„C'est fini la comedie!”




Printre ultimele poveţe pe care mi le-a dat tata a fost acesta:
„Dacă cineva, fie prieten, fie iubit, te face mai mult să plângi decât să râzi, atunci renunţă la acel om.”
De multe ori nu l-am ascultat. Poate şi pentru că acest îndemn al lui contrazicea un altul, conform căruia trebuia să iert oamenii pe care-i iubesc. Şi, cum eu nu pot relaţiona fără iubire, am iertat... şi am tot iertat.
Poate că a fost nevoie să ating un prag anume al maturităţii sau al suportabilităţii pentru a şti unde să trag linie... şi a cunoaşte limita la a ierta şi la a îndura lacrimi.
Poate că a fost nevoie să plâng mult pentru a realiza că nimeni nu are dreptul să îmi fure pacea sufletească şi să îmi altereze bucuria de a trăi.
A venit momentul să fac diferenţa între ceea ce merit şi ceea ce primesc. Iar eu nu merit lacrimi... pentru că eu nu fac oamenii să plângă... Eu nu îmi vărs noroiul din suflet, frustrările şi neputinţele în sufletele altora...
Cum zicea şi tata uneori: „C'est fini la comedie!”




"Oameni"...




Sunt oameni care, pur şi simplu nu sunt capabili să se ridice din obscuritatea în care trăiesc fără a pune în umbră alţi oameni. 
Sunt oameni care nu își pot clădi fericirea decât distrugând ceea ce alții au construit. 
Şi sunt oameni care, pur şi simplu nu pot dobândi lucruri, prieteni sau relaţii de iubire, fără a lua toate acestea de la alţi oameni, cărora le aparţin de drept. Iar de multe ori aceştia nu se mulţumesc cu puţin, ci îţi iau totul. Îţi iau toţi prietenii, tot ce ai clădit, toate visurile, iubirea... Fără scrupule. 
De multe ori îi numim pe aceşti oameni „cei mai buni prieteni”. Poate de aceea dezamăgirea purtării lor nedrepte şi nedemne este atât de mare... Datorită lor devenim temători, iar sufletele noastre rămân împovărate cu regrete și cu dureri.
Cred că fiecare dintre noi întâlneşte la un moment dat în viaţa sa un astfel de om... Ca şi cum am fi datori vieţii să trecem măcar o dată prin experienţa de a cunoaşte şi părţile cele mai urâte ale caracterului omenesc. 
În urma acestor experienţe învăţăm cum să credem orbeşte în oameni, să fim naivi, ca mai apoi să fim precauţi şi suspicioşi. Învăţăm cum să ne dăruim inocent şi cu tot ce avem mai bun, ca mai apoi să învăţăm să fim rezervaţi şi precauți. Învăţăm cum este să avem totul, ca mai apoi să pierdem totul.
Poate că trebuie să învăţăm și toate acestea... cine ştie?



Mama...


Mama nu ar trebui să fie o povară atunci când te trimite să cumperi o pâine. Mama nu ar trebui considerată cicălitoare atunci când te roagă să îţi faci patul dimineaţă şi să păstrezi ordinea în camera ta. Mama nu ar trebui condamnată atunci când te roagă să o ajuţi la treburile casei şi când te îndeamnă să înveţi.
Mama nu ar trebui să fie blamată atunci când te roagă să vii devreme acasă şi să o suni din când în când ca să ştie de tine.
Ştii, într-o zi îţi vor lipsi toate acestea... Îţi va lipsi grija mamei, cicălirea ei, poveţele ei...
Într-o zi te vei simţi al nimănui şi poate neiubit, pentru că nimeni nu poate înlocui iubirea mamei. Nimeni nu se va dărui cu atâta dragoste, nimeni nu va sacrifica totul de dragul tău și nimeni nu va munci neobosit pentru tine...
Nu aştepta înţelepciunea unui adult pentru a o înţelege pe mama ta. Ar trebui să înțelegi că atunci când îţi cere să înveţi, ea doar se gândește la viitorul tău și îşi dorește să ai o viaţa cât mai bună. Ar trebui să înțelegi că atunci când tu te distrezi în oraş cu prietenii, ea nu doarme şi se uită mereu la ceas şi pe fereastră aşteptând să te ştie în siguranţă în patul tău.
Poate că mama ta ţi se pare uneori posesivă, dar tu nu ştii cât de bruscă i se pare trecerea ta de la copilul dependent de ea la adolescentul independent şi de multe ori indiferent la iubirea ei...
Tu nu ştii cât de de bruscă şi de dureroasă i se pare ruptura de copilul ei, care odinioară îi împărtăşea toate visele şi care alerga către ea cu braţele deschise şi cu un zâmbet plin de iubire.
Tu nu ştii cât îi este de dor să-i mai dăruieşti câte o floricică, sau câte un desen... Și cât îi este de dor să fie privită cu admirație, mângâiată, îmbrățișată...
Mama nu a trebui să fie o povară pentru tine doar pentru că te iubeşte!


Un sfat bun de urmat...



