un băieţel care se numea Ștefăniță. Familia lui era foarte săracă şi de aceea el se diferenţia vizibil de ceilalţi copii de pe stradă, pentru că avea hăinuţe puţine, vechi şi foarte deteriorate, iar copiii îl respingeau din cauza asta. El încerca să se apropie de grupul de copii care se jucau împreună, dar aceştia îl refuzau. Nu era invitat niciodată la zilele de naştere pentru că nu îşi permitea să aducă daruri şi strica imaginea grupului. Atitudinea celorlalţi copii m-a influenţat şi pe mine, desigur. Cu toate acestea îmi plăcea să mă joc cu Ștefăniță şi îl chemam adeseori la mine în curte ca să ne jucăm împreună. Dar evitam să ies cu el pe stradă şi la plimbare, ştiind că voi fi judecată de ceilalţi copii.

Tata a observat că eu îl ţineam pe Ștefăniță ascuns şi într-o zi m-a întrebat de ce fac asta. I-am spus că nu vreau să ştie copiii de pe stradă că el este prietenul meu, pentru că mă vor respinge şi pe mine.

- Dar ceilalţi copii de ce nu îl plac pe Ștefăniță?, m-a întrebat tata.

- Pentru că e cam murdar şi nu are haine…

Atunci tata mi-a spus că vrea să facem un joc. Şi, stând amândoi pe treptele casei, m-a rugat să închid ochii ca să povestim.

- Ia zi-mi, dacă te gândeşti acum la Ștefăniță, ce vezi? Cum e el?

- Păi, hăinuţele lui sunt cam vechi şi uneori e murdar şi are papucii rupţi...

- Dar cum se poartă cu tine? E bun? E rău?

Îmi amintesc că i-am spus că e cuminte, că e bun, că mă face să râd, că vorbeşte frumos şi că are multă grijă de jucările mele. Că nu cere nimic şi că dacă are ceva bun îmi dă şi mie mereu.

- Acum vreau să te gândeşti la alt copil, oricare vrei tu.

Şi m-am gândit la cea mai bună prietenă a mea de atunci, o fetiţă frumoasă dintr-o familie cu posibilităţi.

- Cum o vezi?

- Se îmbrăcă mereu frumos, are jucării frumoase...

- Cum se poartă cu tine şi cu ceilalţi copii? Vorbeşte frumos?

Am realizat atunci că acea fetiţă era răutăcioasă, că era egoistă şi că nu împărţea jucăriile şi dulciurile ei.

- Vezi diferenţa?, m-a întrebat tata. Oamenii nu trebuie aleşi după cum au hainele. Ar trebui să îi alegem cu ochii închişi, să nu le vedem frumuseţea şi nici lucrurile. Şi nu trebuie să alegem oamenii după cum îi aleg alţii. Nu trebuie să te ruşinezi cu un prieten doar pentru că e diferit.

Pentru mine aceea a fost o lecţie importantă de viaţă. Îmi amintesc că mi-a fost greu să-i înfrunt pe ceilalţi copii, care, atunci când le-am spus că vreau să îl primească şi pe Ștefăniță în grupul nostru au fost reticenţi. Poate că atunci a fost pentru prima oară în viaţa mea când m-am impus în faţa unui grup şi am spus că dacă nu mă acceptă cu prietenul meu, voi renunţa la ei.

Am învăţat să aleg oamenii cu ochii închişi. Cu inima. Şi nu am dat greş niciodată. Nu m-am ruşinat niciodată cu prietenii mei diferiţi, fie că sunt săraci, fie că sunt bolnavi, fie că au alte defecte pentru care societatea îi respinge. 
Fiecare om are ceva frumos de oferit. Şi nu exagerez deloc când spun că cele mai preţioase daruri au fost darurile de suflet, primite de la oameni care aveau foarte puţin din punct de vedere material…

Cel mai sărac om îți poate îmbogăți sufletul și îți poate oferi foarte multă iubire.

Poate că uneori ar trebui să închidem ochii ca să vedem oamenii așa cum sunt cu adevărat... Să nu ne lăsăm păcăliți de false valori și nici influențați de valorile și de percepțiile celorlalți.

Cu ochii închiși sau deschiși îmi văd prietenii minunați și sunt mândră de ei!

