Viața merge înainte



Orice nereuşită și orice pierdere ne debusolează… O despărţire, un divorț, un abandon, ne fac să credem că viaţa s-a terminat şi ne răstoarnă întregul univers pentru că de multe ori ne limităm întregul univers la o singură persoană. Şi ne trezim dintr-o dată în cea mai cumplită singurătate, înstrăinaţi de restul lumii şi de noi înşine. Devenim temători, vulnerabili, precauţi, descurajaţi și încărcați de complexe. Ne este greu să ne adunăm forţele şi să ne recompunem visurile, pentru că avem nevoie de timp să acceptăm pierderea şi să ne resemnăm în faţa ei. Ne este aproape imposibil să vedem mai departe de acel sfârşit care ne-a prăbuşit lumea.
Dar, un sfârșit nu înseamnă doar un sfârşit, ci şi un nou început. Iar o pierdere se dovedeşte adeseori a fi, de fapt, un câştig...
Încetează să te mai condamni pentru că nu ai reuşit săi păstrezi alături de tine pe oamenii care te-au părăsit! Încetează să crezi că nu eşti suficient de bun, de frumos şi de valoros doar pentru că unii oameni nu au ştiut să te iubească! Încetează să te mai compari cu aceia cu care ai fost înlocuit, pentru că asta nu înseamnă că ei sunt mai buni și mai valoroși decât tine – sunt doar... altceva! Dacă o persoană în care ai investit suflet te-a abandonat, înseamnă că nu te-a iubit suficient de mult pentru a respecta uriaşa investiţie pe care ai făcut-o în ea sau poate nu s-a iubit pe sine suficient de mult încât să creadă în ea – că poate fi iubită şi preţuită. Oricum ar fi, încearcă să înţelegi că o astfel de persoană nu ar fi rezistat să te însoţească pe drumul vieţii tale şi e mai bine că s-a terminat totul acum, când încă mai ai şanse să găseşti prietenia adevărată sau iubirea autentică.
Timpul îţi va arăta de ce s-a întâmplat aşa, îţi va arăta că această pierdere a fost în scopul de a te elibera de oamenii care doar îţi ţineau umbră pe drumul tău. Viaţa ţi-a pregătit alţi oameni pe care să-i iubeşti, care să te iubească şi să te preţuiască, oameni care pot să-ţi apară în cale numai dacă le faci loc. Deci bucură-te că le-ai făcut loc!
Iartă trecutul cu tot ceea ce a avut rău, acceptă prezentul cu tot ceea ce-ţi oferă şi trăieşte cu încredere în viitor. Așteaptă-i frumos pe aceia care vor veni să te iubească şi să te preţuiască, iar până atunci alege în fiecare clipă să-ţi eliberezi sufletul de tristețe şi să-l umpli cu iubire. 


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Mulțumesc!