"Oamenii îţi vor reproşa la un moment dat că te-au ajutat şi că ţi-au dat. Te vei simți tare prost atunci... Fă tot posibilul să te descurci fără a cere ajutor, fă tot posibilul să nu îţi poată scoate nimeni ochii că ţi-a dat şi că te-a ajutat. Nu da nimănui satisfacţia să te umilească. Dar tu să ajuţi şi să oferi atât cât poţi. O faci pentru tine, nu pentru ei.” – mi-a spus tata în repetate rânduri.
M-am ghidat în viață după îndemnul lui… şi bine am făcut!
Am învățat să nu depind de nimeni și să mă descurc singură. Să nu stau cu mâna întinsă și să nu aștept ajutor.
Am învățat să lupt. Și am învățat să ofer chiar dacă nu mi se oferă, să dăruiesc fără a aștepta ca oamenii să se poarte echitabil.
Am învățat să fiu suficient de puternică încât să-i pot sprijini și pe alții.
Am învățat să trăiesc astfel încât nimeni să nu îmi poată reproșa ceva…
Și nu regret nimic. Nu regret că uneori am fost la pământ și nu m-a știut nimeni. Doar așa am învățat cum să mă ridic singură și să rămân demnă.
Nu regret că de multe ori am ajutat, fără a primi măcar o mulțumire înapoi. Doar așa am învățat să nu reproșez nimănui că am oferit ajutor...




Cu câtă uşurinţă uităm...



Cu câtă uşurinţă uităm promisiunile făcute şi datoriile morale pe care le avem faţă de oameni care ne-au ajutat, oameni care au adus ceva bun şi frumos în viaţa noastră, oameni cărora le datorăm respect şi consideraţie… 
Cu câtă uşurinţă uităm gesturile frumoase pe care alţii le-au făcut pentru noi, momentele speciale petrecute alături de oameni dragi şi iubirea cu care am fost copleşiţi… 
Cu câtă uşurinţă uităm că am greşit şi că am fost răi… 
Cu câtă uşurinţă uităm că am dezamăgit şi că am părăsit, luând unor suflete visele şi încrederea… 
Cu câtă uşurinţă uităm că am fost înţeleşi şi iertaţi… 
Cu câtă ușurință uităm că nu suntem perfecți…
Cu câtă uşurinţă uităm de unde am plecat şi că am fost şi noi mai mici, mai jos, mai stângaci... 
Cu câtă uşurinţă îi uităm pe aceia pe care i-am iubit şi pe aceia care ne-au iubit. 
Cu câtă ușurință închidem uși în urma noastră fără a ne păsa câtă durere lăsăm dincolo de ele…
Cu câtă ușurință uităm că sufletele nu se cotropesc, ca mai apoi să le abandonăm și să le distrugem visele…
Cu câtă ușurință uităm că fiecare om duce propria bătălie cu viața atunci când devenim egoiști, nervoși și urâcioși…
Cu câtă uşurinţă uităm să fim umani, să fim îngăduitori, generoşi şi iertători. 
Cu câtă ușurință uităm valoarea unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei mângâieri, a unei îmbrățisări, a unui “te iubesc”…
Şi cu câtă uşurinţă îi judecăm pe ceilalţi atunci când uită toate acestea cu atâta uşurinţă...



Cu adevărat prieteni…



Oamenii vor reuşi să fie cu adevărat prieteni atunci când vor învăţa să se dăruiască necondiţionat, atunci când nu vor mai fi concentraţi doar pe interese proprii... 
Atunci când vor pune preţ pe valorile morale şi nu pe cele materiale. 
Atunci când vor ajuta şi vor dărui pentru că sufletul îi îndeamnă să facă asta, nu pentru că se simt obligaţi. 
Atunci când nu se vor compara mereu cu celălalt, când nu îşi vor compara lucrurile, viaţa, realizările şi eşecurile. 
Atunci când nu se vor simţi complexaţi de superioritatea celuilalt.
Atunci când vor învăţa să iubească fără egoism şi fără a fi posesivi. 
Atunci când nu își vor impune ideile și gusturile și vor respecta alegerile celuilalt.
Atunci când vor avea aşteptări realiste. 
Atunci când vor înţelege că prietenia nu îndatorează decât moral. 
Atunci când nu vor invidia, ci se vor bucura de reușitele și fericirea celuilalt. 
Atunci când vor accepta oamenii cu bune şi cu rele, cu decăderi, cu defecte şi cu greşeli. 
Atunci când vor avea puterea să ierte cu adevărat și nu vor ține evidența greșelilor, a vorbelor necugetate, a ieșirilor nervoase. 
Atunci când vor învăţa să împartă, să aştepte, să accepte, să înţeleagă… 
Atunci când nu vor aștepta ca celălalt să facă primul pas spre împăcare.
Atunci când vor şti să păstreze cu sfinţenie secretele destăinuite şi tainele inimilor celorlalţi. 
Atunci când în loc să judece vor încerca să înțeleagă și să  își ofere ajutorul.
Atunci când nu se vor ruşina să spună “am greşit”, “ai dreptate”, “îmi pare rău”, “iartă-mă”, “am nevoie de tine”, "îmi lipsești", “te iubesc”. 
Atunci când vor renunţa la orgoliu, la competiţie, la dependența de a fi mai sus, mai tare, mai altfel. 
Atunci când vor înţelege că prietenia nu înseamnă numai momente frumoase, ci şi lacrimi, dezamăgiri şi luptă. 
Atunci când vor înţelege că fără iubire şi sinceritate nu poate exista prietenie. 
Atunci… și abia atunci vor reuşi să fie cu adevărat prieteni… 



