Bufoni...



Nu suport oamenii cu două fețe. Și nu îi vreau în preajma mea.
Nu îmi plac oamenii duplicitari și nici ăia care se erijează în persoane morale.
Evit persoanele ascunse, misterioase, care mă obligă să am mereu o doză de suspiciune asupra lor. 
Mă obosesc, mă plictisesc și mă îndepărtează oamenii care trezesc în mine spiritul polițienesc.
Toți purtăm măști și, până la un punct e de înțeles. Le purtăm pentru a ne proteja, fiind vulnerabili în față devoratorilor de suflete. Sau le purtăm pentru că trebuie să facem față societății care ne vrea într-un fel sau altul.
Dar nu-i suport pe aceia care în spatele măștii ascund răutate, falsitate și interese proprii.
Îi recunosc de îndată pe prefăcuții care ți se bagă pe sub piele, iar dacă nu-i demasc, nu înseamnă că au reușit să mă păcălească. 
Pentru mine aceștia sunt doar niște bufoni patetici.

Vârsta? Nu contează! ツ



Când a aflat că va muri (din cauza unei boli incurabile necruțătoare), cea mai bună prietenă a mea, Luminița, m-a rugat să-i promit că nu îmi voi mai spune niciodată vârsta.
- Nu numai că nu vreau să o mai spui cu voce tare altora, dar nu mai vreau nici să te raportezi la vârsta ta. Nu mai sta cu ochii pe ceas și nici cu gândul la ani.
Ea știa cum e să trăiești mereu cu teama de ridicol, amânând luarea unor decizii importante sau renunțând la anumite lucruri... Nu s-a căsătorit cu omul iubit când avea 20 de ani pentru că i se părea că era prea tânără. După 30 de ani nu s-a mai dus în cluburi sau la patinoar și i se părea deplasat să se dea pe tobogan și în leagănele din parc pentru că se considera prea bătrână pentru toate acestea. Și s-a trezit într-o zi că sfârşitul îi e aproape, iar sufletul ei era împovarat de prea multe regrete. Din cauza bolii, care îi limita fizic posibilitatea de a se mai mişca, pentru Luminiţa era cu adevărat prea târziu.

