Vrei să fii frumos?



Vrei să fii frumos? Zâmbește!
Vrei să fii liniștit? Iartă și uită!
Vrei să fii iubit? Fii bun și sincer!
Vrei să fii respectat? Fii onest, vertical şi îndeplineşte-ţi promisiunile!
Vrei să fii sănătos? Eliberează-ți sufletul și mintea de tot ce îți face rău!
Vrei să fii liber? Fii asertiv! Îndrăznește să fii tu!
Vrei să fii puternic? Ai încredere în Dumnezeu și în tine!
Vrei să fii fericit? Găsește bucurii în tot ce te înconjoară, apropie-te de oameni, 
visează și fă ceea ce îți place!
Vrei să te simți minunat? 
Trăiește, ajută, dăruiește, îmbrățișează, mângâie, sărută,
 rosteşte cuvinte frumoase, iubește!




Meriți...



A sosit momentul să uiți ceea ce ai și să îți amintești ceea ce meriți.
Meriți pe cineva care să te iubească cu fiecare bătaie a inimii sale și care să îți ducă dorul cu fiecare respirație. 
Meriți pe cineva pentru care să fii primul și ultimul gând din zi.
Meriți pe cineva care, printr-o simplă privire să te facă să te simți frumos, minunat, unic.
Meriți pe cineva care să te cunoască așa cum ești cu adevărat, care să creadă în tine și în fața căruia să nu trebuiască să te justifici.
Meriţi pe cineva lângă care să îndrăzneşti să fii tu, cu bune şi rele şi în faţa căruia să spui tot ce gândeşti şi ce simţi.
Meriți pe cineva care să te respecte și pentru care să fii cea mai importantă persoană.
Meriți pe cineva care să te aprecieze, să te adore, să te placă așa cum ești și care să nu încerce să te schimbe.
Meriți pe cineva care să trăiască bucuriile tale și suferința ta împreună cu tine, care să viseze aceleași vise cu tine, care să te facă să râzi și care să îți aline durerile cu o îmbrățișare.
Meriți pe cineva care să te protejeze de temerile tale și care să te încurajeze atunci când îți pierzi încrederea și forța.
Meriți pe cineva care să nu îți îngrădească libertatea, dar pe care nu ai părăsi pentru nimic în lume.
Meriți pe cineva care să îți ofere siguranța iubirii și lângă care să nu trăiești teama unui sfârșit.
Meriți pe cineva care să facă din fericirea ta fericirea sa. 




Teama de Dumnezeu...




Oare de ce îl percepem pe Dumnezeu ca fiind împotriva noastră?
Și de ce în loc să îl tratam cu respect și cu iubire, noi îl tratam cu teamă? Iar uneori devenim ridicoli, încercând să îl păcălim și să îl șantajam.
De multe ori îl subestimăm pe Dumnezeu, de parcă ar vedea numai ceea ce dorim noi să-I arătăm, omițând că El vede totul și ne cunoaște rațiunile, motivațiile și intențiile.
Dumnezeu nu este ursuz, nu este răzbunător și nu așteaptă să fie lingușit. Nu pretinde de la noi mai mult decât putem. Își dorește să îl iubim. Nu ne dorește perfecți, ci își dorește ca noi să ne dorim să devenim perfecți, iar pentru asta ne acordă răbdare și timp... Niciodată nu ne va refuza atunci când vom dori să ne apropiem de El.
Mă doare când văd că Dumnezeu este perceput ca fiind răzbunător și orgolios și când aud expresia „O să te bată Dumnezeu!”.
Nu, Dumnezeu nu bate și nu vrea răul oamenilor! Ne lasă să trăim cum dorim și ne-a lăsat liberul arbitru. Nu ne obligă să fim așa cum și-ar dori, iar dacă greșim nu ne pedepsește, așa cum se crede. El nu obosește iertând, nici măcar atunci când îl facem responsabil de toate greșelile noastre.
Eu cred cu tărie că Dumnezeu ne vrea veseli, că nu vrea să ne temem de El, nici să facem sacrificii peste putință, ne vrea buni, ne vrea fericiți și vrea să îl urmăm cu drag, cu sinceritate și numai din iubire.


Aș vrea...