Limite



Uneori ne limităm orizontul la spaţiile mici care ne înconjoară. Ne limităm visele, dorinţele, speranţa, încrederea şi nu vedem dincolo de probleme, de nevoi, de nemulţumiri, de oamenii care se afla în jurul nostru...
Ştii, orizontul nu este limitat la spaţiul mic din jurul tău. Viaţa nu se limitează la nişte eşecuri, nici la nişte oameni care te-au dezamăgit…
Ai încercat să priveşti mai departe, dincolo de toate acestea? Atunci când simţi că nu mai ai nici o perspectivă, niciun drum de urmat, niciun rost, priveşte cât de departe poţi. Atât de departe poţi ajunge, cât vezi cu ochii! Ba chiar mult mai departe!
Atunci când îţi lipseşte cineva mai mult decât poţi suporta, priveşte cerul… Ştii că tu şi acel om împărţiţi acelaşi cer? Ştii că în iubire nu există distanțe care să nu poată fi parcurse?
Atunci când te simți singur, nedorit, neimportant, amintește-ți că ești un miracol, că oamenii nu sunt meniți să fie singuri, că Dumnezeu a pregătit fiecarui om un suflet pereche care să îl împlineasca, să îl iubească, un suflet pentru care să devină totul.
Atunci când oamenii te dezamăgesc, iartă-i şi uită de îndată, eliberează-ţi sufletul de dureri și de temeri, pentru oamenii minunaţi care merită să facă parte din viaţa ta.
Atunci când simţi că nu te iubeşte nimeni, priveşte în jurul tău. Vezi câte dovezi de iubire ţi-a dăruit Dumnezeu? Tot ce te înconjoară frumos, tot ce ai tu în suflet frumos, visele, şansele, oamenii, toate sunt dovezi de iubire!
Căuta să vezi mai departe de tot ceea ce te înconjoară, dă frâu liber viselor şi luptă să ajungi acolo unde vrei să ajungi şi să devii cine vrei să devii!


Oamenii vin și pleacă din viața noastră...



Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră. Şi niciunul nu îţi poate oferi garanţii că îţi va rămâne alături până la sfârşit. Ei pleacă indiferent dacă noi ne dorim sau nu asta şi o fac de multe ori tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ei… atunci când sufletul nostru depinde de ei.
Nu este uşor să accepţi, să suporţi şi să înţelegi o astfel de pierdere… şi nu este uşor să mergi mai departe pe drumul tău, fără aceia cu care erai atât de obişnuit, fără aceia care erau parte a planurilor tale, a viselor tale.
Cu toate acestea trebuie să înveţi să pierzi. Trebuie să accepţi că oamenii nu îţi aparţin, că nu ai niciun drept asupra lor, că nu îi poţi lega de tine. Iar dacă îi iubeşti cu adevărat îi laşi liberi.
Oricât de mult te-ar durea să te desprinzi de ei, pui dorinţa lor şi binele lor mai presus de dependenţa ta de ei.
Eu aşa am făcut cu oamenii care au făcut parte din viaţa mea. Nu am ţinut pe nimeni lângă mine dacă nu şi-a dorit să îmi fie alături. Fie că a fost vorba despre persoana iubită, fie că a fost vorba despre prieteni, i-am lăsat liberi şi i-am lăsat să aleagă. Nu am forţat şi nu am influenţat alegerile lor şi nu i-am urât atunci când nu m-au ales pe mine. Pentru că nu sunt un om egoist şi pentru că nu iubesc posesiv…
Am pierdut oameni fără de care credeam că nu voi mai putea trăi… Pe unii îi pierdusem poate cu mult timp înainte ca ei să plece de lângă mine… pentru că un trup alături nu înseamnă că există şi un suflet alături. Pentru că un prieten declarat dar absent, nu înseamnă că am un prieten...
La rândul meu am părăsit atunci când am realizat că nu eram potrivită cuiva, că nu eram cea menită să împlinească un om, să îl ajute să zboare, să construiască, să îl facă fericit... Iar un om nefericit şi neîmplinit alături mi-ar aduce numai nefericire.
Am fost acuzată că nu am iubit atunci când am lăsat pe cineva să aleagă un drum mai bun decât drumul pe care mergeam eu... poate pentru că mi-am luat rămas bun zâmbind... dar numai eu știu cât am plâns după ce m-am întors cu spatele, atunci când nu mă mai vedea nimeni...
Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră… la fel cum şi noi venim şi plecăm din viaţa lor la un moment dat. Nu ştim niciodată cât timp va dura călătoria noastră pe drumul vieţii alături de cineva. Tot ce putem face este să facem călătoria cât mai plăcută şi să lăsăm în urmă amintiri frumoase, ceva bun din noi şi dacă se poate puţină iubire care să-i însoţească mereu pe aceia pe care-i lăsăm la un moment dat să aleagă alte drumuri…

Fragment din cartea Fluturi - Irina Binder
http://www.irinab.com/p/fluturi.html















De ce îl iubesc?


