Bufoni...

Nu suport oamenii cu două fețe. Și nu îi vreau în preajma mea.

Nu îmi plac oamenii duplicitari și nici ăia care se erijează în persoane morale.

Evit persoanele ascunse, misterioase, care mă obligă să am mereu o doză de suspiciune asupra lor. 
Mă obosesc, mă plictisesc și mă îndepărtează oamenii care trezesc în mine spiritul polițienesc.

Toți purtăm măști și, până la un punct e de înțeles. Le purtăm pentru a ne proteja, fiind vulnerabili în față devoratorilor de suflete. Sau le purtăm pentru că trebuie să facem față societății care ne vrea într-un fel sau altul.

Dar nu-i suport pe aceia care în spatele măștii ascund răutate, falsitate și interese proprii.

Îi recunosc de îndată pe prefăcuții care ți se bagă pe sub piele, iar dacă nu-i demasc, nu înseamnă că au reușit să mă păcălească. 

Pentru mine aceștia sunt doar niște bufoni patetici.

Vârsta? Nu contează! ツ

Când a aflat că va muri (datorită unei boli necruțătoare), cea mai bună prietenă a mea, Luminița, m-a rugat să-i promit că nu îmi voi mai spune niciodată vârsta.

"Nu numai că nu vreau să o spui cu voce tare altora, dar nu mai vreau nici să te raportezi mereu la vârsta ta. Nu mai sta cu ochii pe ceas și nici cu gândul la ani.”
De ce mi-a cerut prietena mea să-i fac o asemenea promisiune? Pentru că ea s-a trezit într-o zi aflând că va muri. Și a privit în urmă. Abia atunci a realizat că a trăit toată viața raportându-se la vârstă, amânând și renunțând să ia anumite decizii. Nu s-a căsătorit cu omul iubit când avea 20 de ani, pentru că era prea tânără. Nu s-a mai dus în cluburi la 30 de ani, nu s-a mai dus la patinoar și i se părea aiurea să se dea pe tobogan și pe leagănele din parc, pentru că se considera prea bătrână pentru toate acestea.
Și s-a trezit într-o zi, când era cu adevărat târziu, fără șanse și cu sufletul împovarat cu regrete.

Vârsta cronologică, nu are nicio legătură cu vârsta sufletească. Dar omul trăiește raportându-se la vârstă, fără să realizeze că amâna, că renunță, că își reprimă dorințe și sentimente.
Ne îmbrăcăm anost de la o anumită vârstă, considerând că nu se mai cade să purtăm culori și ținute îndrăznețe.  
Sau, de ce ar fi prea târziu să faci o facultate la 40 de ani? De ce ar fi prea târziu să te îndrăgostești la 60 de ani? Pentru că te simți prea bătrân? Chiar ești bătrân, sau asta o spune doar buletinul tău? Sufletul tău ce simte? Dacă nu simte, este doar pentru că sufletul primește mesaje de la creier, care-i spune că ești bătrân. Rațiunea ne sabotează de multe ori.
Apoi, făcându-ți cunoscută vârsta, oamenii te vor evalua în funcție de vârstă, vor avea așteptări de la tine raportându-se la vârsta ta și mai mult de atât te vor influența, descurajându-te atunci când vei dori să iei decizii, argumentând cu "e prea devreme", sau "e prea târziu".
De ce o femeie de 40 de ani nu poate avea un iubit de 30? Pentru că e prea mare diferența de vârstă, nu? Aiurea!

Credem că o persoană de 40 de ani ar trebui să fie mai matură decât una de 30 de ani. Nu este întotdeauna așa. Poate de aceea oamenii ne surprind uneori în mod plăcut, sau în mod neplăcut, cu maturitatea sau cu imaturitatea lor. Pentru că avem așteptări de la ei, în funcție de vârsta pe care o au.
"Cine se mai uită la mine, la vârsta mea?”

"O să zică lumea că am luat-o razna dacă voi face cutare lucru, la vârsta mea.”

"Să mă apuc acum la vârsta mea de cutare lucru?” Da! Fă ce simți, ce vrei, trăiește așa cum îți dictează sufletul! Nu pierde copilul din tine, nu pierde nici visele de adolescent, nici energia tinerească, pentru că acestea nu dispar cu trecerea anilor.

Aș sfătui pe oricine să uite de vârsta pe care o are, să nu o mai spună nimănui și să nu mai conștientizeze asta. Să trăiască așa cum simte sufletul său, să se simtă mereu tânăr și capabil, să nu i se pară niciodată prea devreme, sau prea târziu. 