Fiecare zi...

Fiecare nouă zi îţi oferă şansa să fii altfel: mai bun ca ieri, mai vesel, mai optimist, mai îngăduitor cu cei din jur, mai generos, mai iubitor.

Fiecare zi îţi oferă şansa să dăruieşti câte puţin din tine pentru a înfrumuseța ziua celorlalți.

Fiecare nouă zi îţi oferă şansa să-i ierţi pe aceia care te-au dezamăgit, dar şi să te ierţi pe tine pentru toate nereuşitele şi slăbiciunile tale.

Fiecare nouă zi îți oferă șansa să abandonezi drumuri care nu te duc nicăieri, să uiți tot ceea ce te-a rănit și să pornești pe un drum nou, făcând lucrurile așa cum trebuie.

Fiecare nouă zi îţi oferă vise noi şi ţeluri noi.

Fiecare nouă zi îţi oferă şansa să descoperi lumea cu tot ce are frumos, să cunoşti, să înveţi, să iubeşti!

Each new day gives you the chance to be different: better than yesterday, more cheerful, more optimistic, more tolerant with those around, more generous, more loving.

Each new day gives you the chance to give a little bit of yourself to beautify others day.

Each new day gives you the chance to forgive those who have disappointed you, but also to forgive yourself for all your failures and weaknesses.

Each new day gives you the chance to abandon roads that do not take you anywhere, forget everything that hurt and start on a new path, making things right.

Each new day offers you new dreams and goals.

Each new day gives you the chance to discover the world with all it has beautiful, to know, to learn, to love!

Mi-a spus mie Doamne-Doamne...

Aveam vreo 8 anişori când tata, care se apropia deja de vârsta de 60 de ani, se îmbolnăvise. Avea o pneumonie care l-a pus la pat. Eu l-am îngrijit la fel cum mă îngrijise el de atâtea ori când am fost bolnăvioară. I-am făcut ceaiuri şi-i dădeam pastilele şi mâncărica la pat.

-Haide, înghite pastila asta, chiar dacă e amară şi mâine o să fii bine, i-am spus.

-De unde ştii?

-Mi-a spus mie Doamne-Doamne.

Nu ştiu de ce am făcut acea afirmaţie… Poate că era o fantezie copilărească, poate credeam că atunci când îi vorbeam lui Doamne-Doamne, El chiar îmi răspundea.

Era şi normal să cred asta, pentru că îmi împlinea toate dorinţele.

Mai târziu, după câţiva ani, tata m-a surprins îngrijorată din cauza unei teze de care îmi era teamă.

-Lasă, o să iei zece, mi-a spus.

-De unde ştii tu?, am întrebat neîncrezătoare.

-Mi-a spus mie Doamne-Doamne.

Dar între timp crescusem şi nu mai credeam că se putea vorbi cu Doamne-Doamne…

Se spune că dacă-I vorbeşti Lui Dumnezeu eşti credincios… dar dacă El îţi vorbeşte ţie, eşti nebun.

De multe ori mi s-a atras atenţia că e foarte ciudat că ori de câte ori îmi doresc ceva, primesc. Uneori primesc acel lucru pe cele mai neaşteptate căi şi de la cei mai neaşteptaţi oameni. Prietenii mei se amuză adesea că ori de câte ori îmi e poftă de ceva anume, în scurt timp apare cineva şi îmi aduce exact acel ceva. Nu, nu este ciudat... ci este felul în care îmi vorbeşte Doamne-Doamne.

De atâtea ori am visat la anumite lucruri… pe multe dintre ele considerându-le aproape imposibil de realizat. Dar până la urmă toate au devenit reuşite. Este adevărat că pentru unele dintre ele a trebuit să aştept… dar îmi spuneam la fel ca atunci când eram mică: “Poate că Doamne-Doamne are treabă importantă cu oameni mai necăjiţi decât mine…” Iar cele care nu au devenit reușite s-au dovedit a nu fi bune pentru mine.