  
Pentru că face parte din profunzimea mea sufletească. Pentru că mă face fericită. Pentru că alături de el mă simt liberă. Pentru că mă respectă și mă face să mă simt importantă. Pentru că mă răsfață atunci când am nevoie să mă alint ca un copil. Pentru că nu trebuie să-i spun ce îmi place și ce nu, fiind atent și receptiv la detalii și la nevoile mele. Pentru că îmi înțelege capriciile și îmi acceptă defectele. Pentru că nu îmi refuză nimic, dar totodată știe să se impună atunci când trebuie să acționeze în favoarea mea. 
Pentru că eu nu-i cer nimic, dar el îmi oferă totul. Pentru că eu aștept atât de puțin, iar el îmi oferă prea mult. 
Pentru că atunci când mă refugiez într-un colț și plâng, nu mă întreabă de ce plâng și nici nu îmi spune să nu mai plâng, ci îmi spune: „haide în brațe să plângem”.
Pentru că îi place că spun gegețele în loc de degețele. : )
Pentru că mă menține vie. Pentru că îi pot spune cele mai tenebroase secrete și gânduri ale mele, fără să-mi fie teamă că mă va vedea altfel.
Pentru că mă face să râd și să plâng de bucurie.  
Pentru că nu încearcă să pară perfect, dar se străduiește să fie perfect pentru mine.
Îl iubesc cu toate defectele lui, de care este conștient, pe care și le recunoaște și pe care încearcă să și le  corecteze. Îl iubesc cu toată încărcătura trecutului lui și cu toate suferințele venite la pachet, cu toate greșelile lui, cu toate decăderile, cu momentele proaste și cu rătăcirile lui. 
Îl iubesc pentru că se încăpățânează să rămână alături de mine, chiar și atunci când îl alung.
Îl iubesc pentru că este frumos, inteligent și foarte romantic. Pentru că are în suflet comori nebănuite. 
Pentru că știe să fie și matur și copilăros. Pentru că este un bărbat adevărat. Pentru că este elegant în comportament și în ținută. 
Pentru că îmi cântă și pentru că îmi citește povești ca unui copil. Pentru că nu obosește niciodată explicându-mi iar și iar cât de mult mă iubește, atunci când sunt nesigură, sau când pur și simplu vreau să mă alint. Pentru că îmi dovedește iubirea prin cele mai nebănuite moduri.
Pentru că în fiecare dimineață mă reîndrăgostesc de el.
Pentru că brațele lui mă adăpostesc de tot răul lumii și îmi oferă siguranța de care are nevoie sufletul meu. 
Pentru că alături de el iubesc și liniștea, și tăcerea, și lacrimile, și ploaia, și întunericul, și tot.
Pentru că nu îmi doresc decât să mă simt a lui...
Pentru că în fiecare zi descopăr alte și alte motive pentru care îl iubesc.
Pentru că mă ferește de partea urâtă a lumii. Pentru că noi doi avem o lume a noastră, un cer al nostru, visele noastre...
Îl iubesc! 
27.08.2012

iar replica lui a fost aceasta:


Trebuie să știi de fapt, de ce... Trebuie!
M-am îndrăgostit ca un nebun de inocența caldă ce îți îmbracă frumos și straniu pielea, din cap până-n picioare, ca un tatuaj ce sperie și face lumea să ceară a fi înlăturat. M-am îndrăgostit prostește de felul în care ochii tăi nu sunt banali, ci de un verde adânc și de neuitat. M-am îndrăgostit de părul tău ce uneori îmi pare că ascunde fărâme din Soare.
M-am îndrăgostit copilărește de modul în care nenumăratele tale vise le-ai divizat pe rând în dorințe care acum așteaptă să fie ghicite. M-am îndrăgostit stupid de acele dorințe mărunte ce le-ai transformat și le transformi pe rând în cereri și planuri ce îți luminează ochii, privirea și sufletul, mintea. M-am îndrăgostit de sclipirea magică a iubirii în privirea ta. 
M-am îndrăgostit. De un suflet pueril și infantil, de o inimă naiv de caldă și de un trup clocotind a pasiune. M-am indrăgostit de modul în care frământările tale par un foc ce arde, din când în când, eruptiv și care te face să fii incredibil de vulnerabilă, exagerat de firavă și fenomenal de dependentă de dragoste. 
M-am îndrăgostit iremediabil de lacrimile pline de iubire ce-ți invadează ochii și-ți curăță timid obrazul la fiecare întâlnire și reîntâlnire cu briza rece a vieții ce-ți mângăie uneori sufletul ca să-l agite.
M-am îndrăgostit de imaginația ta nevinovată ce se străduiește involuntar să-mi păstreze un loc în mintea și sufletul tău atunci când plec, ca să revin. M-am îndrăgostit de modul în care la fiecare revenire, frigul mâinilor mele se astâmpără cu atingerea mâinilor tale calde. M-am îndrăgostit de sărutările tale, uneori arzător și agitant de blânde. M-am îndrăgostit de imprudența dulce și încăpățânarea copilărească cu care dorești mereu în brațe și să te sărut...
M-am îndrăgostit de cea mai ciudată și simpatică nevoie dintre nevoi, pe care ai și întipărit-o în mine. 
M-am îndrăgostit de nevoia, ta și a mea, constantă de a te face fericită. 
M-am îndrăgostit de sentimentul minunat care mă cuprinde și mă liniștește atunci când îmi arăți cât de important este că te-ai îndrăgostit de mine și nu de oricine și oricare altcineva! ツ
Iartă-mă! Sunt succint! Sunt grăbit! Iartă-mă!
Ard de nerăbdare să știi că m-am îndrăgostit!
M-am îndrăgostit de tine!
Iubesc toate astea! Iubesc! Te iubesc!!!
12.09.2012