Câți ani am? Nu știu și nu contează. Sunt și voi fi mereu suficient de tânără pentru a îndrăzni să o iau de la capăt, atunci când mă voi trezi pe un drum care nu duce nicăieri.
Voi avea mereu vârsta potrivită să mă îndrăgostesc, să mă despart și să o iau de la început.

Voi avea mereu vârsta potrivită pentru a trăi copilărește, pentru a face greșeli, pentru a învăța ceva nou, pentru a visa, pentru a-mi dori, pentru a mă distra, pentru a-mi schimba direcția de mers, pentru a lua decizii și pentru a mă răzgândi. 
Nu voi fi niciodată prea tânără pentru a avea prieteni bătrâni și niciodată prea batrână, pentru a avea prieteni tineri.
Și voi trăi mereu clipa, ca și cum aș muri mâine. Nu voi amâna să fiu fericită și nu voi amâna să iubesc.
Vârsta mea? Nu are și nu va avea nicio relevanță! ツ   

Doar... Doi.

Nu cred că trebuie să fiu cea mai frumoasă și nici tu cel mai frumos... Și cu toate acestea știu că eu voi fi pentru tine cea mai cea, iar tu pentru mine cel mai cel.

Precis nu vom avea o viață perfectă și cu siguranță vom avea parte de multe lipsuri și încercări...

Dar știu că în momentele mele de teamă, de descurajare și de tristețe, tu îmi vei fi alături și îmi vei oferi siguranța brațelor tale.

Și mai știu că mă vei face să râd și că uneori mă vei privi în acel fel, care îmi va aminti că sunt frumoasă și că mă iubești.

Vom plânge împreună, vom pierde împreună, vom construi împreună, vom visa împreună și vom abandona vise împreună. Vom ierta împreună și vom uita împreună....

Iubirea perfectă înseamnă să învățam să fim doi, până la sfârșit...

Azi voi ierta!

Vă iert pe toți aceia care m-ați folosit, ascunși după măști ale bunelor intenții și ale dragostei.
Vă iert pe toți aceia care mi-ați luat câte ceva, fie că au fost lucruri, timp, vise sau oameni  pe care i-am iubit. 
Vă iert pe toți aceia care m-ați mințit, care m-ați înșelat, care m-ați trădat și care m-ați lovit pe la spate.
Vă iert pe aceia care ați făcut din durerile și din necazurile mele, bucuria voastră și prilej de a bârfi.
Vă iert pe toți aceia care, pentru o perioadă de timp, mi-ați luat curajul de a crede în oameni și în iubire. 
Vă iert pe toți aceia care m-ați abandonat fără nicio explicație atunci când nu ați mai avut nevoie de mine.
Vă iert pe toți aceia care m-ați amăgit cu promisiuni, ca mai apoi, într-o zi, să îmi luați toate visele.
Vă iert pe toți aceia care m-ați părăsit, uneori în cele mai grele momente ale vieții mele.
Vă iert pe toți aceia care m-ați împovărat cu griji inutile, cu regrete și cu dureri nemeritate.
Vă iert pe toți aceia care ați încercat să mă schimbați, să îmi luați libertatea de a fi eu, să mă asimilați turmei și să mă minimalizați.
Vă iert pe toți aceia care mi-ați luat liniștea sufletească și care mi-ați oferit nopți albe, pline de frământări și de lacrimi.
Vă iert pe aceia care ați fost indiferenți la durerile mele și pe toți cei care m-ați nedreptățit.
Vă iert pe toți cei care m-ați făcut să cred că nu sunt suficient de bună, că nu sunt demnă și că nu merit să fiu fericită și iubită.
Vă iert pe toți aceia incapabili să mă cunoașteți, care m-ați denigrat și care m-ați judecat după prejudecăți proprii și după părerile altora despre mine.
Vă iert pe toți aceia care v-ați pus mereu pe primul loc și cărora nu v-a păsat niciodată de sentimentele mele... care mi-ați oferit priviri urâcioase când meritam și aveam nevoie de un zâmbet, care m-ați rănit cu cuvinte grele atunci când aveam nevoie de o vorbă bună și care mi-ați întors spatele atunci când aveam nevoie de o îmbrățișare și de o mângâiere... 
Vă iert pentru că vreau să îmi eliberez sufletul și mintea de voi. 
Nu sunteți demni să îmi ocupați sufletul și nici nu vă voi permite să mi-l otrăviți cu ură.  
Vă iert și vă uit.
Să fiți fericiți!

În sfârșit, acasă!

Suntem toți niște actori. 