Cred că fiecare om a simţit la un moment dat nevoia să-i mulţumească unei persoane anume pentru ceva. Iar de multe ori a realizat că motivele pentru care putea să mulţumească erau nenumărate... Pentru că sunt oameni care se dăruiesc neobosit.
De multe ori am vrut să-i mulţumesc sufletului meu pereche... Uneori am făcut-o, iar lui i s-a părut ciudat, pentru că nu aştepta mulţumiri. Alteori nu am făcut-o şi poate a crezut că sunt nerecunoscătoare...
Dar de câte ori am simţit nevoia să-i mulţumesc am realizat cât de multe lucruri există pentru care ar trebui să o fac şi m-am pierdut în amănunte…
Așadar, dragul meu, nu îți voi mulțumi pentru că mă iubeşti, pentru că asta merit!
Îţi mulţumesc pentru că tot ceea ce faci este în primul rând spre binele meu. Pentru că ai răbdare să îmi explici de prea multe ori un lucru atunci când mă încăpăţânez să accept o realitate. Pentru că îmi cunoşti toate stările şi toate tabieturile şi te adaptezi fără a renunţa la personalitatea ta. Pentru că mă susţii şi mă ajuţi să ajung acolo unde îmi doresc. Pentru că mă răsfeţi şi mă alinţi ca pe un copil. Pentru că îmi citești poezii și îmi cânți!
Pentru că ești un romantic incurabil. Pentru că ești un bărbat demn de respect, pe care îl admir şi îl privesc cu mândrie. Pentru că ești singurul om față de care nu am niciun secret. Pentru toate lucrurile aparent banale care mă fac să realizez cât de mult mă iubeşti… Pentru că în fiecare dimineaţă te uiţi pe site-ul meteo ca să îmi spui cum ar trebui să mă îmbrac. Pentru că atunci când sunt bolnavă, sau am o stare proastă nu dormi toată noaptea şi îmi veghezi somnul. Pentru că te bucuri ca un copil de bucuriile mele și pentru că plângi alături de mine fără a te teme că asta te-ar face să pari mai puţin bărbat. Pentru că ai grijă de mine ca de cel mai preţios lucru al tău. Pentru că ești morocănos atunci când trebuie să mă aștepți ore în șir să vin acasă.
Pentru că-i respecți pe oamenii din viața mea și pentru că îmi iubești familia. Pentru că respecți memoria tatălui meu și încerci să te ridici la înălțimea așteptărilor lui...
Pentru că tu mă vrei așa cum sunt și nu încerci să mă schimbi... Pentru că privirea ta mă face să mă simt mai frumoasă decât sunt... Pentru că puțină burtică ți se pare drăgălașă și o mângâi spunându-mi că acolo va sta bebe. ♥
Pentru că mă cunoşti şi mă înţelegi, pentru că mă iubeşti cu toate defectele şi ieşirile mele capricioase. Pentru că atunci când tind să decad și când îmi pierd echilibrul tu îmi amintești cine sunt. Pentru că toate visele tale mă includ. Pentru că noi doi avem un univers numai al nostru. Pentru că alături de tine totul este frumos… şi pentru că atunci când sunt în braţele tale nu îmi lipseşte nimic şi nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva.
De fapt… îţi mulţumesc pentru tot ce însemn eu atunci când sunt cu tine!




Am obosit...



Sunt foarte obosită.
Nu munca mă obosește, nici responsabilitățile...  Mă obosesc oamenii triști, nervoși, negativi, împovărați, veșnic apăsați și tensionați. Oameni care au uitat să se bucure de viață și care se poartă de parcă toată lumea le e împotrivă, de parcă toți îi incomodează, de parcă nimic și nimeni nu este bun și frumos în lumea asta.
Mă obosesc inadaptații. Cei cărora mereu li se pare, mereu le miroase, mereu nu le convine. Cei care ştiu că în altă parte e mereu mai bine, dar nici ajunşi acolo nu ştiu să se integreze şi să se comporte frumos. Pentru că a şti să relaţionezi este o artă, iar inadaptaţii nu o stăpânesc.
Mă obosesc nemulțumiții. Oamenii veşnic bombănitori, incapabili să trăiască frumos și să fie fericiți cu ceea ce au, cu ceea ce sunt, cu oamenii pe care-i au în preajmă.
Mă obosesc oamenii care critică încontinuu, care pun etichete în grabă și superficial. Care râd mereu de cineva sau ceva, care au mereu o părere negativă despre cineva... Sunt convinsă că, de fapt, părerea proastă este despre ei înșiși, iar frustrările și complexele lor îi fac să vadă ceva greșit la toți ceilalți.
Mă obosesc ipocriţii care se cred etaloane de moralitate, pozând în sfinţi închipuţi, cei care judecă fără pic de decență alegerile altora, care se cred mai presus de tot și de toate, ei fiind în realitate nişte păcătoşi imorali. 
Mă obosește ipocrizia cu care ne turnăm complimente gratuite și mă obosesc amabilitățile prefăcute, care ascund în spatele lor interese dintre cele mai mizerabile, pentru că, nu-i aşa?, mângâiem febril calul pe care vrem să-l călărim.
Mă obosesc cei cu spirit polițienesc, care nu cred niciodată nimic, care caută partea întunecată chiar şi în cele mai frumoase lucruri şi în fața cărora trebuie mereu să te justifici indiferent cât de onorabile ţi-au fost intenţiile faţă de ei.
Mă obosesc negativiştii. Oamenii care nu se bucură de nimic, pentru care totul este o povară și un motiv de lamentare, fie că e vorba de serviciu, vreme, trafic, pantofi incomozi, mâncare, colegi, șef, partener de viaţă...
Mă obosesc cei care strică prin orice mod armonia din jur și care au o plăcere maladivă să tulbure pacea altor suflete.