O femeie adevărată…



O femeie adevărată…
cucerește cu hainele pe ea.
nu are nevoie de machiaj și de zorzoane pentru a fi frumoasă.
nu își pierde tinerețea, frumusețea şi şarmul odată cu trecerea anilor.
știe să se facă respectată, admirată și iubită.
devine un model de urmat pentru alte femei, un idol pentru iubitul ei 
și o eroină pentru copiii ei.
știe mereu ce și când să vorbească.
nu se expune ridicolului și trivialităților.
nu decade bârfind și denigrând alte femei.
are puterea să își ascundă lacrimile și durerile după un zâmbet cald și seducător.
este discretă și își protejează secretele.
are mereu timp pentru familie, pentru prieteni și pentru ea.
știe să fie frumoasă, elegantă, demnă, puternică.
se dăruieşte neobosit celor pe care îi iubeşte…


A real woman...
conquers with her clothes on.
does not need makeup and gewgaws to be beautiful.
does not lose youth, beauty and charm over the years.
knows how to make herself respected, admired and loved.
becomes a role model for other women, an idol for her lover and a hero to her children.
always knows what and when to speak.
does not expose to ridiculous and trivial.
does not fall by slandering and denigrating other women.
has the power to hide her tears and pain after a warm and seductive smile.
is discrete and protects its secrets.
always has time for family, friends and herself.
knows how to be beautiful, elegant, dignified, strong.
it bestows tirelessly to those she loves...



Uși închise...



Realizezi într-o zi că ai renunţat la un om care te iubea pentru cineva care nu te iubeşte.
Descoperi că ai abandonat un om sincer, bun, potrivit ție, pentru o iluzie... pentru un altcineva care nu te preţuieşte, un altcineva pentru care nu însemni decât un episod din viaţa sa, poate doar o opţiune...
Te trezeşti în braţele cuiva de care te simţi străin, lângă care te simţi singur. Compari. Şi îţi aminteşti cum era să fii iubit cu adevărat. Vezi diferența dintre un om care ți-ar fi dăruit totul și un om care nu îți oferă decât amăgiri, un om care doar te folosește...
Da, oamenii mai fac şi astfel de greşeli. Acestea sunt alegerile cu consecinţe dramatice şi de cele mai multe ori ireparabile.
Ne lăsăm ispitiţi de cuvinte amăgitoare, de iluzii frumoase, de promisiuni şi de vise incerte. Căutăm iubirea în braţe ademenitoare, căutăm fericirea, căutăm perfecțiunea, fără a avea habar că toate acestea erau chiar lângă noi...
Și pierdem.
Apoi vrem să ne întoarcem lângă omul pe care l-am abandonat cândva, dar ne trezim în faţa unei uşi închise definitiv…

Da, mai există şi bărbaţi...