Aș vrea să fiu sinceră, dar trebuie să îmi cântăresc cuvintele pentru că nu toți suportă adevărul și nu toți sunt sinceri.
Aș vrea să fiu eu, dar trebuie să fiu alta pentru că oricum aș fi, tot va exista cineva care mă va dori altfel.
Aș vrea să mă port și copilărește, dar trebuie să fiu matură, altfel oamenii nu mă tratează ca pe un om serios și responsabil.
Aș vrea să visez, dar trebuie să fiu conștientă și realistă pentru a nu mă trezi brusc într-o mare de deziluzii.
Aș vrea să fiu veselă, dar trebuie să fiu serioasă și sobră pentru că unii consideră veselia aroganță, atunci când ei au chef să fie triști.
Aș vrea să plâng, dar trebuie să zâmbesc pentru că oamenii din jurul meu au propriile tristeți și nu vor să asiste și la durerile mele. 
Aş vrea să fiu fericită şi să arăt asta, dar unii mă vor invidia şi îmi vor umbri bucuria.
Aș vrea să îmi deschid sufletul, dar trebuie să fiu precaută pentru că nu știi niciodată dacă nu cumva ești ascultat superficial sau cu intenții ascunse. 
Aș vrea să fiu sensibilă, dar trebuie să fiu puternică pentru că unii percep sensibilitatea ca fiind un  semn de slăbiciune și vulnerabilitate.
Aș vrea să fiu asertivă, dar trebuie să mă fac plăcută, altfel voi fi respinsă de lume.
Aș vrea să greșesc, dar trebuie fiu perfectă, altfel voi fi judecată și condamnată de pseudo-perfecţi.
Aș vrea să mă regăsesc, dar trebuie să mă îndepărtez de mine pentru că alții vor să le acord mai multă importantă lor, decât sinelui meu...



Regrete




Adesea, când stau cu mine şi îmi trec în revistă viaţa, pe lângă miile de lucruri pentru care îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, mă gândesc cu tristeţe şi la promisiunile pe care nu le-am respectat, la acţiunile şi deciziile pe care le-am amânat, la lucrurile pe care nu le-am făcut la timp. Şi mă învăluie regretele atunci când mă gândesc... 
la toate cuvintele rostite în grabă, negândite. Și la toate cuvintele frumoase nerostite.
la amânări pe a doua zi, pe mai târziu, pe altă dată când voi avea energia şi curajul de a spune, a arăta, a îndrăzni, a iubi.
la lacrimile celor pe care i-am rănit cu voie sau fără de voie.
la timpul irosit cu gânduri negative, din vanitate sau ignoranţă.
la cât de mult timp am ignorat lucrurile care mă fac să iubesc viața.
la momentele în care i-am lăsat pe alții să aleagă în locul meu.
la oameni pe care i-am pierdut.
la locuri și la oameni pe lângă care am trecut privind în pământ.
la adevăruri pe care am refuzat să le aud și pe care nu am îndrăznit să le rostesc.
la faptul că am judecat înainte să cunosc.
la faptul că am vorbit atunci când trebuia să ascult.
la faptul că am plecat atunci când ar fi trebuit să rămân.
la toate „Te iubesc”-urile pe care nu am îndrăznit să le spun.
la toate „Iartă-mă” pe care le-am spus prea târziu sau nu le-am rostit deloc.
la nopțile chinuite de frământări îndreptăţite sau nejustificate.
la toate zilele însorite în care m-am ascuns între patru pereți în loc să ies în natură şi să mă bucur de viaţă şi de creaţia lui Dumnezeu.
la tata, pe care azi nu îl mai pot îmbrățișa.
la zâmbetele ascunse în suflet.
la visuri abandonate.
la faptul că mi-am interzis să fiu fericită atunci când inima mea îşi dorea asta.
la lipsa de iubire de sine.
la tot ceea ce m-a ținut departe de mine...


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Puterea cuvintelor


Îmi amintesc că eram în primii ani de școală, când tata m-a surprins spunându-i unei fetițe că este o proastă. Și atunci mi-a spus așa: “Vorbește-i fiecărui om, ca și cum ți-ai vorbi ție.”
Încă și acum îmi amintesc cât de mult mi-a dat de gândit acea frază...
Un cuvânt rostit nu mai poate fi retras. O jignire nu se poate șterge cu un “îmi pare rău” și nici cu o mângâiere.
Un cuvânt nelalocul lui poate să tulbure bucuria unui om pentru o zi întreagă. Îl poate răni, îi poate lua încrederea de sine, îl poate îndepărta... Și îi poate influența existența.
Cuvintele pot fi arme care distrug sau pot fi trepte care să ajute omul să urce cât mai sus. Pot fi lovituri sau pot fi mângâieri. Pot răni sau pot alina.  
Uneori am impresia că ne este mai ușor să rostim cuvinte urâte, decât frumoase. În trafic, între prieteni, în prezența copiilor, cu care ne pierdem de multe ori răbdarea, cu omul iubit, cu părinții noștri, între colegi - cum ar fi dacă le-am vorbi tuturor ca și cum ne-am vorbi nouă înșine?
Oare am rosti și am auzi mai des cuvinte ca “mulțumesc”, “te iubesc”, “îmi lipsești”, “ești minunat”?
Cred că da.


