Doar margini de prăjituri



Când eram copil, mama mea făcea prăjituri ca să le vândă pentru un bănuț în plus adus în casă, fiindcă eram atât de săraci încât, uneori, abia aveam ce mânca. Leafa lui tata se ducea, din nefericire pentru noi toți, în mare parte, pe băutură și pe țigări. De exemplu, când mă trimitea la pâine, îmi dădea bani să-i cumpăr un bidon cu vin și un pachet de țigări, pâinea era doar pretextul să mă duc la cumpărăturile care-l interesau pe el, oricum nu-i păsa de nevoile familiei. Mergeam unde-mi spunea, nu aveam de ales, dar în tot răul era și un bine, tanti de la alimentara îmi dădea mereu câte două bomboane din acelea vărsate, dintr-un borcan imens, plin ochi, de pe tejghea. Probabil că o înduioșa cum mă uitam lung la bilele acelea colorate și aromate și niciodată nu îmi cumpăram măcar câteva, de un leu. Sau măcar una, una singură. Și mă duceam bucuros și pentru că, dacă tata uita vreodată să-mi ceară restul, câțiva bănuți, maximum câțiva lei – ceea ce se întâmpla foarte rar -, îi dădeam imediat mamei. Învățasem deja, deși eram copil, că ea avea mare nevoie de bani ca să cumpere făină, zahăr, esențe și ce-i mai era de trebuință ca să facă prăjituri și apoi să le vândă. I se dusese deja vestea și femeile din oraș știau că mama făcea cele mai bune prăjituri din lume și îi comandau mereu platouri și tăvi pline ochi din bunătațile pregătite de ea. Însă, cu toate că drămuia cu o grijă exagerată fiecare gram de făină și fiecare ingredient în parte, uneori nici măcar nu avea bani să cumpere ceea ce-i era necesar dacă nu primea un avans de la clienți. Așa că ce reușeam eu să salvez de la cumpărături îi era de mare ajutor, îmi spuneam eu cu mândrie.

Când se pornea o anumită forfotă în bucătărie, era semnalul magic care prevestea că mama urmează să pregătească prăjituri. Și nu mă mai dezlipeam de ea. Mirosul îmbătător de lapte, unt, nucă, scorțișoară și esențe minunate mă ținea țintuit lângă masă și îi urmăream încântat fiecare mișcare. Mi se părea fascinant cum știa mama să pună în compoziție fiecare ingredient la timpul potrivit și exact măsura necesară fără să folosească vreun cântar, fără să citească în vreo carte de bucate sau caiet cu rețete... Iar cât timp minunea preparată de ea se cocea în cuptor, așteptam nerăbdător să fie totul gata, știind că mama îmi va da mie marginile pe care le tăia ca să îndrepte prăjitura. Știam că doar marginile mi le putea da, și acelea tăiate cât mai subțire, ca nu cumva să măsoare clienta prăjitura și să creadă că a fost înșelată. Măsura pentru client era tava aragazului, iar mama le dădea formă prăjiturilor pe un tocător de lemn care era mai mic puțin de tot ca tava și pe care-l folosea doar la faimoasele ei produsele de patiserie. Sigur că mie, tocătorul acela mi se părea nemărginit de mare și-l uram. Aveam impresia că purta întreaga vină că prăjitura trebuia să se potrivească perfect pe el și doar din cauza lui mie nu-mi rămâneau decât marginile acelea mai mult uscate și cu care nu-mi puteam satisface nici măcar o poftă minimă de bunătățile mamei, care miroseau mereu amețitor și erau bune ca nimic altceva pe lume. Întotdeauna speram că prăjitura va atârna peste marginile acelei plăci de lemn și voi apuca să gust și eu o bucată serioasă, ba chiar speram în secret să fie și cu puțină cremă.

Într-o zi, o clientă care a venit să își ia de la mama prăjiturile comandate, m-a luat la întrebări pe un ton plin de veselie:
- Răsfățatule, cum e să mănânci toată ziua prăjituri? Și nu orice fel de prăjituri, ci chiar cele mai bune din oraș!
Nu am spus nimic și am zâmbit încurcat. Cum era să îi spun că noi ne permiteam prăjituri doar de sărbători și atunci doar pe cele mai ieftine, cu mere sau cu gem? Așa că am păstrat tăcerea, pentru că nici să mint nu voiam și să-i spun că e grozav. Doar tăcerea e și ea un răspuns, nu-i așa?
Și cum să fi cheltuit noi pentru o prăjitură scumpă, când banii câștigați de mama făcând tăvi pline de dulciuri pentru alții ne trebuiau mereu pentru ceva important? De obicei mama îi aduna punând leu pe leu ca după ce plătea utilitățile și mâncarea, să îmi cumpere mie haine și încălțări mai de Doamne ajută, că tata foarte rar și doar după multe insistențe și rugăminți fierbinți ne dădea bani pentru așa ceva și atunci erau atât de puțini încât cu greu găseam ceva decent. Iar mama, cunoscând toate metehnele tatălui meu, ascundea banii într-un vas vechi din ceramică pe care scria “Făină”. Știa că el nu căuta acolo când era disperat că rămânea fără bani pentru țigări sau pentru băutură, poate pentru că avea bunul obicei să nu-și bage nasul în produsele ei de patiserie.
- Nu mai ai nimic de pe prăjiturile pe care le vinzi? Dar ce faci cu banii, femeie?!, țipa tata la mama când ajungea la fundul sacului și nu mai avea cu ce să-și întrețină viciile.
- De unde să am, abia am avut să plătesc lumina. Dacă nu aș face eu prăjituri, am sta pe întuneric...

