Numai noi, femeile



Numai noi, femeile suntem capabile să păstrăm flori uscate, biletul de cinema și ursulețul de pluș, pe care îl îmbrățișăm atunci când ne este dor sau când ne simțim singure.
... suntem capabile să uităm dintr-o dată toate dezamăgirile, atunci când omul iubit ne îmbrățișează.
... suntem capabile să așteptăm ore, zile și ani împlinirea unui vis. Să îl abandonăm, ca mai apoi să îl visăm din nou.
... suntem capabile să ne mutilăm sufletele acceptând nedreptăți și iertând neîncetat.
... suntem capabile să ne închidem în casă și să plângem zile întregi, ca mai apoi să ieșim în lume cu un zâmbet senin pe chip.
… suntem capabile să ne hrănim mult timp cu dulcile calinerii primite prea rar și poate prea puțin...
Numai noi femeile ne îndreptăm către fereastră de sute de ori atunci când așteptăm pe cineva drag.
Numai noi femeile ne dăruim și ne abandonăm total, conștiente că există riscul ca să fim mințite, rănite, părăsite.
Numai noi femeile putem iubi oameni care nu ne iubesc...



Diferită...



Da, recunosc! Sunt diferită...  
că nu pot să fiu ipocrită   
că nu accept să fiu mințită
și că nu mă las folosită. 

că nu cer nimic, nimănui, 
că nu-mi dau sufletul oricui
că sunt stăpână pe ce spun
și că aleg doar ce e bun
 
că nu răspund la provocări
că nu trăiesc din răzbunări
că nu urăsc ce am iubit
că recunosc dac-am greșit     

că pun iubirea mai presus
că nu privesc lumea de sus
că nu judec ce nu cunosc
și că nu pot ca să urăsc 

că nu iubesc condiționat
că nu mă-ntorc dac-am plecat 
că iert și uit neîncetat 
și știu să țin capul plecat 
  
că fac doar bine pe ascuns
că tac când n-am nimic de spus
că nu arăt decât ce vreau
că nu cer ce nu pot să dau

că nu rămân nicicând datoare
că știu mereu să cer iertare
că mă sperie singurătatea
dar iubesc prea mult libertatea

că nu stau doar cu mâna-ntinsă
că nu mă las nicicând învinsă
că lupt prea mult pentru dreptate
dar ştiu să pierd cu demnitate
 
că nu ascult deloc păreri
că fac ce vreau, făr-aprobări
că pot fi bună dar şi rea
că sunt şi-a lumii şi a mea

 
că nu-mi pasă că-s judecată
că la bine n-aștept răsplată
că la rău nu răspund cu rău
și mă tem doar de Dumnezeu

Da, recunosc. Sunt diferită.
Iubesc și când nu sunt iubită
Iar lumea-mi pare-un tribunal
Ce judecă iraţional… 


Vendeta...



Am impresia că lumea e întoarsă pe dos. Pentru că asist la un circ neîntrerupt care se desfăşoară în jurul meu, la o vendetă ieftină şi dezgustătoare...
Văd din ce în ce mai multi oameni cu mii de feţe, oameni linguşitori, falşi, preocupaţi numai să facă rău şi să distrugă.
E o parte a lumii pe care nu o pot înţelege... Nu pot înţelege de ce, dacă unii sunt neîmpliniţi si nefericiţi, nu pot accepta fericirea altora. De ce intervin în vieţile altora cu mizerii, cu minciuni, cu intrigă… de ce dacă se află în mocirlă se agaţă disperaţi de alţii, doar ca să-i tragă şi pe ei acolo...