Oameni...



Viața mi-a scos în cale mulți oameni, însă nu toți au lăsat amprente în sufletul meu.
I-am iubit pe toți, într-un fel sau altul... pentru că nu pot relaționa fără să mă implic sufletește. Iar uneori m-am aprins ca o scânteie și m-am îndrăgostit fulgerător. Desigur că nu toți mi-au meritat iubirea și nu toți mi-au răspuns la fel. Așa cum nici eu, la rândul meu, nu m-am purtat mereu echitabil.
Dar oamenii pe care i-am iubit au lăsat amprente adânci în sufletul meu, fie că mi-au oferit fericire, fie că mi-au oferit tristețe.
Acesta pare a fi firescul vieții. Să întâlnești oameni care să te iubească și oameni care să te dezamăgească. Oameni care să te facă să zâmbești și oameni care să te facă să plângi. Oameni care să îți ofere mângâiere și oameni care să te rănească. Oameni care să te încurajeze și care să te ajute să crești și oameni care să te descurajeze și care să te limiteze. Oameni care îți rămân alături până la sfârșit și oameni care te părăsesc. Oameni care te învață să iubești și oameni care te învață să urăști. Oameni care îți dăruiesc amintiri frumoase și oameni de care nu mai vrei să îți amintești. Oameni care te determină să fii bun și oameni care scot tot ce e mai rău din tine. Oameni care merită toată atenția și implicarea ta și oameni care te obligă să fii indiferent.
Oameni care merită să le fii recunoscător și oameni care nu au adus nimic bun în viața ta.
Oameni care ți s-au dăruit și oameni care doar te-au folosit.
Oameni pe care îi uiți și oameni pe care-i păstrezi în suflet toată viața...




Nu mai am timp



Nu mai am timp să regret ce-am făcut, ce n-am făcut, ce am spus  și ce nu am spus...
Nu mai am timp să îmi încarc sufletul cu răutăți, să mă împovărez cu gânduri negative și probleme închipuite.
Nu mai am timp de flecăreală inutilă și nici să mai stau în preajma oamenilor pesimiști.
Nu mai am timp să plâng după oameni care m-au părăsit și după oameni care nu au știut să mă iubească.
Nu mai am timp să mă întorc pe drumuri pe care le-am abandonat.
Nu mai am timp să aștept după oameni indeciși, care nu știu ce vor.
Nu mai am timp să mă lamentez, să îmi invoc mereu trecutul, eșecurile și greșelile.
Nu mai am timp să alerg după iluzii și nici să mai visez visele altora.
Nu mai am timp să mă las folosită, mințită, înșelata, trădată și rănită.
Nu mai am timp să mă cert, pentru că nu mai am timp să mă împac. 
Nu mai am timp să plec pentru că nu mai am timp să mă întorc.
Nu mai am timp să uit cine sunt și nici sa fiu cine vor alții să fiu.
Nu mai am timp să mă încarc cu complexe, nici să mă simt neimportantă, urâtă, respinsă și nedorită. 
Nu mai am timp să-i urăsc pe cei care nu mă suportă, pentru că sunt prea ocupată să-i iubesc pe cei care țin la mine.
Nu mai am timp să ascult zvonuri despre mine, critici, reproșuri și păreri subiective. 
Nu mai am timp să mă justific și nici să fac eforturi să dovedesc cine și cum sunt.
Nu mai am timp să aștept în fața unor uși închise.
Nu mai am timp să rămân în locuri unde nu sunt dorită și unde nu mai am niciun rost.
Nu mai am timp să sacrific ceea ce sunt, doar pentru ca unii mă vor altfel.
Nu mai am timp să-i ascult pe cei care încearcă să mă descurajeze, nici să-i las pe unii să îmi organizeze viața.
Nu mai am timp să amân să trăiesc așa cum vreau. 
Nu mai am timp să aștept fericirea!