Într-o toamnă, când mama mi-a pregătit cizmele să mă încalț în sezonul rece care se apropia, am simțit că îmi rămăseseră mici. Mă strângeau tare, erau și foarte tocite, iar mama și-a dat seama și atunci l-a rugat pe tata să-i dea la salariu bani să îmi cumpere cizme noi.
- Da’ ce sunt io, femeie, bancă? De unde să-ți dau? Trebuie să luăm lemne luna asta, găsise el repede o scuză. Că parcă de lemne îi păsa lui…
Sigur că biata mama mi-a promis că va face prăjituri și că vom aduna toți banii, fără știrea tatei, și îmi va lua cele mai frumoase și călduroase cizme. Doar că lumea nu prea comanda prăjituri, mai era și post și abia în luna decembrie au început oamenii să îi dea mamei bani pentru platourile speciale de sărbătorile Crăciunului și Anului Nou care se apropiau. Eu am umblat așa, cu degetele strânse în cizmele acelea vechi pe care mama mi le dădea în fiecare zi cu cremă neagră de pantofi și acolo unde se crăpaseră le colora cu o carioca neagră și așteptam cu răbdare să avem toți banii, mai ales că văzusem la magazinul din oraș niște cizme frumoase și călduroase, cu blăniță, și numai la ele mă gândeam. Iar mama, cu privirea ei blândă și cu ochii în lacrimi mi-a promis că vor fi ale mele până de Crăciun.

- Dar ne mai trebuie mulți bani pentru cizmulițe?
- Vreo 3 prăjituri și ți le cumpără mama, doar am promis că vine Moșul cu ele, zâmbise ea când mi-a văzut bucuria.
Cum gândul meu era doar la cadoul meu, altfel absolut necesar, pentru că în curând n-aș mai fi putut umbla cu încălțările vechi de mici ce-mi erau, într-o zi am întrebat-o ce ne facem dacă nu mai găsim cizmele la magazin. Atunci, după ce s-a gândit un pic, imediat mi-a îndesat o căciulă groasă până peste ochi, mi-a dat geaca să mă îmbrac, a aruncat pe ea bundița veche de la bunica și am plecat împreună la magazin, să o roage pe vânzătoare să îi țină cizmele până aproape de Crăciun. Vânzătoarea a vorbit cu șefa ei și i-a spus mamei că dacă îi lasă un avans, va fi totul în regulă și i le va rezerva. Am probat cizmele și am decretat că mi-s bune unele care erau mai măricele. Le voiam pe acelea doar să fiu sigur că dacă îmi va crește piciorul nu îmi vor rămâne mici și așa poate aveam norocul să le port și iarna următoare. Mama, fericită că a rezolvat situația și încântată ca își putea ține promisiunea pe care mi-o făcuse, a plătit un sfert din valoarea încălțărilor și a rămas stabilit că va veni cu restul de bani până în data de 22 decembrie.

Apoi viața și-a urmat cursul, în timp ce ea a continuat să coacă prăjituri iar eu să mănânc doar marginile... și să visez la cizmele mele noi, frumoase, confortabile și călduroase care așteptau cuminți la magazin, plătite pe sfert, ziua când vor fi ale mele.
Numai că, într-o seară, când mama a vrut să ascundă din nou în vasul de făină niște bani pe care-i câștigase din vânzarea de prăjituri, a observat că ceea ce adunase cu greu, timp de câteva săptămâni, dispăruse. Era limpede, mereu lefter din cauza viciilor sale, tata căutase din nou economiile mamei și până la urmă reușise. Găsise fiecare leu pus deoparte pentru cizmulițele mele și fără nicio mustrare de conștiință, chiar dacă ar fi trebuit să știe că în pușculița improvizată sunt bani pentru nevoile urgente ale familiei, nicidecum pentru mofturi, pusese mâna pe ei...
Când a venit acasă, mama l-a întrebat unde sunt banii și de ce i-a luat, că erau puși deoparte ca să-mi poată cumpăra încălțări, dar tata, nepăsător la orice explicație, i-a spus că nu se aștepta ca ea să se ascundă de el și i-a vorbit foarte urât, a țipat la ea, ce să mai, a iscat un adevărat scandal, cu toate că el era vinovat, nu mama sau eu. În concluzie, mama a plâns mult și eu, la rândul meu, am adormit plângând, dezamăgit că cizmele nu vor mai fi niciodată ale mele, că va trebui să continui să mă chinui să merg cu cele vechi care-mi rămăseseră mici dar și pentru că mama pierduse și banii de avans, nu numai ceea ce se chinuise să pună deoparte, din munca ei, în recipientul cu făină.