Vârsta cronologică nu are nicio legătură cu vârsta sufletească, însă din cauza prejudecăţilor societăţii omul trăiește raportându-se permanent la vârstă, fără să realizeze că se autosabotează amânându-şi îndeplinirea dorinţelor pentru mai târziu sau chiar renunțând la ele pe motiv că „nu-mi stă bine la vârsta mea”.
Oamenii se îmbrăcă anost de la o anumită vârstă, considerând că nu se mai cade să poarte culori vii și ținute îndrăznețe. Se separă de tineri, simțindu-se stingheri în preajma lor, şi se izolează în grupuri de seniori deşi uneori nici nu simt în suflet că sunt bătrâni. Doar se conformează unor norme sociale nescrise.
Oare tata, care la 60 de ani se dădea cu patinele laolaltă cu toți copiii de pe stradă, era nebun? Nu. Știa să se bucure de viață. Și refuza să fie un moș ramolit, obtuz și lipsit de chef.
De ce ar fi prea târziu să faci o facultate la 40 de ani? Sau să îți urmezi vreo vocație de care nu ai avut timp în tinereţe? De ce ar fi prea târziu să te îndrăgostești la 60 de ani? Pentru că eşti prea bătrân? Chiar te simţi bătrân sau asta este ceea ce spune buletinul tău? Sufletul tău ce simte? S-a abandonat total neputinței? Nu-și mai dorește să trăiască frumos?
Într-un documentar marca „Discovery” se spunea că oamenii îmbătrânesc mai repede dacă sunt conștienți de vârsta lor. Câtă vreme conştientizezi că timpul trece, știi că trebuie să îmbătrânești, iar creierul îi transmite organismului niște mesaje care îl ajută să îmbătrânească. Este un fel de efect nocebo – convingerea conştientă că îmbătrâneşti produce modificări în corp. Cât timp te raportezi la vârsta ta, te simţi bătrân și te porți ca atare.
Uită buletinul într-un sertar și nu mai ține cont de vârstă! Trăiește pur și simplu așa cum simți. Vrei să te simţi tânăr? Atunci fii tânăr!
Nu mai spune câți ani ai. Făcându-ți cunoscută vârsta, oamenii te vor trata în funcție de ea, vor avea așteptări de la tine raportate la vârsta ta și, mai mult de atât, te vor influența, descurajându-te atunci când vei dori să iei anumite decizii, argumentând fie că „e prea devreme”, fie că „e prea târziu”, fie că „ești prea tânăr”, fie „prea bătrân”.
Consecinţa? Animat de vocile care îţi spun în cor ce e bine sau nu e bine să faci cu viaţa ta, vei cădea de acord cu ele deşi poate că sufletul tău tânjeşte după contrariu. Şi îţi vei spune că mai poţi să aştepţi 1-2 ani până să-ţi împlineşti cutare vis, care se vor transforma în alţi 1-2 ani şi tot aşa, îndepărtându-te decenii întregi de visul tău. Iar la vârsta la care sufletul îţi dă semnalul de trezire şi îţi dai seama că nu mai poţi aştepta, observi în buletin că ai o vârstă la care gura lumii va avea din nou ceva de obiectat: „O să zică lumea că am luat-o razna dacă fac asta la vârsta mea”, „Cine se mai uită la mine la vârsta mea?”, „E prea târziu să mă mai schimb acum, la vârsta mea”.
Însă nu e deloc aşa. Gura lumii e formată din vocile frustraţilor care nu au avut curajul să îşi împlinească propriile visuri şi care îşi fac un obiectiv din a le tăia aripile curajoşilor care se zbat pentru visul lor. Gura lumii nu este forul moral de care să ţii cont atunci când vrei să faci ceea ce îţi şopteşte sufletul tău. Inima ta este adevăratul maestru interior.
Cine spune că o femeie în vârstă de 40 de ani nu poate avea un iubit de 30? Ori că o femeie frumoasă nu poate iubi sincer un domn plinuţ, mai ales dacă e şi carismatic? Ori că nu poţi deveni manechin de podium la 70 de ani, aşa cum este cazul unui celebru bătrânel asiatic pe care cei mai mulţi dintre noi l-am văzut recent pe reţelele de socializare?
De ce am ține cont de prejudecăți? De ce am continua să punem etichete de vârstă, categorie socială, sex, apartenenţă etnică sau religioasă? Lumea se schimbă într-un ritm ameţitor. Mentalitatea se schimbă. Timpurile se schimbă. Gura lumii nu se schimbă. Ea este, prin definiţie, cârcotaşă şi răutăcioasă. De ce să ne ducem viaţa în funcţie de ea? Când vreodată în istorie gura lumii a făcut ceva bun care să merite să ne modificăm istoria personală în funcţie de ceea ce cred unii sau alţii despre noi?
Trăiește așa cum simți, nu așa cum „zice lumea” sau cum „ar trebui” la vârsta ta. Iubește pe cine vrei, mergi unde vrei şi nu pierde nicio șansă de a fi fericit și de a-ți oferi lucrurile care îți fac viața frumoasă.

Câți ani am? Nu știu și nu contează. Sunt și voi fi mereu suficient de tânără pentru a o lua de la început, pentru a încerca, pentru a îndrăzni să îmi schimb direcția de mers atunci când  drumul pe care merg nu duce acolo unde vreau să ajung.
Voi avea mereu vârsta potrivită pentru a mă îndrăgosti nebunește, dar și pentru a mă despărți dacă omul de lângă mine nu mă face fericită.
Voi avea oricând vârsta potrivită pentru a trăi copilărește, pentru a face greșeli și pentru a mă corecta, pentru a învăța ceva nou, pentru a visa, pentru a-mi dori, pentru a mă distra, pentru a lua decizii și pentru a mă răzgândi asupra lor.
Voi trăi mereu clipa ca și cum aș muri mâine. Nu-mi voi interzice nimic din ceea ce mă bucură, nu voi amâna să fiu fericită, să iubesc și să trăiesc așa cum simt.
Nu voi fi niciodată prea tânără pentru a avea prieteni bătrâni și niciodată prea batrână pentru a avea prieteni tineri.
După cum spunea Coco Chanel, „Fiecare are vârsta pe care o merită”.