Nu am renunţat să vorbesc cu Dumnezeu, iar El îmi răspunde negreşit. Şi nu, nu sunt nebună…

Dumnezeu ne vorbeşte în fiecare zi, numai că nu Îl auzim noi… Poate că de vină sunt zgomotele lumii, sau poate gândurile noastre… Dar El ne vorbeşte cu toate sunetele naturii şi prin tot ceea ce ne dăruieşte frumos: de la primele raze ale soarelui până la scliprea stelelor pe care le transformăm în vise. Ne vorbește prin toate lucrurile pe care noi le considerăm a fi normale, dar care sunt, de fapt, miracole. Ne vorbeşte prin toate reuşitele noastre, prin frumuseţea noastră, prin bunătate, prin iubirea pe care o primim şi o dăruim. Trebuie doar să Îl ascultăm… să Îl ascultăm cu inima!

Ştiu că veţi avea o zi frumoasă… pentru că mi-a spus mie Doamne-Doamne!

Prietenii nu se țin în liste.

Uneori este imperios necesar să faci o curăţenie generală printre prieteni.

Am luat telefonul mobil și profilul privat de facebook - pentru că acestea conțin cele mai actualizate liste şi am constatat că ele conțin sute de oameni. Cu unii dintre ei nu am mai vorbit de ani buni, cu alţii niciodată (facebook), iar cu unii vorbesc strict când au nevoie de ceva.

Răsfoind listele am constatat că foarte puţini din acei oameni au însemnat ceva în viaţa mea, că pe foarte puțini i-a interesat soarta mea, că nu au încercat să păstreze o relaţie cât de cât apropiată şi nu s-au purtat echitabil.

Şi m-am întrebat atunci: la ce îmi ajută o listă plină cu prieteni închipuiţi?

Prietenii ar trebui să fie parte a vieţii noastre, nu doar parte a unor liste… şi ar trebui să îndeplinească anumite condiţii.

Atunci când ştergi persoane din liste ai tendinţa să spui: “Păstrez numărul ăsta, poate vreodată…” Poate vreodată ce? Poate vreodată voi avea nevoie de persoana asta? Nu! Pentru că nu aş apela niciodată la persoane străine, cu care nu am nicio legătură. Pentru că nu îmi place să mă folosesc de oameni. Şi mă deranjează când unii, care nu numai că nu mă caută cu anii, dar se mai fac şi că nu mă văd pe stradă - mă sună într-o zi ca să se intereseze (chipurile) de soarta mea, ca mai apoi, să descopăr că de fapt vroiau ceva de la mine…

Nu mă voi amăgi niciodată că am mai mulţi prieteni decât am. Iar nişte liste cu oameni nu mă ajută cu nimic.

De aceea am decis să elimin din listele mele indiferenţii, interesaţii, curioşii, ipocriții și pseudoprietenii. Totodată voi elimina de pe facebook persoane care au profile obscure, false.

Îi vreau alături doar pe oamenii pentru care însemn ceva, cărora le pasă de binele meu şi pentru care, la rândul meu, pot fi prietenă. Oameni pe care să ştiu că timpul, distanţa şi transformările socio-profesionale prin care trecem nu-i îndepărtează. Oameni cu care să am în comun aceleași valori. Oameni pe care să ştiu că mă pot baza şi care să se poată baza pe mine.

Nu vreau liste încărcate cu oameni, așa cum nu vreau să fiu doar parte a unor liste…

Pentru a cunoaşte oamenii din viaţa ta...

Pentru a cunoaşte oamenii din viaţa ta, poate că ar trebui uneori să le întorci spatele, ca să vezi cine va veni să afle motivul purtării tale şi cine se va dovedi nepăsător.

Poate că ar trebui să pleci într-o zi ca să vezi cine va încerca să te oprească, cine va veni după tine şi cine te va lăsa să pleci.

Poate că ar trebui să le spui într-o zi adevăruri care nu plac auzului ca să vezi cine va aprecia sinceritatea ta şi cine va pune orgoliul mai presus de tine.

Poate că ar trebui să le spui un secret ca să vezi în cine poţi avea încredere şi cine te va trăda.

Poate că ar trebui să-i refuzi atunci când îţi cer ceva, ca să vezi cine ţi-a fost alături necondiționat şi cine din interes.

Poate că ar trebui să mai şi greşeşti uneori ca să vezi cine te va ierta, cine te va judeca şi cine va renunţa la tine.

Poate că ar trebui să arăţi într-o zi că nu mai ai nimic de oferit ca să vezi cine îţi va rămâne alături şi cine va pleca.