Da, mai există şi bărbaţi...
… care ştiu să fie atât grobieni între bărbaţi, cât şi nişte domni în societate; care știu să separe atitudinea de stadion de un comportament elegant.
… care ştiu să fie şi soţi buni, şi taţi buni, şi fii buni, şi colegi buni şi prieteni buni.
... care nu se simt papagali atunci când sunt politicoşi, când spun „sărut mâna”, când deschid uşa unei femei şi când îşi oferă ajutorul.
... care ştiu cât trebuie să spună din ceea ce gândesc, cât şi să facă o observaţie fără a jigni.
... care știu ce trebuie și ce nu treuie să discute cu o femeie pentru a nu o plictisi și pentru a nu o expune la situații ridicole.
… care sunt sensibili la frumos, care sunt romantici şi nu se ruşinează cu asta.
… care trăiesc pentru fericirea femeii de lângă ei și care preţuiesc familia mai mult decât orice.
… care nu uită ziua mamei lor, ziua iubitei şi care pun preţ pe evenimentele importante din viaţa oamenilor dragi.
… care au răbdare cu copiii, care sunt responsabili şi protectori.
… care ştiu printr-o simplă privire să facă o femeie să se simtă frumoasă şi să îşi dorească să se dăruiască. … care privesc femeia în ochi când aceasta le vorbeşte şi care ştiu când trebuie şi când nu trebuie să o  dezbrace din priviri.
... care știu cum și când să flirteze, făcând-o într-un fel elegant, fără a părea disperați.
… care nu compară femeile din trecut cu cea din prezent.
… care ştiu să îşi iubească şi să îşi respecte mama şi sora fără a le compara mereu cu iubita.
… care nu au ambiţii de copii săraci, care nu se simt complexaţi de bărbaţii bogaţi şi frumoşi.
… care nu se laudă cu cuceririle lor şi nici cu lucrurile pe care le au.
… care au afinitate pentru artă şi cultură şi nu îi preocupă numai sportul şi politica.
… care plâng atunci când ceva îi sensibilizează, când le e dor, când se simt singuri şi neputincioşi.
… cărora nu li se pare umilitor să se aşeze în genunchi în faţa iubitei, sau să îşi ceară iertare.
… care ştiu să îşi recunoască eşecurile şi care îşi asumă greşelile.
… care nu consideră că treburile gospodăreşti sunt doar ale femeilor.
… care sunt manieraţi, educaţi, culţi şi stilaţi.
… care ştiu să fie frumoşi şi sexy chiar dacă nu au abdomen cu pătrăţele, şi dacă nu mai au păr şi dacă nu sunt tocmai ca idolii din filme.
… care au personalitate fără a-şi impune în mod agresiv ideile.
… care au un umor fin şi sunt distractivi fără a fi bufoni.
... cărora nu li se pare nebărbătesc să citească poezii, să meargă la teatru, să se uite la filme romantice.
… care nu îşi denigrează fostele iubite.
... care nu au nevoie de o femeie care să îi îngrijească la fel ca pe niște copii.
… care nu sunt superficiali şi duali.
... care nu încearcă să cumpere și să impresioneze femeile cu lucruri.
... care nu se ascund mereu după scuze și după pretexte și care nu caută mereu vinovați pentru eșecurile lor.
… care ştiu să facă dragoste şi nu să facă femeia să se simtă folosită.
… care ştiu să facă şi complimente nealuzive şi neîncărcate de interese.
… care au braţe primitoare şi protectoare, pe care femeia iubită să le considere cel mai frumos şi cel mai sigur loc de pe pământ.
… care ştiu că o femeie are nevoie de susţinere, de încurajări, de protecţie, de cuvinte calde, de priviri admirative, de alintări, de atenţie.
… care nu trăiesc cu impresia că femeile au nevoie de mult prea mult pentru a fi mulţumite, care ştiu să le facă fericite prin gesturi mici.
Da, mai există şi bărbaţi adevăraţi!

Azi!



Nu aştepta să ţi se zâmbească pentru a întâmpina pe cineva cu un zâmbet frumos.
Nu aştepta o ocazie specială pentru a face un compliment, pentru a îmbrăţişa, pentru a trimite cuiva un gând bun.
Nu aştepta să fii chemat pentru a merge în vizită la un prieten.
Nu aştepta să ți se ceară pentru a dărui din hrana ta.
Nu aştepta să vezi pe cineva plângând pentru a spune „îmi pare rău”.
Nu aştepta să pierzi pe cineva pentru a-i cere iertare.
Nu aştepta să fii rugat pentru a întinde o mână unui suflet aflat în suferinţă.
Nu aştepta să îţi spună celălalt „te iubesc”, mai întâi.
Nu aştepta o zi anume pentru a schimba ceea ce nu îţi place la tine.
Nu aştepta să îţi faci o bucurie şi să te răsfeţi.
Nu aştepta să fii fericit.
Nu aştepta doar un om ca să iubeşti, iubeşte-i pe toţi cei de lângă tine!

Etern.



M-am trezit dimineaţă convinsă că el era lângă mine. Dar nu era.
M-am ridicat din pat şi am mers direct în bucătărie, fără a mă întreba unde putea fi... Știam că trebuia să fie pe undeva prin casă.
Am pus un ibric cu apă să fiarbă şi am scos două căni în care am aşezat câte un pliculeţ de ceai. Cele două farfurii din sticlă pe care obişnuiam să le folosim la micul dejun aşteptau cuminţi să le aşez pe masă. Le-am aşezat pe locurile lor, iar lângă ele am pus două şerveţele şi două rânduri de tacâmuri.
Între timp s-a fiert apa şi am turnat-o peste plicurile de ceai care aşteptau în căni.
Am deschis frigiderul şi cred că abia atunci m-am trezit cu adevărat, poate datorită valului de aer rece care m-a cuprins. Am privit spre masă şi am realizat că eram singură.
M-am aşezat pe locul meu şi am privit farfuria lui, care alte dăţi era atât de plină, încât mă amuza. Mi-l aminteam mâncând cu poftă, zâmbind şi vorbind despre planurile lui... Mi-l aminteam privindu-mă ca pe o comoară, cu dragoste, cu respect, cu admiraţie. Mi-l aminteam perfect şi aveam impresia ciudată că era acolo, lângă mine. Doar că nu îl puteam vedea cu ochii deschişi şi nu îl puteam îmbrăţişa...
Am închis ochii şi atunci l-am văzut. Eram convinsă că stătea pe scaunul lui și că mă privea curios. Nu ştiu cât timp am stat cu ochii închişi... dar mi-a fost teamă că atunci când îi voi deschide voi fi izbită de realitatea nemiloasă care îmi va arăta că el nu se mai afla acolo. Am deschis ochii și am văzut scaunul gol, farfuria goală...
Şi totuşi, de ce am pus două căni pentru ceai, de ce am pus două farfurii şi de ce am pus două tacâmuri? Atunci am realizat că el era încă acolo. Rămăsese în sufletul meu.