Vârsta mea? Nu are și nici nu va avea vreo relevanță!

Coco Chanel spunea: "Fiecare are vârsta pe care o merită."   


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Doar... Doi.



Nu cred că trebuie să fiu cea mai frumoasă și nici tu cel mai frumos... Și cu toate acestea știu că eu voi fi pentru tine cea mai cea, iar tu pentru mine cel mai cel.
Precis nu vom avea o viață perfectă și cu siguranță vom avea parte de multe lipsuri și încercări...
Dar știu că în momentele mele de teamă, de descurajare și de tristețe, tu îmi vei fi alături și îmi vei oferi siguranța brațelor tale.
Și mai știu că mă vei face să râd și că uneori mă vei privi în acel fel, care îmi va aminti că sunt frumoasă și că mă iubești.
Vom plânge împreună, vom pierde împreună, vom construi împreună, vom visa împreună și vom abandona vise împreună. Vom ierta împreună și vom uita împreună....
Iubirea perfectă înseamnă să învățam să fim doi, până la sfârșit...



Vă iert!



Vă iert pe toți cei care m-ați irosit și care m-ați folosit, ascunși după măștile bunelor intenții și ale dragostei.
Vă iert pe toți cei care mi-ați luat pacea sufletească și care mi-ați oferit nopți albe, pline de frământări și de lacrimi.
Vă iert pe toți cei care mi-ați luat câte ceva, fie că au fost lucruri, timp, visuri sau oameni pe care i-am iubit și de care depindeam sufletește.
Vă iert pe toți cei care m-ați mințit, care mi-ați înșelat așteptările, care m-ați trădat și care m-ați lovit pe la spate, nemeritat.
Vă iert pe cei care ați făcut din durerile și din necazurile mele bucuria voastră și prilej de a bârfi.
Vă iert pe toți cei care, prin disprețul vostru, ați reușit să mă faceți să cred că nu sunt destul de bună și de frumoasă, că nu sunt demnă de voi, că nu am nicio valoare și că nu merit să fiu prețuită.
Vă iert pe toți cei care m-ați abandonat fără nicio explicație atunci când nu ați mai avut nevoie de mine, obligându-mă să trăiesc supliciul singurătății.
Vă iert pe toți cei care m-ați amăgit cu promisiuni frumoase și cu calități morale însușite doar pentru a-mi câștiga iubirea.
Vă iert pe toți cei care mi-ați întors spatele și care v-ați făcut nevăzuți în cele mai grele momente ale vieții mele.
Vă iert pe toți cei care ați stat în fața mea numai cu mâna întinsă, dar care nu mi-ați oferit niciodată nimic.
Vă iert pe toți cei care m-ați lovit peste obrazul pe care în trecut l-ați pupat și l-ați mângâiat.
Vă iert pe toți cei care mi-ați împovărat sufletul cu griji inutile, cu regrete, cu complexe și cu dureri nemeritate.
Vă iert pe toți cei care ați încercat să mă schimbați, să îmi luați libertatea de a fi eu, să mă asimilați turmei și să mă minimalizați.
Vă iert pe toți cei incapabili să mă cunoașteți, care m-ați denigrat și care m-ați judecat după standardele voastre mici și niciodată după calitățile mele.
Vă iert pe cei care ați fost indiferenți la durerile mele, care mi-ați oferit priviri răutăcioase atunci când aveam nevoie de un zâmbet, care m-ați rănit cu cuvinte grele atunci când aveam nevoie de o vorbă bună și care mi-ați întors spatele atunci când aveam nevoie de o îmbrăţişare...
Vă iert pentru că vreau să îmi eliberez sufletul și mintea de voi.
Vă iert și vă uit...
Să fiți fericiți!