Toți avem dureri și probleme. Niciunul dintre noi nu este perfect şi nu duce o viaţă perfectă. Din respect pentru semenii noştri şi pentru binele comun, ar trebui să fim mai toleranți unii cu ceilalți, să oferim compasiune mai înainte de a o cere, să oferim clemenţă mai înainte de a o pretinde pentru noi, să privim lumea cu blândeţe şi bunătate în loc să o atacăm.

Pe mine mă obosesc toţi cei care, la sfârşitul zilei, în loc să fi făcut lumea un loc mai bun prin faptele sau vorbele lor, au întinat-o cu critici acide, remarci nejustificate sau nemulţumiri închipuite. Nu fiţi ca ei! Angajaţi-vă ca, în fiecare zi să lăsaţi ceva frumos în urma voastră. Dacă nu pentru voi, măcar pentru copiii voştri.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Cu ochii închiși



La câteva case distanţă de casa în care am copilărit locuia un băieţel care se numea Ștefăniță. Familia lui era foarte săracă şi de aceea el se diferenţia vizibil de ceilalţi copii de pe stradă, pentru că avea hăinuţe puţine, vechi şi foarte deteriorate, iar copiii îl respingeau din cauza asta. El încerca să se apropie de grupul de copii care se jucau împreună, dar aceştia îl refuzau. Nu era invitat niciodată la zilele de naştere pentru că nu îşi permitea să aducă daruri şi strica imaginea grupului. Atitudinea celorlalţi copii m-a influenţat şi pe mine, desigur. Cu toate acestea îmi plăcea să mă joc cu Ștefăniță şi îl chemam adeseori la mine în curte ca să ne jucăm împreună. Dar evitam să ies cu el pe stradă şi la plimbare, ştiind că voi fi judecată de ceilalţi copii.
Tata a observat că eu îl ţineam pe Ștefăniță ascuns şi într-o zi m-a întrebat de ce fac asta. I-am spus că nu vreau să ştie copiii de pe stradă că el este prietenul meu, pentru că mă vor respinge şi pe mine.
- Dar ceilalţi copii de ce nu îl plac pe Ștefăniță?, m-a întrebat tata.
- Pentru că e cam murdar şi nu are haine…
Atunci tata mi-a spus că vrea să facem un joc. Şi, stând amândoi pe treptele casei, m-a rugat să închid ochii ca să povestim.
- Ia zi-mi, dacă te gândeşti acum la Ștefăniță, ce vezi? Cum e el?
- Păi, hăinuţele lui sunt cam vechi şi uneori e murdar şi are papucii rupţi...
- Dar cum se poartă cu tine? E bun? E rău?
Îmi amintesc că i-am spus că e cuminte, că e bun, că mă face să râd, că vorbeşte frumos şi că are multă grijă de jucările mele. Că nu cere nimic şi că dacă are ceva bun îmi dă şi mie mereu.
- Acum vreau să te gândeşti la alt copil, oricare vrei tu.
Şi m-am gândit la cea mai bună prietenă a mea de atunci, o fetiţă frumoasă dintr-o familie cu posibilităţi.
- Cum o vezi?
- Se îmbrăcă mereu frumos, are jucării frumoase...
- Cum se poartă cu tine şi cu ceilalţi copii? Vorbeşte frumos?
Am realizat atunci că acea fetiţă era răutăcioasă, că era egoistă şi că nu împărţea jucăriile şi dulciurile ei.
- Vezi diferenţa?, m-a întrebat tata. Oamenii nu trebuie aleşi după cum au hainele. Ar trebui să îi alegem cu ochii închişi, să nu le vedem frumuseţea şi nici lucrurile. Şi nu trebuie să alegem oamenii după cum îi aleg alţii. Nu trebuie să te ruşinezi cu un prieten doar pentru că e diferit.
Pentru mine aceea a fost o lecţie importantă de viaţă. Îmi amintesc că mi-a fost greu să-i înfrunt pe ceilalţi copii, care, atunci când le-am spus că vreau să îl primească şi pe Ștefăniță în grupul nostru au fost reticenţi. Poate că atunci a fost pentru prima oară în viaţa mea când m-am impus în faţa unui grup şi am spus că dacă nu mă acceptă cu prietenul meu, voi renunţa la ei.
Am învăţat să aleg oamenii cu ochii închişi. Cu inima. Şi nu am dat greş niciodată. Nu m-am ruşinat niciodată cu prietenii mei diferiţi, fie că sunt săraci, fie că sunt bolnavi, fie că au alte defecte pentru care societatea îi respinge. 
Fiecare om are ceva frumos de oferit. Şi nu exagerez deloc când spun că cele mai preţioase daruri au fost darurile de suflet, primite de la oameni care aveau foarte puţin din punct de vedere material…
Cel mai sărac om îți poate îmbogăți sufletul și îți poate oferi foarte multă iubire.
Poate că uneori ar trebui să închidem ochii ca să vedem oamenii așa cum sunt cu adevărat... Să nu ne lăsăm păcăliți de false valori și nici influențați de valorile și de percepțiile celorlalți.
Cu ochii închiși sau deschiși îmi văd prietenii minunați și sunt mândră de ei!