De ce nu acceptă că unii nu sunt la fel de mici ca ei şi de aceea nu pot fi traşi în jos...
De ce se încăpăţânează să facă parte din vieţi în care nu mai sunt doriţi şi de ce nu renunţă cu demnitate…
De ce pornesc bătălii murdare şi nedrepte doar pentru a se răzbuna…
Îi văd cât timp irosesc scormonind în vieţile altora şi cât se consumă încercând să strice…
Îi văd cum îsi însuşesc alte şi alte chipuri, tot felul de măşti, până când ajung să nu se mai recunoască pe sine…
Câtă risipă de energie, de timp, de sentimente… câtă degradare… câtă îndepărtare de esenţial…
Îmi este milă de aceşti oameni... Trebuie ca vieţile lor să fie foarte triste, trebuie ca sufletele lor să fie tare pustii… nelocuite nici măcar de ei înşişi… trebuie să fie tare neiubiţi… nici măcar de ei înşişi… pentru că un om care se iubeşte, se respectă… iar un om care se respectă, nu trăieşte aşa, nu decade atât, nu este preocupat doar de alţii, căutând să le facă rău…
Toţi avem probleme, decăderi, toţi am pierdut cândva, ceva, pe cineva...
Toţi am fost răniţi, minţiţi, abandonaţi, nedreptăţiţi… dar unii stiu să piardă cu demnitate şi asta-i face să devină puternici, înţelepţi, mai buni… mai oameni!
Alţii nu ştiu să piardă… şi ajung să îşi degradeze condiţia umană… devin răi, mincinoşi, urâţi, răzbunători... se dezumanizează... 

Poate că e după putinţa fiecăruia... şi realizez că aceşti oameni, atât de slabi, care nu se pot autodepăşi, care nu pot ieşi la suprafaţă… deasupra noroiului în care înoată, sunt de compătimit...
E tristă si dezgustătoare vendeta din jur… iar eu asist ca un spectator neputincios...


Riduri




„Zâmbeşte şi vei avea prieteni.
Încruntă-te şi vei avea riduri.”
- George Eliot

Atunci când observi ridurile unei femei, știi ce vezi?
Nu-i vezi anii, nici bătrânețea, ci urmele lăsate de zâmbetele frumoase purtate pe chip chiar și atunci când sufletul ei plângea pe ascuns.
Vezi urme lăsate de râsetele care i-au bucurat sufletul. 
Îi vezi fericirea toată.
Vezi lacrimile care au lăsat urme pe chipul ei, de parcă acestea și-ar fi creat cărări spre inimă... lacrimi de dor, de durere, de neputință, de singurătate și poate mult prea rar de fericire.
Vezi grimase din clipele în care sufletul ei a fost chinuit de remușcări, de așteptări, de temeri.
Vezi momentele în care s-a simțit neînțeleasă, neprețuită, nedorită, neiubită, a nimănui...
Vezi tristețea adâncă din momentele în care a fost nedreptățită, judecată, dezamăgită și abandonată.
Îi vezi miile de clipe de îngrijorare și de așteptare.
Îi vezi renunțările la visuri și resemnarea în fața pierderilor și a neputințelor.
Îi vezi iubirea, teama, deznădejdea, dăruirea și sacrificiile făcute în numele iubirii.
Ridurile arată cât a adunat sufletul ei într-o viață trăită cu bune și cu rele, o viață în care a dăruit mult mai mult decât a primit...
Ridurile ei îi arată frumusețea și sensibilitatea sufletului.
Când vezi ridurile unei femei, preţuieşte-o! Ascund în ele mai multă lacrimă, mai multă bucurie şi mai multă patimă decât vei putea înţelege tu.

Prietenelor mele, cu drag!


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Lacrimi în august...



