Iubirea nu trebuie păzită...

Iubirea nu oferă garanții, iar cazurile în care întâlnești din prima sufletul pereche, lângă care să îmbătrânești, au devenit aproape utopii. De aceea ești nevoit să schimbi parteneri de viață, căutând omul potrivit ție.
Oamenii se îndrăgostesc, sunt o vreme împreună, apoi se despart.
Ce bine că sufletul nu este limitat la un număr fix de îndrăgostiri! Deși, după fiecare relație eșuată, trăim cu impresia că nu ne vom mai îndrăgosti niciodată. Ba chiar ajungem să ne impunem un fel de anorexie sentimentală. Vedem în toți pretendenții defectele, comparându-i cu ex și dacă găsim o asemănare, facem de îndată analogii care să ne țină la distanță.

Probabil că este imposibil să întâlnești un suflet cu care să rezonezi perfect... iar din iubire facem și compromisuri. Dar care este limita compromisurilor?
Fiindcă eu nu aș accepta să trăiesc în compania unui om în fața căruia să trebuiască să fac eforturi pentru a fi așa cum ar vrea... 
Nu aș putea trăi alături de un om căruia să fie nevoie să îi arăt mereu de ce aș merita să rămână lângă mine. 
Nu aș putea trăi alături de un om în fața căruia să trebuiască mereu să mă justific, un om nesigur, precaut și suspicios.
Nu aș putea trăi lângă cineva care ar trebui mereu convins. Aș rezista un timp, după care aș obosi, m-aș plictisi și m-aș sătura... 
Nu aș putea trăi lângă un om care mi-ar oferi sentimente de nesiguranță... fiindcă iubirea nu trebuie să fie păzită...

Străina din oglinda mea...

Mă uit în oglindă și văd pe altcineva. Văd o persoană străină. 

Văd un om patetic care își plânge de milă și care îți cerșește iubirea. 

Văd un om singur, izolat de lume, care îți caută cu disperare prezența, pentru că tu ești tot ce i-a rămas și tot ceea ce își dorește. 

Văd un om trist care plânge și care nu își găsește locul între cei patru pereți de care i se lovesc gândurile. 

Văd un om secătuit de vise și cu sentimente mutilate. 

Văd un om urât, cu un chip inert, incapabil să exprime o emoție frumoasă. 

Dar unde sunt eu? De ce nu mă mai simt acasă în sufletul meu?
Îmi amintesc vag de mine și mă întreb, cum am ajuns așa? 

Ah, da! Tu m-ai schimbat...

Fragment din cartea Fluturi.

Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:

volumele 1 și 2 împreună	volumul 3

Noi, femeile...

„Femeia nu este sexul slab. E cel mai nobil dintre cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere.”

- Mahatma Gandhi 

Noi, femeile, suntem un univers de trăiri. Suntem pe cât de fragile, pe atât de puternice.

Suntem capabile să plângem o noapte întreagă, iar dimineața să ieșim în lume cu un zâmbet frumos pe chip, înfruntând toate provocările pe care ni le aşterne în cale viaţa. Plângem atunci când suntem fericite și râdem atunci când suntem triste și nervoase.

Suntem neînțelese – pentru stările noastre schimbătoare de dispoziţie, pentru sensibilitatea noastră, fiindcă ne emoționează orice este frumos: o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandrețea unui bătrân, amintirea cuiva drag... Plângem la nunți, plângem când o prietenă aduce pe lume un copil, plângem când cineva drag suferă, când pierdem o persoană apropiată, când suntem părăsite, când suntem nedreptățite, când ne simțim singure și când ne este dor.

Ne sperie singurătatea și incertitudinile, dar nu obosim așteptând...

Visăm, apoi ne abandonăm visurile noastre pentru a trăi și a împlini visurile celor pe care-i iubim.

Ne atașăm de oameni, de locuri, de lucruri și de momente frumoase.

Muncim cu dăruire, fiind capabile să fim și mame, și soții, și femei de carieră. Și găsim întotdeauna timp pentru a fi alături de o prietenă care are nevoie de noi.

Suntem capabile să trăim zile întregi cu un compliment mic, păstrăm cu sfințenie orice amintire care ne-a făcut sufletul să vibreze, uscăm flori între filele cărţilor și îmbrățișăm mascotele de pluș pe care le-am primit în dar.

Renunțăm la noi, ne abandonăm și ne sacrificăm în numele iubirii, dăruind totul copiiilor, soților, părinților, prietenilor...

Ne lăsăm rănite, suferim și apoi iertăm. Iertăm neobosit indiferența și răutățile celor pe care-i iubim. Avem dureri în stare să ne distrugă sufletul, dar avem sufletul în stare să se regenereze cu o simplă îmbrățișare, cu un simplu „Iartă-mă!”, cu un simplu „Te iubesc!” sau cu o promisiune...

Iubim neobosit și necondiționat. Îi iubim chiar și pe cei care nu ne iubesc.