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Lucrurile sunt doar lucruri.



De mici suntem învățați să prețuim lucrurile. Ni se atrage atenția să nu ne murdărim hăinuțele și să nu stricăm jucăriile. Greșit! Pentru că obsesia asta față de lucruri, ne dă false valori.
Probabil că am fost singurul copil de pe stradă necertat de părinți atunci când stricam o jucărie, când rupeam sau murdăream o haină, sau când spărgeam ceva.
„Lucrurile au durata lor și trebuie înlocuite.” - îmi spunea tata.
Îmi amintesc cum i-am stricat din greșeală o jucărie unei prietene. Ea s-a supărat, iar mama ei a certat-o foarte tare. Iar eu m-am simțit vinovată. Relația noastră a fost afectată pentru o greșeală involuntară și pentru un lucru.
Exact asta a vrut tata să mă învețe: să nu prețuiesc mai mult lucrurile decât prietenii. Să învăț că prietenii pot greși și să nu-i pun mai prejos în fața lucrurilor.
Îmi aduc aminte că aveam o vecină cam de aceeași vârstă cu mine și într-o zi am surprins-o pe mama ei când i-a spus să nu scoată în curte o păpușă nouă primită, pentru că eu aș fi putut să-i murdăresc sau să-i stric păpușa.
Mai târziu, am surprins o mămică spunându-i copilului ei de vreo patru anișori, să ascundă o jucărie anume, de un copilaș mai mic venit în vizită, de teamă că acesta va dori să o ia acasă.
Păcat că nu realizăm ce efect are această atitudine asupra caracterului copilului. Îl învățam de mic să fie egoist, să nu împartă, să prețuiască mai mult o jucărie, decât un copil.
Când eram copil, tata nu mă certa când spărgeam ceva. Desigur că îmi explica valoarea fiecărui lucru, punând foarte mare accent pe valorile sentimentale. „Cestile acestea le am de la bunica și le prețuiesc foarte mult. Poți sparge tot, dar de acestea te rog să ai grijă.” Nu m-a învățat că trebuie să am grijă de lucrurile scumpe, de cristaluri, sau de serviciile de masă complete.
Când ieșeam la joacă, aveam haine speciale de joacă. Niciodată nu mi-a interzis să mă tăvălesc prin noroi, nici să mă cațăr prin copaci, conștient că mi-ar fi inhibat bucuria de a mă juca, dacă mi-ar fi cerut să îmi păstrez hăinuțele curate.
Într-o zi, m-am apucat și am pictat geamurile casei, inspirată de vitraliile pe care le văzusem la un muzeu. O vecină mi-a atras atenția, crezând că tata mă va certa. Dar acesta a apreciat desenele mele și a avut răbdare să decid singură când le voi șterge. Între timp mi-a cumpărat vopsele tempera și sticlă, încurajându-mi creativitatea.
Mi-a permis să fac absolut ce vroiam cu lucrurile mele, să le dăruiesc, sau să le distrug, M-a lăsat să tund păpușile și să îmi tai hainele, conștient fiind că astfel mă va învăța atât despre simțul proprietății, cât și să devin responsabilă față de deciziile mele. M-a învățat să împart jucăriile și chiar să le dăruiesc celor care au mai puține. Și pentru a mă încuraja să fiu generoasă, m-a recompensat mereu cu alte jucării și mai frumoase.
Ca adult, realizez valoarea educației primite de acasă. Pentru că nu prețuiesc lucrurile sau banii mai mult decât oamenii. Le împart cu alții și le dăruiesc din inimă.
Iar viața mă recompensează cu tot ce e mai frumos. Cu prieteni minunați și cu un eu mulțumit și fericit.