Cu dragoste eternă pentru Rareş.
"Moartea este o graniță a vieții, nu și a iubirii..."



Nunta mea de vis...



Probabil că majoritatea fetelor îşi imaginează încă din copilărie că vor avea o nuntă ca în basme.
Eu aşa visam când eram mică. O nuntă cu multă lume, eu îmbrăcată cu o rochie de prinţesă, alături de un prinţ frumos, cu care să mă mut într-un castel.
Între timp visul meu s-a schimbat. Şi nu e de mirare, ţinând cont că mereu am fost atipică.
Nunta mea de vis nu presupune nervi, alergătură şi cheltuieli fără măsură pentru a impresiona sau pentru a fi în rând cu lumea. Nu presupune o locaţie de lux, cu care să rup gura lumii.
Nu presupune o rochie impresionantă. Şi nu presupune lume multă, necunoscută. Nu presupune opulenţă.
Sunt aspecte care ţin de nunți pe care nu le agreez deloc: prezenţa obligată („A fost la mine, mă duc. Am bani, n-am bani, mă împrumut...”). Darul obligat. Pretenţiile, mofturile la meniu şi comentariile răutăcioase de după.
Eu îmi doresc o nuntă deosebită. Cu oameni puţini dar buni, care să îmi fie alături pentru că îşi doresc și pentru că se bucură cu adevărat de fericirea mea, nu din obligaţie.
Şi nu vreau bani ca dar de nuntă. Totuşi mi-ar plăcea să primesc daruri mici, de suflet, care să îmi amintească de acea zi şi de oamenii dragi. Un pahar pictat, o cutie din lemn, o felicitare, poate o sticlă de vin pictată...
Nu vreau oameni îmbrăcaţi elegant, care să facă sacrificii pentru a-și cumpăra haine „potrivite” pentru nunta mea. Îi vreau îmbrăcaţi lejer, simpli şi frumoşi. Zâmbetul şi voia bună sunt cea mai frumoasă îmbrăcăminte de nuntă.
Locaţia cea mai frumoasă? În natură. Sub cerul liber. Pentru că nu există tavan mai frumos decât cerul, nici covor mai frumos decât iarba şi nici mobilier mai frumos decât munţii, pomii...
Nu mă imaginez mireasă împopoţonată cu o rochie pe care să o port cu dificultate. Rochia mea de mireasă va fi din in, lejeră, vaporoasă, simplă. Vreau să plutesc, vreau să îmbrăţişez cu toată forţa, fără a mă teme că mi se șifonează rochia, vreau să dansez în voie, să alerg...
Buchetul meu va fi din lăcrămioare sau din bujori. Sau poate din flori de câmp...
Meniul? Surpriză. ツ Iar mesele vor fi frumos aranjate.
Totul se va desfăşura natural și frumos, fără teamă de eşec, fără emoţii inutile care să îmi strice amintirea.
Prințul meu va fi la fel de simplu ca mine, iar castelul nostru va fi locul unde amândoi ne simţim fericiţi… Nunta mea va fi o amintire frumoasă pentru noi şi pentru cei care ni se vor alătura. Va fi încărcată de frumos, de veselie şi de lacrimi de fericire
. Şi-L vom avea ca oaspete de onoare pe Dumnezeu.
Nunta mea va fi plină de IUBIRE.



O zi proastă?



De câte ori ai spus că ai o zi proastă? Și ți-ai transformat o zi întreagă din viața ta într-o zi ratată, pierdută, netrăită...
Motive? O groază!
Cerul înnorat, traficul infernal, vreun coleg care te-a tratat nepotrivit, vreo ieșire nervoasă a șefului, vreo vânzătoare neîndemânatică, vreun împiedicat care te-a îmbrâncit, poate o cafea vărsată pe haine, persoana iubită care întârzie, spune sau face ceva ce nu îți convine, frustrarea că nu ai vreun lucru anume la care visezi... și aș putea enumera foarte multe motive.
Te-ai gândit vreodată că în acest timp, în care tu înjuri traficul infernal și alergi să rezolvi din probleme, alții nu pot merge și nu au unde merge?
Că în acest timp în care pe tine te indispune vreun coleg sau șeful, alții nu au un loc de muncă?
Că în timp ce tu te superi pe vânzătoarea neîndemânatică, alții nu au bani pentru a cumpăra ceva?
Că în timp ce tu te plângi că ți-ai pătat una dintre multele bluze, altul are doar o bluză veche, ruptă și murdară?
Că în timp ce tu te plângi că persoana iubită a întârziat, sau poate ți-a vorbit nepotrivit, alții sunt singuri, sau poate tocmai și-au pierdut definitiv jumătatea? Că nu au cu cine se certa și nici cu cine se împăca?
Cu toate acestea, orice lucru mic, banal și trecător are puterea de a-ți strica ziua. O zi din viața ta. O zi pe care nu o mai recuperezi niciodată.
Merită?
Dacă am învăța cum să întâmpinăm tot ce este negativ, nu am mai avea atâtea zile proaste. Dacă am învăța să facem diferența între problemele reale și cele închipuite, nu ne-am mai stresa atât de mult.
Cum ar fi oare o zi în care, în loc să înjurăm în trafic, am lăsa grăbiții și nedisciplinatii să treacă? Nu am pierde decât câteva minute, dar nu ne-am mai încărca negativ.
Dacă am încerca să fim amabili și toleranți cu cei din jur, conștienți că și noi avem stângăciile noastre, nu s-ar mai isca discuții, nici priviri urâcioase și nu s-ar mai strica armonia.
Dacă am avea mai multă răbdare cu sufletul pereche și l-am trata cu iubire, nu i-am mai observa orice defect...
Totul ține de dorința de a avea o zi bună. Putem alege.