Avem momente când suntem capricioase și imposibile, când obosim să fim perfecte și să ne prefacem că ne este bine... pentru că în fiecare zi ascundem dureri fizice și sufletești, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri; în fiecare zi ne străduim să arătăm senin şi să îi liniştim pe cei dragi, asigurându-i că ne este bine, când nouă ne vine să ne aşezăm pe pat şi să zacem nemişcate.

Uneori suntem percepute ca fiind complicate și pretențioase, fără să se știe că avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericite! Avem nevoie să fim alintate, ascultate, acceptate, apreciate, mângâiate... Avem nevoie să ni se recunoască meritele, să fim înțelese, să ni se ofere iubirea de care depind atât de mult sufletele noastre fragile...

Suntem dependente de dragoste, de mângâieri și de cuvinte frumoase. Avem bucurii și visuri copilărești pe care nu ar trebui să ni le tulbure nimeni.

Punem iubire în tot ceea ce facem și în tot ceea ce dăruim.

Suntem frumoase pentru că suntem delicate, tandre, sensibile, empatice, copilăroase și iubitoare.

Suntem puternice pentru că suntem responsabile, prezente, atente, capabile, harnice, iertătoare și ambițioase.

Avem priviri pline de admiraţie sinceră care înfrumusețează orice lucru pe care ne cad ochii. Avem mângâieri care alină orice durere.

Suntem greu de înțeles, dar atât de ușor de iubit! 

Fragment din Cartea Insomnii

Nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat...

Cu siguranță multe persoane din anturajul meu și poate chiar și străine trăiesc cu convingerea că mă cunosc. Faptul că nu am contrazis și nu m-am apărat când s-au emis păreri despre mine, le-a întărit unora convingerea că ei dețin adevărul.

Am lăsat lumea să mă creadă exact așa cum m-a perceput, indiferent cât de departe de adevăr era. N-am încerat să mă justific și nici să conving că sunt altfel. Ar fi un consum prea mare de energie și de timp.  
Tratez cu umor oamenii care mă etichetează greșit. Chiar este amuzant să surprinzi pe cineva în mod plăcut, atunci când descoperă că s-a înșelat în privința ta. :) 
Nu m-a preocupat niciodată reputația, cu atât mai mult cu cât mi s-a dovedit, de nenumărate ori, că oricât de bun și de corect ai fi, tot se va găsi cineva care să nu te placă și care să găsească ceva greșit la tine. Tot se va găsi cineva care să speculeze orice detaliu care poate fi folosit împotriva ta, care să îți pună în cârcă lucruri care nu te reprezintă, cu scopul de a-ți strica imaginea...  

Am auzit tot felul de păreri eronate despre mine, mai ales de la atotștiutori și închipuiți care se cred cunoscători de oameni. 
Sunt persoane care, deși stau zi de zi în preajma mea, nu sunt capabile să mă cunoască. Mi-au pus o etichetă după o primă impresie, sau poate dupa vreun zvon auzit și gata. Limite... 
Oamenii judecă de obicei după valorile și posibilitățile lor. Mulți judecă după prejudecăți proprii și prea puțini după calități obiective. 
Unii au un spirit polițienesc exagerat, iar alții sunt de-a dreptul paranoici. Alții sunt influențabili și ușor de manipulat. Și totuși, mulți trăiesc cu impresia că mă cunosc suficient de bine încât să mă poată descrie obiectiv. Greșit! NIMENI nu mă cunoaște cu adevărat. Pentru că nimeni nu a trăit în locul meu și nici suficient de mult timp lângă mine ca să apuce să mă cunoască.  
Nimeni nu știe ce ascund în suflet, pentru că arăt doar atât cât vreau din mine. Nimeni nu știe cât știu și ce pot, pentru că spun mai puțin decât știu, gândesc mai mult decât arăt și arăt atât cât poate vedea și suporta fiecare om, în funcție de limitele sale.
Nimeni nu știe că pot zâmbi când sunt nefericită și îndurerată și că uneori îmi ascund fericirea de cei care nu ar suporta să mă vadă fericită.
Nimeni nu știe cât sunt de sensibilă, dar nici cât pot fi de puternică. 
Nimeni nu știe cât sunt de bună, dar nici cât pot fi de rea. Nimeni nu știe cât pot să îndur și nici cât pot să iert. 
Nimeni nu îmi cunoaște istoriile de viață pentru că am trăit ferită de curiozitățile lumii și mi-am protejat intimitățile. Fiecare știe exact atât cât vreau eu să știe.
Nimeni nu știe ce am sau ce-mi lipsește, pentru că nici nu m-am lăudat, nici nu m-am plâns că nu am și nici n-am cerut ceva cuiva. 
Nimeni nu știe cum trăiesc, ce visez, ce bucurii am, ce dureri, ce ambiții, ce aspirații... pentru că dincolo de o imagine, dincolo de niște vorbe scrise sau rostite, dincolo de zâmbete sau de grimase de durere se află o viață, un suflet și un univers de trăiri pe care numai EU le cunosc. 

Crezi că mă cunoști? Mai gândește-te... ;)