Poate că ar trebui să apari într-o zi diferit ca să vezi cine te va accepta şi cine te va abandona.

Poate că ar trebui să-i uiţi pentru un timp, ca să vezi cine te va căuta şi cine te va uita…

Iubire necondiționată

Una dintre cele mai frumoase părţi ale lui Dumnezeu este că nu oboseşte niciodată iertând și așteptând. Iertând nepăsarea, răutatea și decăderile noastre. Așteptând puțină considerație, recunoștință, iubire…

Că nu refuză niciodată un om care vrea să-l iubească şi că îi înţelege pe aceia care îl caută mai târziu... Și mai ales că pentru El niciodată nu este prea târziu.

Că nu reproşează indiferența noastră şi uită de îndată orice greşeală recunoscută cu sinceritate.

Că nu se simte folosit atunci când doar cerem fără a oferi și nici jignit atunci când îl acuzăm de toate nedreptățile lumii...

Că deși trec zile în șir fără ca noi să-i mulțumim, nu trece nicio zi fără ca El să ne ofere măcar o bucurie, o șansă, o reușită, un vis, iubire...

Că deși îi întoarcem spatele adeseori, El ne primește mereu înapoi cu brațele deschise.

Că ne iubește necondiționat, fără a ne obliga să îl iubim...

Vii să bem o cafea?

Am impresia că oamenii se izolează din ce în ce mai mult şi că nu mai caută apropierea unii de alţii. Se refugiază în case şi îşi hrănesc nevoia de socializare pe internet, dacă nu cumva se mulţumesc doar cu un televizor care să le ucidă timpul.

Dar totuși se simt singuri… și se plâng că găsesc cu greu un prieten în ziua de azi.

Se mai iese în oraş cu prietenii, când şi când, poate doar cu ocazia anumitor evenimente.

Dar unde sunt, oare, vizitele de altă dată, când chemam câte un prieten sau mai mulţi la o cafea şi stăteam ore în şir de vorbă, împărtăşind din bucuriile, durerile şi visele noastre?

Cineva mi-a spus cândva: “Nu te-am chemat niciodată la mine pentru că îmi e jenă de cum arată casa mea.”

M-am simţit foarte jignită atunci şi a fost nevoie să-i fac o morală obositoare acelei persoane, ca să înţeleagă că eu vizitez omul, nu casa şi, că dacă mă primeşte cu drag şi într-un cămin curat, mă voi simţi foarte bine.

Nu voi înţelege de ce ne separăm de ceilalţi după false sisteme de valori... Şi nici de ce ne complexează diferenţa de “nivel”… Aşa cum nu înţeleg de ce nu mai simţim nevoia să ne adunăm împreună, să fim prieteni în adevăratul sens al cuvântului.

Mi-e dor… Mi-e dor de acele vremuri când nu aveam nevoie de un motiv anume ca să ne vizităm, când întâlnirile noastre nu erau condiţionate de a avea bani pentru a merge la vreun restaurant sofisticat. Când ne priveam în ochi şi ne ţineam de mâna, fără a privi cu invidie lucrurile celuilalt şi fără a ne compara. Când discuțiile noastre nu însemnau laudă fără măsură a realizărilor proprii și nici bârfe despre alții. Când invitam prieteni acasă şi le ofeream tot ceea ce aveam mai bun, fără grija Mise en place-ului și fără complexe de inferioritate…

N-avem timp, n-avem bani, n-avem condiţii – sunt doar pretexte… pretexte care ne țin departe de prieteni.

Mi-e dor să fiu invitată într-o camera mică, unde să stau pe o canapea sau poate chiar turceşte pe covor, ori într-o curte, unde să fiu servită doar cu o cafea, pe o tavă simplă din lemn, acoperită cu câteva frunze, aşa ca în poză…

Oare ce mi-ar trebui şi ce ar putea să mă bucure mai mult decât prezența și căldura unui prieten?

Fiecare Ea merită un El - cel mai cel!

O prejudecată total greşită şi nesănătoasă a multor femei singure este că, după o anumită vârstă, ar trebui să se mulţumească şi cu mai puţin decât şi-ar dori. De parcă aşteptările şi standardele scad odată cu înaintarea în vârstă! 