Ne jucăm rolurile în viața de zi cu zi, fiind mai mult cine vor alții să fim, decât cei care suntem cu adevărat. Avem scene proprii pe care jucăm roluri cu care nu ne identificăm. În fiecare zi dăm cortina la o parte, ne punem masca și ieșim cu curaj în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol remarcabil, iar alteori oferim un spectacol ieftin și de prost gust. Suntem însetați după aplauze și suntem debusolați atunci când nu avem parte de aprecieri.

Ne transpunem în personaje care nu ne reprezintă. 

Ne însușim falsul și ipocrizia, roluri care stau la baza supraviețuirii cotidiene. Ne mascăm sentimentele și ne străduim să părem mai puternici, mai încrezători și mai buni.

Mimăm fericirea. Ne pierdem identitatea.

Iar într-un final nu mai știm care ne este chipul și care ne este masca...

Lucrurile sunt doar lucruri.

De mici suntem învățați să prețuim lucrurile. Ni se atrage atenția să nu ne murdărim hăinuțele și să nu stricăm jucăriile. Greșit! Pentru că obsesia asta față de lucruri, ne dă false valori.
Probabil că am fost singurul copil de pe stradă necertat de părinți atunci când stricam o jucărie, când rupeam sau murdăream o haină, sau când spărgeam ceva.
„Lucrurile au durata lor și trebuie înlocuite.” - îmi spunea tata.
Îmi amintesc cum i-am stricat din greșeală o jucărie unei prietene. Ea s-a supărat, iar mama ei a certat-o foarte tare. Iar eu m-am simțit vinovată. Relația noastră a fost afectată pentru o greșeală involuntară și pentru un lucru.
Exact asta a vrut tata să mă învețe: să nu prețuiesc mai mult lucrurile decât prietenii. Să învăț că prietenii pot greși și să nu-i pun mai prejos în fața lucrurilor.
Îmi aduc aminte că aveam o vecină cam de aceeași vârstă cu mine și într-o zi am surprins-o pe mama ei când i-a spus să nu scoată în curte o păpușă nouă primită, pentru că eu aș fi putut să-i murdăresc sau să-i stric păpușa.
Mai târziu, am surprins o mămică spunându-i copilului ei de vreo patru anișori, să ascundă o jucărie anume, de un copilaș mai mic venit în vizită, de teamă că acesta va dori să o ia acasă.
Păcat că nu realizăm ce efect are această atitudine asupra caracterului copilului. Îl învățam de mic să fie egoist, să nu împartă, să prețuiască mai mult o jucărie, decât un copil.
Când eram copil, tata nu mă certa când spărgeam ceva. Desigur că îmi explica valoarea fiecărui lucru, punând foarte mare accent pe valorile sentimentale. „Cestile acestea le am de la bunica și le prețuiesc foarte mult. Poți sparge tot, dar de acestea te rog să ai grijă.” Nu m-a învățat că trebuie să am grijă de lucrurile scumpe, de cristaluri, sau de serviciile de masă complete.
Când ieșeam la joacă, aveam haine speciale de joacă. Niciodată nu mi-a interzis să mă tăvălesc prin noroi, nici să mă cațăr prin copaci, conștient că mi-ar fi inhibat bucuria de a mă juca, dacă mi-ar fi cerut să îmi păstrez hăinuțele curate.
Într-o zi, m-am apucat și am pictat geamurile casei, inspirată de vitraliile pe care le văzusem la un muzeu. O vecină mi-a atras atenția, crezând că tata mă va certa. Dar acesta a apreciat desenele mele și a avut răbdare să decid singură când le voi șterge. Între timp mi-a cumpărat vopsele tempera și sticlă, încurajându-mi creativitatea.
Mi-a permis să fac absolut ce vroiam cu lucrurile mele, să le dăruiesc, sau să le distrug, M-a lăsat să tund păpușile și să îmi tai hainele, conștient fiind că astfel mă va învăța atât despre simțul proprietății, cât și să devin responsabilă față de deciziile mele. M-a învățat să împart jucăriile și chiar să le dăruiesc celor care au mai puține. Și pentru a mă încuraja să fiu generoasă, m-a recompensat mereu cu alte jucării și mai frumoase.
Ca adult, realizez valoarea educației primite de acasă. Pentru că nu prețuiesc lucrurile sau banii mai mult decât oamenii. Le împart cu alții și le dăruiesc din inimă.
Iar viața mă recompensează cu tot ce e mai frumos. Cu prieteni minunați și cu un eu mulțumit și fericit.

Never alone...

Nu regret nicio clipă că i-am pus pe ceilalți pe primul loc.

Am dăruit mai mult celorlalți decât mie. Am alocat mai mult timp celorlalți decât mie. I-am ascultat mai mult pe ceilalți, decât m-am ascultat pe mine.

