Ruşine...



Într-o zi, când mă întorceam acasă, pe scara blocului am întâlnit o femeie care făcea curat. Am salutat-o, iar când mi-a răspuns am observat că plângea. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă cineva care plânge, de aceea am întrebat-o de îndată dacă se simte  bine și dacă o puteam ajuta cumva. Mi-a mulțumit, privind în jos și mi-a spus că este bine. „Dacă vă ajută să vorbiți cu cineva, eu am timp.” (i-am spus). M-a refuzat, rugându-mă să-i dau doar puțină apa în găleata pe care o folosea la spălatul scărilor. Am chemat-o în casă, i-am pus apă în găleată și am întrebat-o dacă nu vrea totuși să stea măcar un minut, să se liniștească. S-a așezat pe un scaun în bucătărie și i-am oferit un pahar cu apă. „Nu vreți totuși să vorbim, poate vă ajută dacă vă descărcați sufletul...?” (i-am spus). Femeia a băut din apă și m-a privit timidă. „Băiatul meu are azi cursul festiv... și eu nu m-am dus, pentru că îi este rușine cu mine, că sunt femeie de serviciu.” (mi-a spus ea cu o tristețe apăsătoare în glas).
Deși nu sunt o fire care se pierde ușor, mi-a înghețat expresia feței. M-am adunat repede însă și am încercat să o liniștesc. I-am vorbit despre generația de acum, pentru care „imaginea” este foarte importantă, explicându-i că trăim într-o lume care s-a îndepărtat de adevăratele valori.
Speram că argumentele mele o vor liniști, însă ea plângea din ce în ce mai tare. „Nu am avut altă posibilitate, l-am crescut singură și numai eu știu cum...” (mi-a spus femeia, printre lacrimi).
Cum să liniștești o mamă privată de bucuria de a fi alături de copilul ei, într-o zi atât de importantă?
„Cu banii din măturat l-am ținut la școală și l-am făcut om... a terminat printre primii... Am renunțat la tot ca să aibă el... am muncit și ziua și noaptea, fac curat în case, am lucrat în trei schimburi, noaptea fugeam într-un suflet să văd dacă era bine... nu știe el nimic... mi-am făcut datorii că să-i iau costum și nici nu știe asta... nu mi-am luat o haină de ani de zile, le cârpesc și le port așa...”
Sperând că se va liniști dacă vorbește, i-am cerut detalii despre fiul său, iar dânsa l-a lăudat, scoțându-i în evidență cele mai frumoase calități. Vorbind despre el, ochii femeii aveau o strălucire aparte, iar în voce i se simțea dragostea unei mame dezamăgite, căreia i se făcea o mare nedreptate. Mi-a arătat o poză cu fiul ei, pe care o ținea în buzunarul de la piept al halatului. “De când era mic țin o poză de-a lui la inimă...” (mi-a spus).
În acel moment, mi-a fost imposibil să îmi mai stăpânesc lacrimile...
Probabil că simțea nevoia să se destăinuie, pentru că mi-a mărturisit cât a suferit în viață și cât de singură se simțea. Își dedicase viața unicului copil, pentru care a muncit din greu, neglijându-se pe ea, iar acum, copilul ei se rușina cu ea, pentru că făcea curat pe scările blocurilor...
„Înțeleg că vă doare, dar fiul dumneavoastră nu a vrut să vă rănească. Sunt sigură că-i lipsește prezența mamei într-un moment atât de special din viața lui, dar cred că a vrut să vă protejeze de privirile disprețuitoare ale oamenilor. Fiul dumneavoastră trăiește în societatea modernă, în care oamenii sunt comparați și unde se pun etichete după false valori.”
Am încercat să o conving că nu ar trebui să se simtă complexată doar pentru că este femeie de serviciu, pentru că și aceasta este o meserie onorabilă... că nu putem fi toți manageri, doctori, profesori, iar cei care au meserii mai puțin apreciate, nu ar trebui să se desconsidere ca oameni și nici să se simtă inferiori.
„Valoarea unui om se află în sufletul său și în faptele sale. Dumneavoastră sunteți un om la fel de important ca oricare altul. Sunteți mamă, ce rol poate fi mai onorabil pentru o femeie? Iar fiul dumneavoastră nu vă iubește mai puțin pentru că sunteți femeie de serviciu. Chiar dacă acum e influențat de societate și nu își dă seama că greșește, va înțelege mai târziu și va trage o învățătură. Sunteți mama lui și tot ce are pe lume, încercați să vă bucurați pentru el, chiar dacă nu sunteți acolo, doar îl aveți lângă inimă, nu?" - i-am spus.
Femeia m-a urmărit atentă, transformându-și treptat expresia chipului.
”Cat de bună sunteți, domnișoară, cred că Dumnezeu v-a scos azi în calea mea.” (mi-a spus)
Am stat de vorba vreo două ore și m-am bucurat văzând că i-am schimbat percepția asupra acelei situații, atât de dramatice pentru ea. Am rugat-o să îmi promită că nu se va mai desconsidera niciodată, că atunci când va mătura și cineva va trece pe lângă ea, nu va lăsa privirea spre pământ, ci va privi înainte cu demnitate.