De ce ne-am mulţumi cu cineva care nu ne împlineşte şi care nu este potrivit personalităţii noastre? Doar de teama singurătății? Doar pentru a avea un el alături, ca să fim “în rând cu lumea”? 

Am văzut femei care, pentru a avea un bărbat alături, au uitat de valorile lor şi şi-au alterat personalitatea. Nu exagerez când spun că unele au devenit de nerecunoscut. Valorile și pasiunile din trecut au fost înlocuite cu valorile și pasiunile lui, sau poate chiar cu nimic, cu renunţare la sine, cu plictiseală şi obscuritate. 

Ar trebui să renunţăm la falsa prejudecată conform căreia odată cu înaintarea în vârstă nu mai suntem la fel de frumoase, de atrăgătoare şi de dorite şi că merităm din ce în ce mai puţin. Înaintarea în vârstă nu ar trebui să scadă stima de sine, ci din contră. 

Întotdeauna va exista un el potrivit pentru fiecare ea, un el special, la înălțimea așteptărilor ei, un el care o va considera pe ea cea mai frumoasă şi cea mai specială! Iar acel el chiar merită aşteptat, nu înlocuit cu un oarecare… Pentru că fiecare ea, indiferent de vârsta pe care o are, merită să fie iubită de un el cel mai cel! ツ

N-a fost să fie!

Atunci când nu îmi reuşeşte ceva, când pierd ceva sau chiar pe cineva care alege un drum diferit de al meu, îmi spun că „nu a fost să fie al meu!”. Şi mă resemnez în faţa eşecului sau a pierderii.

La această „putere” a mea de resemnare a contribuit mult educaţia primită încă de când eram copil. Mi s-a spus că nu pot avea ceva ce nu este al meu, că nu pot ține lângă mine oameni care nu îşi doresc să îmi fie alături şi că dacă am pierdut, înseamnă că acel ceva sau cineva nu trebuia să fie al meu.

Cu timpul am trăit multe nereuşite şi pierderi. Dar nu întotdeauna m-am resemnat ușor în fața pierderilor, mai ales când a fost vorba de oameni pe care i-am iubit şi pe care-i vedeam cât mai departe alături de mine pe drumul vieţii mele. Şi am suferit. Însă timpul mi-a arătat de ce s-au întâmplat toate. Mi-a artat că de multe ori binele pe care l-am pierdut a fost de fapt un rău pe care doar îl creadeam a fi un bine. Că oameni după care am plâns crezând că depindeam de ei sufleteşte, nu au fost deloc potriviţi mie, deloc atât de speciali cum îi văzusem înainte și că nu au meritat lacrimile mele. Că lucruri pe care le credeam a fi comori și importante au fost de fapt nimicuri lipsite de valoare. 

„Lucrurile nu sunt veşnice, ele trebuie reciclate, înlocuite...”, mi-a spus tata când l-am întrebat de ce nu mă certa când stricam o jucărie sau când spărgeam ceva prin casă.

„Dacă un om te iubeşte va fi lângă tine fără să-i ceri şi fără să faci eforturi că să îl păstrezi alături.”, mi-a spus altă dată, când am plâns după o prietenă care mă abandonase.

Cred cu tărie că pierdem pentru a primi ceva mai bun. Şi, poate că pentru a preţui acel ceva mai bun trebuie să trecem prin nişte etape, să cunoaştem şi ceva mai puţin bun...

De aceea sunt pregătită să pierd tot ceea ce nu mi se cuvine, tot ceea ce nu ar trebui să fie al meu, pentru că știu că viața a pus deoparte ceva mai bun pentru mine!

Trezire...

Vine un moment în viaţa omului în care trebuie să se trezească din rutină şi din amorţeala sufletului şi să îşi evalueze viaţa cu tot ceea ce înseamnă ea: realizări, eşecuri, fericire, tristeţe şi oameni. 

De prea multe ori amânăm acel moment. Îl amânăm, poate, din lipsa de curaj, de dragul unor oameni pe care-i iubim şi care depind de noi, de teama că un nou început nu ne asigură o reuşită, sau poate pentru că încă nu suntem pregătiţi să abandonăm drumul care nu ne duce nicăieri şi să pornim spre drumuri noi. 