Mi-a spus mie Doamne-Doamne...



Aveam vreo 8 anişori când tata, care se apropia deja de vârsta de 60 de ani, s-a îmbolnăvit – o pneumonie urâtă care l-a pus la pat. Eu l-am îngrijit la fel cum mă îngrijise el de atâtea ori când am fost bolnăvioară. I-am făcut ceaiuri şi-i duceam pastilele şi mâncărica la pat.
- Haide, înghite pastila asta chiar dacă e amară şi mâine o să fii bine, i-am spus.
- De unde ştii?
- Mi-a spus mie Doamne-Doamne.
Nu ştiu de ce am făcut acea afirmaţie… Poate că era o fantezie copilărească, poate chiar credeam că, atunci când Îi vorbeam lui Doamne-Doamne, El îmi răspundea.
Şi era şi normal să cred asta, pentru că îmi împlinea toate dorinţele.

Mai târziu, după câţiva ani, tata m-a surprins îngrijorată din cauza unei teze care se apropia.
- Lasă, o să iei 10, mi-a spus.
- De unde ştii tu? am întrebat neîncrezătoare.
- Mi-a spus mie Doamne-Doamne.
Dar între timp crescusem şi nu mai credeam că se putea vorbi cu Doamne-Doamne…
Se spune că, dacă-I vorbeşti lui Dumnezeu, eşti credincios, dar dacă El îţi vorbeşte ţie, eşti nebun...

De multe ori oamenilor din jurul meu li se pare foarte ciudat că, ori de câte ori îmi doresc ceva, primesc – uneori pe cele mai neaşteptate căi şi de la cei mai neaşteptaţi oameni. Prietenii mei se amuză adesea că, dacă îmi e poftă de ceva anume, în scurt timp apare cineva şi îmi aduce exact acel ceva. Dar mie nu mi se pare ciudat... dimpotrivă... este lucrul cel mai firesc din lume: este felul în care îmi vorbeşte Doamne-Doamne.