Și așa ne-am apropiat de Crăciun: eu cu visul sfărâmat în mii de suspine, mama cu inima frântă că nu-și putea ține promisiunea pe care mi-o făcuse, iar casa plină de aromele cozonacilor și prăjiturilor care urmau să ajungă pe mesele unor familii norocoase și în farfuriile unor copii răsfățați de soartă. În ziua de Ajun tata a plecat la țară la un prieten de pahar, să-l ajute la preparat carnea, că omul tocmai tăiase porcul și astfel era rost de mâncare și băutură, distracția favorită a tatălui meu. Iar mama, ca de obicei a pregătit multe tăvi de prăjituri comandate de clientele ei. Ultima doamnă venită să-și ridice comanda a ajuns la noi destul de târziu, când se întunecase deja. Prăjiturile comandate de ea erau pe masă, dar cum mai trebuia să aștepte puțin să se răcească una dintre ele, mama a invitat-o în casă la o ceașcă de ceai fierbinte și aromat. Era o doamnă tânără și care venise cu o mașină frumoasă, o femeie cu ochi blânzi și mâini fine care răspândea în jurul ei un parfum plăcut și a cărei prezență inducea o stare de bine, de căldură. Nu mai venise niciodată pe la noi, cineva i-o recomandase pe mama și era pentru prima oară când lua ceva de la noi. Am servit-o cu un ceai, iar doamna, mereu zâmbitoare, ne-a spus că ar vrea și puțin dintr-una din prăjiturile pe care le comandase. Mama a întrebat-o din care să taie, iar doamna m-a întrebat pe mine care este cea mai bună. Bineînțeles că i-am sugerat-o pe cea care îmi plăcea mie cel mai mult, iar doamna i-a cerut mamei exact din aceea. Nu s-a mulțumit doar cu o bucățică, doamna cea blândă a cerut să fie tăiate mai multe porții, să mâncăm cu toții, subliniind de câteva ori cât de minunată e mama și cât de reușită este rețeta ei. Și în timp ce mâncam prăjituri, eu cu teamă, încet, să nu se termine prea repede, doamna m-a întrebat dacă știu că la noapte vine Moș Crăciun, dacă îl aștept și ce mi-aș dori să-mi aducă.
- Nimic, i-am răspuns rușinat. Și trist, că iar îmi amintisem de cimulițele mult dorite și acum pierdute pentru totdeauna.
Doamna m-a mângâiat pe creștet cu mâna ei fină și caldă și m-a rugat să mai mănânc o prăjitură, apoi, când a plecat, i-a spus mamei să nu mai împacheteze și ceea ce rămăsese, să păstrăm pentru noi, că ea are prea multe dulciuri și e suficient. Mama, om cinstit, a vrut să îi dea banii înapoi, dar doamna i-a spus că e bucuria ei să împartă cu noi din ce are și că-i apreciază mult munca, ba chiar i-a mai dat și ceva bani în plus. Am condus-o până la poartă și am ajutat-o să pună pachetele în mașină, iar când ne-am luat rămas bun, am văzut ochii doamnei care-mi fixau cizmele - care arătau ca vai de ele - și am simțit că intru în pământ de rușine. Dar ea mi-a zâmbit și mi-a spus că sunt un băiețel minunat, cuminte, bun și inteligent și că se bucură tare mult că m-a cunoscut.
În noaptea aceea, chiar dacă eram trist că Moș Crăciun nu-mi va aduce cizmulițele, am adormit cu o stare de bine, poate și mulțumit că în sfârșit am mâncat pe săturate din prăjitura cea mai bună și cea mai scumpă pe care o pregătea mama și, culmea, că mai aveam destul și pentru a doua zi. Adică a doua zi, când era Crăciunul. Și cu toate astea, tata nu a venit acasă. Dar poate că a fost mai bine așa, măcar am avut liniște și nu l-am mai văzut beat, clătinându-se prin casă, urlând și căutând prin toate locurile banii din munca mamei, ca să-i dea pe băutură și țigări.