Nu este uşor... Pentru că un astfel de moment presupune rupturi dureroase de oameni, de locuri şi renunţări la vise. 

Omul nu ştie cât este de puternic până când nu se aruncă în luptă. Iar teama de eşec îl face uneori laş şi îl obligă să se resemneze cu o viaţă lipsită de frumos și de sens. Sau, poate că uneori omul uită să se preţuiască şi trăieşte cu impresia că nu merită o viaţă frumoasă, că fericirea este pentru cei aleşi şi de aceea nici nu îndrăzneşte măcar să spere, să viseze şi să lupte. 

Acest moment îl sperie... îl sperie schimbările drastice, alegerile, luptele, incertitudinile şi nu se gândeşte aproape deloc că acest moment înseamnă de fapt un nou început, alte posibilități, o salvare dintr-o viaţă netrăită aşa cum ar trebui. Şi astfel îşi iroseşte viaţa şi se abandonează pe sine neputinţei. Iar într-o zi se trezeşte cu sufletul încărcat cu regrete şi cu convingerea că este prea târziu. 

Nu, nu este niciodată prea târziu! 

Dragostea?

Dragostea? Nu înseamnă cuvinte, nici promisiuni, nici eforturi și nici justificări.

Dragostea nu înseamnă teamă, sacrificii inutile, compromisuri…

Dragostea este lipsită de egoism și de interese proprii.

Dragostea înseamnă să devii universul omului de lângă tine, iar el universul tău.

Dragostea închide răni făcute de oameni care nu au știut să te iubească.

Dragostea înseamnă să vezi omul la fel de frumos și de special chiar și atunci când trece prin transformări și prin decăderi.

Dragostea înseamnă zâmbete, lacrimi de fericire și dor.

Dragostea înseamnă brațe primitoare, ochi senini și o inimă plină cu omul iubit.

Dragostea înseamnă răbdare, înțelegere și uneori așteptări chinuitoare.

Dragostea înseamnă încredere.

Dragostea înseamnă să fii frumos, bun și puternic cât pentru doi.

Dragostea înseamnă ca atunci când te afli alături de jumătatea sufletului tău să simți că ai totul, chiar dacă nu ai nimic.

Dragostea înseamnă să înțelegi fără explicații, să crezi fără dovezi, să auzi fără cuvinte, să vezi cu ochii închiși, să simți fără atingeri.

Dragostea înseamnă iertare.

Dragostea înseamna „noi”, „împreună”, „al nostru”.

Dragostea înseamnă același drum, aceleași dureri, aceleași bucurii și aceleași vise.

Love? It does not mean words, nor promises, nor effort and nor justification.

Love does not mean fear, unnecessary sacrifices, compromises ...

Love is unselfish and without self-interests.

Love means to become the universe of the person next to you, and that person your universe.

Love closes wounds made by people who did not know to love you.

Love means to see the person beautiful and special even when it's going through transformation and decays.

Love means smiles, tears of joy and longing.

Love means welcoming arms, clear eyes and a heart full with the person you love.

Love means patience, understanding and sometimes painful expectations.

Love means trust.

Love means to be beautiful, good and strong enough for both.

Love is like when you are next to your half soul and you feel that you have everything, even if you have nothing.

Love means to understand without explanations, to believe without proofs, to hear without words, to see with closed eyes, to feel without touches.

Love means forgiveness.

Love means "we", "together", "ours".

Love means the same way, the same pain, the same joys and the same dreams.

Dol...

La un moment dat am crescut şi nu am mai fost fetiţa zglobie şi inocentă care fugea în braţele tatălui, ori de câte ori era dezamăgită de răutatea lumii. 

Ca adolescentă am simţit nevoia de izolare şi am început să am secrete, cu toate că tata m-a crescut astfel încât să am încredere şi curaj să-i spun orice. Nu mi-a interzis niciodată nimic, ci a căutat să mă înveţe să fac diferenţa între bine şi rău cu exemple concrete, iar atunci când m-am încăpăţânat să aleg răul, m-a lăsat, nu pentru că a fost un părinte iresponsabil, ci pentru că ştia ce copil încăpăţânat avea şi că numai aşa puteam învăţa.