De atâtea ori în viaţă am avut visuri pe care cei mai mulţi dintre noi le considerăm imposibil de realizat. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu şi-a arătat iubirea-I nemărginită faţă de mine, împlinindu-le pe toate în felul care era optim pentru mine în acel moment.
Din copilărie şi până acum nu am renunţat să vorbesc cu Dumnezeu, iar El îmi răspunde negreşit. Şi nu, nu sunt nebună… Dumnezeu ne vorbeşte tuturor, în fiecare zi, numai că noi nu Îl auzim... Poate că de vină sunt zgomotele lumii ori poate gândurile noastre... Dar El ne vorbeşte prin toate sunetele naturii – prin şipotul apei şi unduirea copacilor, prin ciripitul vesel al păsărelelor şi bubuitul tunetului, prin scâncetul pruncului nou-născut şi glasul suav al mamei – şi prin frumuseţea zilnică a naturii, de la primele raze ale soarelui până la sclipirea stelelor. Ne vorbește prin toate lucrurile pe care noi le considerăm a fi normale, dar care sunt, de fapt, miracole – ne vorbeşte prin toate reuşitele noastre, prin împlinirea dorinţelor, prin frumuseţea noastră, prin bunătate, prin iubirea pe care o primim şi o dăruim, prin mesajele ascunse în semne şi sincronicităţi.

El ne vorbeşte neîncetat de atâtea mii de ani încoace. Trebuie doar să Îl ascultăm… să Îl ascultăm cu inima. 


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Prietenii nu se țin în liste.



Uneori este imperios necesar să faci o curăţenie generală printre prieteni.
Am luat telefonul mobil și profilul privat de facebook - pentru că acestea conțin cele mai actualizate liste şi am constatat că ele conțin sute de oameni. Cu unii dintre ei nu am mai vorbit de ani buni, cu alţii niciodată (facebook), iar cu unii vorbesc strict când au nevoie de ceva.
Răsfoind listele am constatat că foarte puţini din acei oameni au însemnat ceva în viaţa mea, că pe foarte puțini i-a interesat soarta mea, că nu au încercat să păstreze o relaţie cât de cât apropiată şi nu s-au purtat echitabil.
Şi m-am întrebat atunci: la ce îmi ajută o listă plină cu prieteni închipuiţi?
Prietenii ar trebui să fie parte a vieţii noastre, nu doar parte a unor liste… şi ar trebui să îndeplinească anumite condiţii.
Atunci când ştergi persoane din liste ai tendinţa să spui: “Păstrez numărul ăsta, poate vreodată…” Poate vreodată ce? Poate vreodată voi avea nevoie de persoana asta? Nu! Pentru că nu aş apela niciodată la persoane străine, cu care nu am nicio legătură. Pentru că nu îmi place să mă folosesc de oameni. Şi mă deranjează când unii, care nu numai că nu mă caută cu anii, dar se mai fac şi că nu mă văd pe stradă - mă sună într-o zi ca să se intereseze (chipurile) de soarta mea, ca mai apoi, să descopăr că de fapt vroiau ceva de la mine…
Nu mă voi amăgi niciodată că am mai mulţi prieteni decât am. Iar nişte liste cu oameni nu mă ajută cu nimic.
De aceea am decis să elimin din listele mele indiferenţii, interesaţii, curioşii, ipocriții și pseudoprietenii. Totodată voi elimina de pe facebook persoane care au profile obscure, false.
Îi vreau alături doar pe oamenii pentru care însemn ceva, cărora le pasă de binele meu şi pentru care, la rândul meu, pot fi prietenă. Oameni pe care să ştiu că timpul, distanţa şi transformările socio-profesionale prin care trecem nu-i îndepărtează. Oameni cu care să am în comun aceleași valori. Oameni pe care să ştiu că mă pot baza şi care să se poată baza pe mine.
Nu vreau liste încărcate cu oameni, așa cum nu vreau să fiu doar parte a unor liste…



Pentru a cunoaşte oamenii din viaţa ta...