Nu voi înțelege niciodată de ce noi, oamenii, trebuie să trăim astfel de complexe. De ce trebuie să ne jenăm dacă nu am urmat un liceu de prestigiu, dacă nu avem studii, dacă nu avem o meserie bine văzută, de faptul că nu avem o casă luxoasă și lucruri apreciate de societate...
Nu lucrurile și nu funcțiile ne definesc pe noi ca oameni.
Am cunoscut oameni extraordinari atât în clasa social “înaltă”, cât și între oamenii modești, așa cum, am cunoscut oameni lipsiți de valori și de omenie, deși au trăit în familii cu pretenții  sau dețin funcții înalte.
Fiecare destin e diferit, iar noi nu trebuie să judecăm un om după alegerile făcute în viață, pentru că nu știm conjuncturile care l-au adus acolo unde se află. Și apoi, de ce ni se pare mai onorabil să ne lăudăm cu funcții, cu lucruri, sau cu relații? 

A te mândri cu lucruri, cu bani, cu relații și cu titulaturi înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele. 
Niciodată nu ar trebui să te rușinezi de tine cât timp ești un om cinstit și bun. Și este inadmisibil să îți fie rușine cu ființa care ți-a dat naștere și care ți-a dăruit totul! 
Sunt sigură că mulți dintre oamenii valoroși ai lumii au fost crescuți de oameni simpli... și că datorită lor au ajuns unde se află.
Nimeni dintre cei în fața cărora încercăm să ne construim o imagine, nu se va bucura de reușitele noastre așa cum se bucură părinții noștri și nimeni nu va suferi mai mult decât ei, atunci când avem necazuri.
Eu cred că fiecare om este special, frumos și valoros în felul său... că fiecare suflet deține comori nebănuite și că ar fi putut ajunge oricât de sus, dacă viața, alegerile, conjuncturile și oamenii de care au depins ar fi fost altfel... 

Cred că fiecare om merită același respect, aceleași șanse la fericire, același drept la iubire, indiferent ce meserie are, cum arată, cine este, ce are...

Iar mamele care și-au crescut copiii singure, merită dublă iubire, dublu respect, dublă fericire, dublă considerație, dublă recunoștință, pentru că s-au întrecut pe ele, având rol dublu: de mamă și de tată!


Revelaţie



Una dintre greşelile făcute de mine în mod repetat, a fost insistenţa şi încăpăţânarea de a ţine aproape anumiţi oameni, care, nu ar fi trebuit să facă parte din viaţa mea.
Mă refer la oamenii care m-au dezamăgit. Oameni pentru care am depus eforturi inutile.
Oameni care nu au apreciat şi nu mi-au recunoscut niciun merit.
Oameni care nu au avut nicio influenţă pozitivă în viaţa mea, care m-au limitat, m-au obosit, m-au folosit şi mi-au impus cum să trăiesc.
Oameni care mi-au arătat o totală lipsa de interes faţă de persoana mea.
Oameni de care am fost nevoită să trag, pentru a primi atenţie, prietenie, înţelegere, dragoste - lucruri pe care eu le-am oferit din suflet şi necondiţionat.
M-am încăpăţânat să cred în ei, să sper şi să aştept. Poate credeam că depindeam de ei, sau, că ei depindeau de mine.
Sunt un suflet dependent de dragoste şi de prietenie şi poate că de aceea nu m-am putut desprinde de ei.
Dar, prietenia şi dragostea se oferă cu drag şi dezinteresat. Nu se cerşesc, nu se impun, nu se dăruiesc că recompensă...
Am depus eforturi ca să menţin legătura cu oameni pentru care nu am însemnat nimic. Am sacrificat timp şi alţi oameni dispuşi să îmi ofere dragostea, prietenia şi timpul lor. Am aşteptat, am depins, mi-am organizat viaţa în funcţie de aceşti oameni... Dar eu, eram ultima opţiune pentru ei.
Am obosit şi m-am săturat.
Cei care au vreun sentiment pentru mine şi mă vor în viaţa lor, vor căuta apropierea de mine şi nu vor aştepta să trag de ei. Nu mă vor căuta doar atunci când vor avea nevoie de mine sau când se vor simți singuri. Nu se vor purta ca nişte străini.
Cred că mesajul celor care nu mă caută şi care nu mă doresc, este foarte clar...
De aceea, nici eu nu-i voi mai căuta pe cei care nu mă caută. Nu îmi vor mai lipsi cei cărora nu le lipsesc. Nu voi mai aştepta după nimeni.
Nu-i voi mai iubi pe cei care nu mă iubesc.