Am visat mai mult visele celorlalți, decât am visat visele mele. Am plâns mai mult pentru ceilalți decât am plâns pentru mine. M-am bucurat mai mult pentru ceilalţi, decât m-am bucurat pentru mine.

M-a preocupat mai mult sănătatea celorlalți, decât sănătatea mea. M-am dedicat mai mult fericirii celorlalți, decât fericirii mele.

În tot acest timp, în care eu am avut grijă mai mult de ceilalți, m-am simţit uneori neglijată… însă, într-un final, am realizat că cineva a avut grijă şi de mine: Dumnezeu. 

Zile și zile...

Sunt zile pe care le începem zâmbind, încrezători și cu planuri mărețe, dar sunt și zile pe care le începem plângând, triști, fără nicio perspectivă. Zile în care trezitul de dimineață ni se pare o prelungire chinuitoare a coșmarurilor de peste noapte. Pentru că așa este viața: cu bune și cu rele, cu bucurii și cu dureri, cu realizări și cu înfrângeri. 

Dar fiecare zi din viața noastră este o nouă șansă. 

Nu putem controla în totalitate și nu putem alege cum să fie o zi din viața noastră. De aceea se mai întâmplă și să suferim, să pierdem, să greșim, să ratăm o șansă, să rănim, să alegem greșit... 

Dar sunt o serie de lucruri pe care le putem controla, făcând alegerile potrivite. Putem alege să iertăm, să ne împăcăm, să ne acordăm o a două șansă, să pornim pe un nou drum, să respectăm promisiuni pe care le-am făcut, dar pe care le-am încălcat, să visăm vise pe care nu am îndrăznit să le visăm. Fiecare nouă zi ne oferă șansa să tăiem de pe listă toate nereușitele și să rescriem lista cu vise noi... Fiecare nouă zi ne oferă șansa să facem acele lucruri frumoase care ne împlinesc sufletește , să dăruim, să iubim, să fim mai buni, mai înțelegători, mai încrezători... 

Nu întotdeauna reușim, iar nereușitele transformă ziua noastră într-un eșec. Tocmai de aceea avem următoarea zi, acel mâine în care ne putem pune speranțele, acel mâine pe care amânăm tot ceea ce nu am reușit azi. Acel mâine în care să o luăm de la început, încercând să facem totul mai bine. 

Pentru a ierta, pentru a uita, pentru a înțelege, pentru a ne vindeca, pentru a accepta, avem nevoie de timp. Avem nevoie de acel mâine. 

Și mai avem nevoie de iubire. Iar iubirea din noi nu se sfârșește niciodată. În asta constă speranța, miracolul și frumusețea vieții.

Pentru că sunt deosebită.

Uneori se întâmplă ca o persoană să mă trateze altfel decât merit... Și atunci mă trezesc brusc și îmi amintesc că sunt deosebită. De ce sunt deosebită? Pentru că sunt un om bun, onest, prietenos, cald și deschis. Pentru că nu pot relaționa fără să mă implic sufletește. Pentru că respect oamenii și încerc să le dăruiesc ceea ce am mai bun. 

Dar cu toate acestea, unii oameni nu mă tratează așa cum aș merita. 

Sunt conștientă că relațiile între oameni au devenit o loterie... dar eu nu mă voi lăsa în seama norocului! Pentru că eu nu cred în noroc. 

Și, atunci când oamenii nu mă tratează corect, mă retrag. Şi îmi amintesc că nu toţi oamenii îmi merită timpul şi inima. 

Nu am pretins să fiu tratată mereu cu prioritate, dar nici nu îmi place să fiu doar o opțiune. 

Mă respect prea mult pe mine, ca om, ca să uit vreo clipă că trebuie să fiu respectată, înțeleasă și iubită, cel puțin atât cât merit. Și știu foarte bine ce și cât mi se cuvine. Sunt un om realist şi nu am aşteptări absurde... 

Nu voi permite nimănui să se joace cu sentimentele mele. 

De ce? Pentru că sunt deosebită. De aia. ツ

Definiția mamei

Azi vreau să îi dedic mamei mele un gând...

În Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, este, cred eu, cea mai frumoasă definiție a dragostei:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată.” 

Dacă ar fi să dau o definiție mamei, atunci aceasta ar fi caracterizată într-un singur cuvânt: dragoste.

Iar daca în definitia Sfântului Apostol Pavel am înlocui cuvântul „dragoste” cu cuvântul „mama”, ar suna astfel:

Mama îndelung rabdă; mama este binevoitoare, mama nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Mama nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Mama nu piere niciodată.

Te iubesc, mamă scumpă!