Pentru a cunoaşte oamenii din viaţa ta, poate că ar trebui uneori să le întorci spatele, ca să vezi cine va veni să afle motivul purtării tale şi cine se va dovedi nepăsător.
Poate că ar trebui să pleci într-o zi ca să vezi cine va încerca să te oprească, cine va veni după tine şi cine te va lăsa să pleci.
Poate că ar trebui să le spui într-o zi adevăruri care nu plac auzului ca să vezi cine va aprecia sinceritatea ta şi cine va pune orgoliul mai presus de tine.
Poate că ar trebui să le spui un secret ca să vezi în cine poţi avea încredere şi cine te va trăda.
Poate că ar trebui să-i refuzi atunci când îţi cer ceva, ca să vezi cine ţi-a fost alături necondiționat şi cine din interes.
Poate că ar trebui să mai şi greşeşti uneori ca să vezi cine te va ierta, cine te va judeca şi cine va renunţa la tine.
Poate că ar trebui să arăţi într-o zi că nu mai ai nimic de oferit ca să vezi cine îţi va rămâne alături şi cine va pleca.
Poate că ar trebui să apari într-o zi diferit ca să vezi cine te va accepta şi cine te va abandona.
Poate că ar trebui să-i uiţi pentru un timp, ca să vezi cine te va căuta şi cine te va uita…




Iubire necondiționată



Una dintre cele mai frumoase părţi ale lui Dumnezeu este că nu oboseşte niciodată iertând și așteptând. Iertând nepăsarea, răutatea și decăderile noastre. Așteptând puțină considerație, recunoștință, iubire…
Că nu refuză niciodată un om care vrea să-l iubească şi că îi înţelege pe aceia care îl caută mai târziu... Și mai ales că pentru El niciodată nu este prea târziu.
Că nu reproşează indiferența noastră şi uită de îndată orice greşeală recunoscută cu sinceritate.
Că nu se simte folosit atunci când doar cerem fără a oferi și nici jignit atunci când îl acuzăm de toate nedreptățile lumii...
Că deși trec zile în șir fără ca noi să-i mulțumim, nu trece nicio zi fără ca El să ne ofere măcar o bucurie, o șansă, o reușită, un vis, iubire...
Că deși îi întoarcem spatele adeseori, El ne primește mereu înapoi cu brațele deschise.
Că ne iubește necondiționat, fără a ne obliga să îl iubim...

N-a fost să fie!



Atunci când nu îmi reuşeşte ceva, când pierd ceva sau chiar pe cineva care alege un drum diferit de al meu, îmi spun că „nu a fost să fie al meu!”. Şi mă resemnez în faţa eşecului sau a pierderii.
La această „putere” a mea de resemnare a contribuit mult educaţia primită încă de când eram copil. Mi s-a spus că nu pot avea ceva ce nu este al meu, că nu pot ține lângă mine oameni care nu îşi doresc să îmi fie alături şi că dacă am pierdut, înseamnă că acel ceva sau cineva nu trebuia să fie al meu.
Cu timpul am trăit multe nereuşite şi pierderi. Dar nu întotdeauna m-am resemnat ușor în fața pierderilor, mai ales când a fost vorba de oameni pe care i-am iubit şi pe care-i vedeam cât mai departe alături de mine pe drumul vieţii mele. Şi am suferit. Însă timpul mi-a arătat de ce s-au întâmplat toate. Mi-a artat că de multe ori binele pe care l-am pierdut a fost de fapt un rău pe care doar îl creadeam a fi un bine. Că oameni după care am plâns crezând că depindeam de ei sufleteşte, nu au fost deloc potriviţi mie, deloc atât de speciali cum îi văzusem înainte și că nu au meritat lacrimile mele. Că lucruri pe care le credeam a fi comori și importante au fost de fapt nimicuri lipsite de valoare. 
„Lucrurile nu sunt veşnice, ele trebuie reciclate, înlocuite...”, mi-a spus tata când l-am întrebat de ce nu mă certa când stricam o jucărie sau când spărgeam ceva prin casă.
„Dacă un om te iubeşte va fi lângă tine fără să-i ceri şi fără să faci eforturi că să îl păstrezi alături.”, mi-a spus altă dată, când am plâns după o prietenă care mă abandonase.
Cred cu tărie că pierdem pentru a primi ceva mai bun. Şi, poate că pentru a preţui acel ceva mai bun trebuie să trecem prin nişte etape, să cunoaştem şi ceva mai puţin bun...
De aceea sunt pregătită să pierd tot ceea ce nu mi se cuvine, tot ceea ce nu ar trebui să fie al meu, pentru că știu că viața a pus deoparte ceva mai bun pentru mine!