Într-o zi, poveştile pline de aventuri, de bucurii sau tristeţe, cât şi visele personale nu au mai fost povestite lui tata, ci unui caiet. Jurnalul devenise noul meu prieten care mă asculta supus şi liniştit şi care nu mă judeca pentru alegerile făcute, nici pentru greşeli.

„Poate că am ales jurnalul că să nu te dezamăgesc, i-am spus lui tata, după câţiva ani, când mi-a mărturisit că l-a răsfoit. Nu mai sunt copilul perfect de altă dată...”

„Tu nu ai să mă dezamăgeşti niciodată, oricât de imperfectă ai fi, mi-a spus tata atunci. Indiferent de greşelile tale, eu îţi cunosc sufletul şi ştiu că eşti cel mai minunat copil...”

Nişte lacrimi sincere care se străduiau să nu alunece pe obrajii tatălui meu m-au făcut să realizez că îl durea că îşi pierduse într-un fel copilul, care se ascundea din ce în ce mai mult într-o adolescentă grăbită să devină matură şi independentă. 

„Dacă ai şti cât m-am chinuit să te învăţ să spui „vreau în braţe”, când tu spuneai „vleau în blațe!”, mi-a spus tata. Acum parcă mi-e dor să mai spui aşa...”

Apoi, într-o zi când am suferit prima mea decepţie, am alergat în braţele tatălui meu... Jurnalul nu avea braţe primitoare, nici lacrimi, nici poveţe, nici încurajări... Tata m-a ascultat cu răbdare şi m-a lăsat să plâng, așa cum face de obicei cel mai bun prieten. Apoi mi-a spus aşa: „Oamenii ne dezamăgesc. Nu o fac neapărat pentru că sunt răi, ci pentru că sunt sortiţi să greşească. Şi tu vei greşi la rândul tău. Și să știi că oamenii îţi vor lua multe dacă vor putea. Dar tot ceea ce îţi vor lua ei, îţi va fi dat înapoi de către Dumnezeu, înzecit. Iar ceea ce este al tău cu adevărat nu îţi poate lua nimeni şi se află chiar aici, în pieptul tău: e inima ta. Acolo ai toate comorile lumii, tot ceea ce îţi trebuie.”

Am alergat atunci către prietenul meu Jurnal şi i-am povestit tot ceea ce mi-a spus tata. De atunci îi povestesc multe dintre zbuciumurile mele interioare, îi mărturisesc greşeli, regrete și îi împărtăşesc bucurii... pentru că nu mai pot alerga către braţele primitoare ale lui tata... Copilul din mine îşi imaginează însă, că tot ceea ce scriu în jurnal poate fi citit şi de tata.

Iar azi o să scriu pe o pagină nouă doar atât: Mi-e tale, tale dol de tine!

Doar eu sunt vinovată...

Doar eu sunt vinovată pentru că te-am iubit!

și nu-ţi voi reproşa că plâng acum amarnic

nu tu m-ai obligat să simt ce am simţit

și nici n-am să regret că am iubit zadarnic

Ce mult te-am adorat, nu ştii... Şi nu vei şti

că-n fiecare gând eu te-am îmbrăţişat

că-n fiecare vis credeam că vei veni

că te-am iubit enorm chiar şi când ai plecat.

E-adevărat, am plâns. Şi poate-o să mai plâng...

durerea, neputinţa, tristeţea, neîmplinirea

m-am irosit prea mult sperând şi aşteptând

căci nu mi-ai dat nimic mai mult decât uitarea.

Doar eu sunt vinovată pentru că te-am iubit!

dar azi îmi iau adio, iubite... negreşit!

Lipsindu-mi în apus, îţi voi lipsi în răsărit

Eu am măcar iubirea. Dar tu? Tu n-ai nimic…

Te-am căutat...

Te-am căutat prin paturi ademenitoare

Crezând c-am să te pot uita uşor

Dar cum să poată un altul, oarecare

Să îmi aline nesfârşitul dor?

Te-am căutat în alţii câteodată

Crezând c-am să te pot înlocui

Dar nu pot toţi bărbaţii laolaltă

Să mă iubească, cum doar tu mă poţi iubi!

Te-am căutat în fiecare noapte

Şi-apoi în fiecare răsărit...

Te-am căutat în strigăte şi-n şoapte

Dar nicăieri şi-n nimeni nu te-am mai găsit!