Am observat că oamenii evită să vorbească despre persoanele dragi pe care le-au pierdut. Poate că durerea şi dorul îi împiedică…
Eu simt nevoia să vorbesc despre oamenii dragi plecaţi, poate pentru ca astfel îmi alin dorul de ei…
Ziua de 13 august dintr-un an, a fost cea mai tristă zi din viaţa mea. A fost ziua în care l-am pierdut pe tata. Am fost luată prin surprindere, pentru că sufletul meu nu era pregătit să piardă omul care însemna întreg Universul meu. De fapt, nu suntem pregătiți niciodată să ne pierdem părinții…
Tata a fost primul om pe care l-am cunoscut şi alături de care mi-am petrecut toată copilăria, până la vârsta de 15 ani. Doar noi doi. Am venit pe lume când el avea 50 de ani şi când credea că viaţa îl condamnase la o bătrâneţe tristă în singurate.
Îmi amintesc cu drag de o zi în care ne aflam într-o călătorie cu trenul, iar eu l-am întrebat pe tata în joacă: „Eu ce sunt?”- pentru că noi doi vorbeam foarte mult şi aveam tot felul de joculeţe ale noastre. „Tu eşti un vis împlinit.” – mi-a spus tata. Atunci a fost pentru prima dată când mi-a vorbit despre vise şi când m-a convins că ele pot deveni realitate.  
Uneori mă întreb cum a avut tata atâta răbdare cu mine. Mă amuz ori de câte ori aud cântecul lui Dan Spataru  “Tu, eu şi-o umbrelă”, amintindu-mi cum mă dădea tata pe leagănul din curte, iar eu îi cântam ore în şir acest cântec, obligându-l ca după fiecare refren să spună: „pam-pam!”
Şi îmi amintesc discuţiile noastre lungi, răbdarea cu care îmi povestea şi îmi lămurea orice curiozitate.
Tata mi-a fost şi mamă şi prieten. A fost un om înţelept, blând, bun şi corect. M-a învăţat să trăiesc frumos, să fiu puternică şi să mă stimez. M-a învăţat să fiu demnă, să nu permit nimănui să îmi spună cine sunt şi ce pot și să nu decad de la calitatea de om, oricât mă vor provoca oamenii. M-a învăţat să fiu disciplinată şi să nu fac promisiuni pe care nu le pot îndeplini. Şi m-a învăţat că orice bine şi orice rău făcut este recompensat de viaţă.
M-a învăţat să preţuiesc oamenii, sentimentele şi amintirile - nu lucrurile... Să respect orice om, să nu fac ură de rasă şi să nu fac diferenţe pe criterii de condiţie socială, defecte fizice, convingeri religioase...
M-a învăţat să nu fiu egoistă, să nu trăiesc doar pentru mine şi să fiu eu cea care ajută oamenii, nu să fiu ajutată.
M-a învăţat să fiu liberă şi curajoasă, să fiu eu, asigurându-mă că vor pleca de lângă mine doar oamenii care nu vor putea ţine pasul cu mine şi care nu mă vor iubi cu adevărat.
Tot de la tata am învățat că un om nu este bătrân, dacă iubește viața. Pentru că deşi trecuse de 60 de ani, el mi se alătura când mă jucam, când mă plimbam cu patinele şi când făceam năzbâtii copilăreşti. Iar când devenisem adolescentă, s-a alăturat grupului meu de prieteni, însoţindu-ne adesea la distracţii.
Tata a fost dovada că un părinte singur poate oferi toată dragostea unei familii și că un bărbat poate educa singur o fetiţă şi că poate deveni eroul ei.
M-a învăţat foarte multe, m-a pregătit pentru viață, dar nu m-a învăţat să trăiesc fără el. Ani la rând, 13 august a fost o zi în care m-am izolat de lume şi am plâns… deşi ştiam că tata nu ar fi vrut să plâng. Dar lacrimile mele udă florile pe care i le sădesc mereu în sufletul meu…
Chiar dacă nu mai este prezent fizic, chiar dacă nu mă mai pot bucura de îmbrăţişările lui, de glasul lui, el este prezent în sufletul meu şi în conştiinţa mea. Îmi imaginez că este undeva, dincolo de nori şi că ne vom regăsi atunci când îmi voi încheia şi eu călătoria numită viaţă.
Am scris mult... și totuşi am spus atât de puţin...
În sufletul meu am scris o carte întreagă despre tata şi cred că în fiecare zi mai adaug câte un gând.
Încă mă întreb dacă am făcut tot ce am putut pentru el, încă mă întreb dacă am fost copilul pe care l-a meritat…  
I-aş cere iertare pentru toate momentele mele de decădere, în care m-am purtat altfel decât m-a educat şi în care poate s-a ruşinat de mine. Mi-a vorbit cândva de echilibru… şi sper că balanţa faptelor mele înclină mai mult către cele bune. Iar dacă nu am reuşit mereu, nu voi da vina pe oamenii care m-au influenţat, nu voi da vina pe conjuncturi care m-au forţat, dar aş putea da vina pe faptul că lipsa lui m-a dezechilibrat adesea...
Am să vorbesc mereu despre tata... Cu mândrie şi cu dragoste. Iar pentru el voi rămâne mereu acea fetiţă pe care el a ajutat-o să descopere lumea, o fetiță care avea un curaj nebun să înfrunte orice provocare dacă el o ținea de mână…
Voi plânge mereu pe 13 august... dar voi ști întotdeauna că atunci când am nevoie, el mă ține de mână…



Azi mi-e dor de mare!