Fragment din cartea Fluturi.
Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Trezire...



Vine un moment în viaţa omului în care trebuie să se trezească din rutină şi din amorţeala sufletului şi să îşi evalueze viaţa cu tot ceea ce înseamnă ea: realizări, eşecuri, fericire, tristeţe şi oameni. 
De prea multe ori amânăm acel moment. Îl amânăm, poate, din lipsa de curaj, de dragul unor oameni pe care-i iubim şi care depind de noi, de teama că un nou început nu ne asigură o reuşită, sau poate pentru că încă nu suntem pregătiţi să abandonăm drumul care nu ne duce nicăieri şi să pornim spre drumuri noi. 
Nu este uşor... Pentru că un astfel de moment presupune rupturi dureroase de oameni, de locuri şi renunţări la vise. 
Omul nu ştie cât este de puternic până când nu se aruncă în luptă. Iar teama de eşec îl face uneori laş şi îl obligă să se resemneze cu o viaţă lipsită de frumos și de sens. Sau, poate că uneori omul uită să se preţuiască şi trăieşte cu impresia că nu merită o viaţă frumoasă, că fericirea este pentru cei aleşi şi de aceea nici nu îndrăzneşte măcar să spere, să viseze şi să lupte. 
Acest moment îl sperie... îl sperie schimbările drastice, alegerile, luptele, incertitudinile şi nu se gândeşte aproape deloc că acest moment înseamnă de fapt un nou început, alte posibilități, o salvare dintr-o viaţă netrăită aşa cum ar trebui. Şi astfel îşi iroseşte viaţa şi se abandonează pe sine neputinţei. Iar într-o zi se trezeşte cu sufletul încărcat cu regrete şi cu convingerea că este prea târziu. 
Nu, nu este niciodată prea târziu! 


Fragment din cartea Fluturi.
Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Dragostea?



„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”
- Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
  
Ce e dragostea?
Dragostea nu înseamnă cuvinte, nici promisiuni, nici eforturi și nici justificări.
Dragostea nu înseamnă teamă, sacrificii inutile, compromisuri…
Dragostea este lipsită de egoism și de interese proprii.
Dragostea înseamnă să devii universul omului de lângă tine, iar el universul tău.
Dragostea închide răni făcute de oameni care nu au știut să te iubească.
Dragostea înseamnă să vezi omul la fel de frumos și de special chiar și atunci când trece prin transformări și prin decăderi.
Dragostea înseamnă zâmbete, lacrimi de fericire și dor.
Dragostea înseamnă brațe primitoare, ochi senini și o inimă plină.
Dragostea înseamnă răbdare, înțelegere și uneori așteptări chinuitoare.
Dragostea înseamnă încredere.
Dragostea înseamnă să fii frumos, bun și puternic cât pentru doi.
Dragostea înseamnă ca, atunci când te afli alături de jumătatea sufletului tău, să simți că ai totul, chiar dacă nu ai nimic.
Dragostea înseamnă să înțelegi fără explicații, să crezi fără dovezi, să auzi fără cuvinte, să vezi cu ochii închiși, să simți fără atingeri.
Dragostea înseamnă iertare.
Dragostea înseamna „noi”, „împreună”, „al nostru”.
Dragostea înseamnă același drum, aceleași dureri, aceleași bucurii și aceleași visuri.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Dol...