Să aveți o zi minunată! ツ



Nostalgie



Nostalgia anilor copilăriei mă cuprinde adeseori... 
Mă visez acea fetiță zburdalnică și veselă, care credea că lumea întreagă îi aparține. Visez momente, locuri, case, ferestre, copaci și personaje care s-au perindat prin copilăria mea...
Visez iarba din curte și florile pe care le îngrijeam cu atât de multă dragoste... 
Visez că dincolo de ziduri, mă așteaptă tata cu un zâmbet capabil să-mi alunge toate visele triste ale nopții și toate temerile...
Visez cum stau la măsuța mea și desenez pentru mama ceva, știind că îi voi face o bucurie imensă. 
Pe atunci lacrimile triste, ale mele și ale altora le transformam în stele și le aruncam pe cer, unde deveneau vise și clipe fericite...
Pe atunci oamenii îmi vorbeau frumos, de teamă să nu mă rănească și să nu îmi dea un exemplu negativ.
Pe atunci oamenii mă lăudau și îmi spuneau că sunt frumoasă.
Undeva în adâncul sufletului meu sunt tot acel omuleț mic, care tânjește după siguranța iubirii părintești, după protecția brațelor lui tata, după privirile calde ale oamenilor care mă priveau ca pe un copil, știind că sufletul meu este fragil și nepătat de răutatea lumii... 
Dar azi, privirile oamenilor sunt scrutătoare și suspicioase... cu toate că sufletul meu este la fel de fragil... 
Azi, oamenii nu îmi mai vorbesc la fel de frumos și parcă nu le pasă că îmi rănesc sufletul cu cuvintele lor rostite necugetat...
Azi, oamenii critică mai mult decât laudă și mă fac de multe ori să mă simt urâtă și nedorită... 
Azi, un banal desen nu mai poate bucura la fel de mult, pentru că nu are valoare, chiar dacă este dăruit cu multă dragoste... Azi, florile sunt ignorate, iar iarba este nemilos călcată în picioare...
Azi, tata nu mă mai așteaptă zâmbind, iar visele triste ale nopții și temerile trebuie să le port cu mine...
Azi, lacrimile triste, ale mele și ale altora devin pietre grele pe care le purtăm în sufletele noastre mult prea încărcate cu poveri... 
Azi, amintirile stau într-un colț al memoriei și parcă ne cheamă înapoi, să redevenim acei de atunci, când eram altfel, când știam să trăim altfel, când visam altfel, când iubeam altfel... pur, inocent, copilărește... 



Surprize...



Se întâmplă uneori să ai surpriza de a afla că oameni pe care aveai impresia că îi cunoşti sunt altfel decât ţi s-au arătat ţie.
Descoperi că nu sunt demni de încrederea şi de preţuirea cu care i-ai tratat. Descoperi că doar s-au erijat în prieteni şi în oameni cu principii morale şi valori. Şi descoperi că doar şi-au urmărit propriile scopuri. Diverse scopuri...
Nu ştii niciodată ce intenţii odioase pot ascunde zâmbetul şi linguşirea unui om. Nu ştii dacă nu cumva respectul cu care eşti tratat nu ascunde de fapt dispreţ faţă de persoana ta.
Nu poţi fi sigur din ce motive se arată unii interesaţi de viaţa ta şi nici de ce te ascultă atunci când le împărtăşeşti frământările tale interioare. Nu ştii dacă nu cumva în spatele unei măşti consolatoare cu care eşti ademenit, nu se ascunde o satisfacţie faţă de suferinţa ta. Nu ştii dacă nu cumva tot ceea ce spui, sau tot binele pe care îl faci, nu vor fi folosite într-o zi împotriva ta.
Pentru că nu mai poţi fi sigur că eşti iubit cu adevărat, că eşti respectat cu adevărat, înţeles cu adevărat, și nu doar folosit.
Şi nu, nu sunt pesimistă. Sunt realistă.


It happens sometimes to have the surprise to find out that people who had the impression that you know are different than showed themselves to you.
You discover that they are not worthy of the confidence and esteem with which you treated them. You find out find out that they only acted as a friends and people with morals and values. And you discover that they only have pursued their own purposes. Various purposes ...
You never know what heinous intentions can hide the smile and flattery of a man. You do not know whether the respect you are treated with does not actually hide disdain towards your person.
You can not be sure from which reasons some people show interest in your life and why they listen when you share your inner struggles. You do not know whether behind a a consolling mask with which you are lured, does not hide a satisfaction for your suffering. You do not know whether anything you say, or if all the good you do will not be used against you one day.
Because you can not be sure anymore that you really loved, really respected, really understood, and not just used.
And no, I'm not pessimistic. I am realistic.