Trăiesc cu senzația că nu îmi mai aparțin. Nu mai trăiesc de mult pentru și prin mine ci pentru și prin alții. Cele 24 de ore ale unei zile nu îmi mai ajung, iar anarhia a devenit pentru mine un mod de viață. Alerg de nebună ca să fac tot ceea ce trebuie și ca să-i împac pe toți cei care fac parte din viața mea. Dar oricât de multe eforturi aș depune nu mai reușesc să îmi duc la bun sfârșit planurile, amân mereu și mă trezesc copleșită de reproșuri din partea tuturor celor care se simt neglijați. 
Se simt neglijați pentru că nu reușesc să le aloc timp, pentru că nu reușesc să răspund tuturor nevoilor și pretențiilor lor. Ei nu se gândesc că sunt un simplu om și că o zi din viața mea are tot 24 de ore, că am un job, o casă de întreținut, o viață personală... și mai ales nevoie de timp pentru mine. 
Nu mai găsesc răgaz să citesc, să mă uit la un film, să fac lucruri care îmi bucură sufletul... ba chiar am ajuns să mă simt vinovată atunci când dorm mai mult decât 5-6 ore pe noapte. 
Alerg haotic încercând să îmi acopăr toate îndatoririle, uitând că, cea mai mare datorie pe care o am este față de mine și aceasta presupune libertate, liniște, fericire. 
Viața în cotidian nu este deloc ușoară... și duce invariabil la amânări, la anularea rațiunii, a afectului, îndepărtându-te total de sinele tău. 
Am de ales: să mă simt handicapată și vinovată pentru că nu reușesc să mă împart în mii de bucăți, ca să mulțumesc pe toată lumea, sau, să privesc cu detașare în jur și să încerc să trăiesc mai mult pentru mine, luptând cu tentativele ridicole ale unora de a mă minimaliza și de a mă asimila turmei care trăiește haotic, nefăcând nimic, nesimțind nimic, nefiind nimic... 
Azi mi-e dor de mare...



Secrete


Secrete.
Toți oamenii au secrete… de la banale, copilărești, până la secrete tenebroase. Sunt secrete care ascund împliniri, bucurii și vise, și secrete care ascund traume, eșecuri și greșeli.
Sunt secrete proprii, care ne încarcă sufletește și pe care simțim nevoia să le mărturisim și mai sunt secrete ale altora, care ne încarcă la fel de mult sufletește și care ne fac responsabili de siguranța acelor persoane.
Este numai decizia noastră dacă ne mărturisim secretele sau nu, pentru că avem toate drepturile asupra lor. Avem oare drepturi și asupra secretelor altora?
Atunci când cineva îți încuviințează secretele sale te simți onorat, important, te simți om, te simți demn de încrederea care ți s-a acordat. Ai impresia că nedivulgând tainele pe care cineva ți le-a destăinuit, tu îi faci un favor acelui om. De fapt, favorul ți-l faci ție. O purtare morală te onorează pe tine ca om. Îți arată valoarea și puterea. Pentru că e onorant să știi să respecți secretele unui om și încrederea pe care ți-a acordat-o… să nu îl supui riscurilor de a fi expus și judecat.
Câți dintre noi suntem capabili cu adevărat să păstrăm ascunse în noi secretele celor care ni le mărturisesc?
Este tentant uneori să le devoalăm, făcând din ele subiecte de budoar și arme ale răzbunărilor noastre, atunci când omul acela nu ne mai este apropiat inimii.
“Nimic nu apasă atât ca un secret.” –spunea La Fontaine.
Atunci când ți s-a încredințat un secret, ți s-a încredințat un suflet, o viață. Ți s-a dat un test de putere și de condiție umană.

“Apără-ţi pricina împotriva aproapelui tău, dar nu da pe faţă taina altuia ca nu cumva, aflând-o cineva, să te umple de ruşine şi să-ţi iasă nume rău care să nu se mai şteargă.” (Solomon)