La un moment dat am crescut şi nu am mai fost fetiţa zglobie şi inocentă care fugea în braţele tatălui, ori de câte ori era dezamăgită de răutatea lumii. 
Ca adolescentă am simţit nevoia de izolare şi am început să am secrete, cu toate că tata m-a crescut astfel încât să am încredere şi curaj să-i spun orice. Nu mi-a interzis niciodată nimic, ci a căutat să mă înveţe să fac diferenţa dintre bine şi rău, cu exemple concrete, iar atunci când m-am încăpăţânat să aleg răul, m-a lăsat - nu pentru că a fost un părinte iresponsabil, ci pentru că ştia ce copil încăpăţânat avea şi că numai aşa puteam învăţa.
Într-o zi, poveştile pline de aventuri, de bucurii sau tristeţe, cât şi visele personale nu au mai fost povestite lui tata, ci unui caiet. Jurnalul devenise noul meu prieten care mă asculta supus şi liniştit şi care nu mă judeca pentru alegerile făcute, nici pentru greşeli.
Poate că am ales jurnalul ca să nu te dezamăgesc...", i-am spus lui tata, după câţiva ani, când mi-a mărturisit că l-a răsfoit. Nu mai sunt copilul perfect de altă dată...”
Tu nu ai să mă dezamăgeşti niciodată, oricât de imperfectă ai fi.", mi-a spus tata atunci. Indiferent de greşelile tale, eu îţi cunosc sufletul şi ştiu că eşti cel mai minunat copil...
Nişte lacrimi sincere care se străduiau să nu alunece pe obrajii tatălui meu m-au făcut să realizez că îl durea că îşi pierduse într-un fel copilul, care se ascundea din ce în ce mai mult într-o adolescentă grăbită să devină matură şi independentă. 
„Dacă ai şti cât m-am chinuit să te învăţ să spui: vreau în braţe!, când tu spuneai: vleau în blațe!”, mi-a spus tataAcum parcă mi-e dor să mai spui aşa...”
Apoi, într-o zi, când am suferit prima mea decepţie, am alergat în braţele tatălui meu... Jurnalul nu avea braţe primitoare, nici lacrimi, nici poveţe, nici încurajări... Tata m-a ascultat cu răbdare şi m-a lăsat să plâng, așa cum face de obicei cel mai bun prieten. Apoi mi-a spus aşa: „Oamenii ne dezamăgesc. Nu o fac neapărat pentru că sunt răi, ci pentru că sunt sortiţi să greşească. Şi tu vei greşi la rândul tău. Și să știi că oamenii îţi vor lua multe dacă vor putea. Dar tot ceea ce îţi vor lua ei, îţi va fi dat înapoi de către Dumnezeu, înzecit. Iar ceea ce este al tău cu adevărat nu îţi poate lua nimeni şi se află chiar aici, în pieptul tău: e inima ta. Acolo ai toate comorile lumii, tot ceea ce îţi trebuie.”
Am alergat atunci către prietenul meu, Jurnalul şi i-am povestit tot ceea ce mi-a spus tata. De atunci îi povestesc multe dintre frământările mele interioare, îi mărturisesc greşeli, regrete și îi împărtăşesc bucurii... pentru că nu mai pot alerga către braţele primitoare ale lui tata... Copilul din mine îşi imaginează însă, că tot ceea ce scriu în jurnal poate fi citit şi de tata.
Iar azi o să scriu pe o pagină nouă doar atât: Mi-e tale, tale dol de tine!