Mama mi-a făcut piure de cartofi cu unt și lapte, alături de o pulpiță de pui prăjită, apoi, ca desert, m-a servit cu o porție împărătească din prăjitura aceea minunată pe care doamna cea bună ne-o făcuse cadou. Și din care, din nou, am mâncat pe săturate. Seara, în timp ce stăteam la geam și priveam luminițele care se vedeau la geamul casei din vecini, am auzit pe cineva care striga din stradă. Mama zăvorâse poarta ca să nu intre colindători, fiindcă veneau multe grupuri și nu aveam ce să le dăm. Doar tata știa să strecoare mâna prin poartă și să deschidă zăvorul, dar el sigur nu se mai întorcea acasă dacă nu venise cu ultima cursă. I-am spus mamei că am impresia că ne strigă cineva, iar ea a ieșit în curte să vadă cine era. După câteva minute s-a întors însoțită de doamna din Ajun, cea care ne lăsase prăjitura comandată și chiar plătită. Când au intrat în casă am văzut că atât mama cât și doamna aduceau niște sacoșe mari și frumoase, pline de desene colorate cu brăduți împodobiți, sănii trase de reni și Moș Crăciun.
- Bună seara, David!, mi-a spus bucuroasă doamna, intrând în bucătărie și lăsând sacoșele pe jos.
- Sărut mâna, i-am răspuns cu glas pierit, emoționat de vizita neașteptată.
- Uite, m-am întâlnit cu Moș Crăciun și m-a rugat să vă aduc eu câteva daruri din partea lui. El are multe cadouri de împărțit și nu mai are timp.
Am amuțit. Moș Crăciun? Atât de multe pachete și toate erau pentru noi?!? Apoi, doamna, cu siguranță un înger ca cei despre care îmi povestea mama, a început să scoată din sacoșele acelea frumoase tot felul de pachete și pachețele cu lucruri minunate: un ghiozdan frumos, multe caiete, cărți lucioase cu desene vesele, un penar plin cu creioane și carioci, o mașinuță cu telecomandă, dulciuri de toate felurile, un trening pentru mine, căciulă, mănuși, pulovere, o geacă și... și... surpriză! O pereche de cizmulițe cum nu mai văzusem vreodată mai frumoase! Timid și rușinat, dar în același timp fericit cum nu mai fusesem vreodată, luam câte un lucru, îl întorceam pe toate părțile cu uimire și abia reușeam să nu plâng de bucurie. Doamna m-a lăsat să descopăr singur celelalte daruri din sacoșe și i-a dat și mamei cadourile pentru ea: șampon cu miros de fructe și flori, creme fine, niște tăvi pentru copt prăjituri, ustensile moderne pentru patiserie, cafea, șorțuri și mănuși pentru bucătărie, un capot gros și pufos și câte și mai câte lucruri frumoase și utile.
- Uite, David, câte daruri avem amândoi!, a spus mama plângând și râzând în același timp, de atâta bucurie care venise peste noi ca un tăvălug, pe neașteptate.
Din ultima sacoșă, doamna cea generoasă, a scos o cutie cu o instalație plină de beculețe și m-a întrebat dacă vreau să împodobim fereastra camerei mele, ca să am luminițe colorate seara și să-mi vegheze somnul noaptea, când dorm. Urma să am și eu luminițe, exact ca în casele frumoase ale oamenilor bogați, cum să nu fi vrut așa ceva? Am montat împreună instalația, am aranjat-o frumos, jumătate sub formă de brăduț și cealaltă jumătate sub formă de om de zăpadă. Iar când am pornit-o, cu casa plină de miros de portocale, cu masa încărcată de banane, mere, dulciuri și prăjituri, cu pachete cu daruri împrăștiate peste tot și cu cizmulițele mele frumoase și călduroase așezate la loc de cinste, lângă patul meu, a fost pentru prima oară când am înțeles de ce iubește lumea Crăciunul și am simțit că sărbătoarea aceasta plină de minuni a venit, în sfârșit, și la noi, în casă noastră. Și, bineînțeles, mi-am dat seama că toți copiii care îmi tot spuneau râzând de mine și de naivitatea mea că nu există Moș Crăciun, s-au înșelat. Există! Cum și îngeri există! Și vă las pentru asta, ca mărturie, povestea de mai sus...




  1. Și ce poate bucura mai mult sufletul decât bucuria unui copil?Te iubesc,doamna frumoasa și generoasa!

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitări, este foarte frumoasă! ❤️

    RăspundețiȘtergere
  3. Sarbatori cu drag! Multa Sanatate si Fericire!

    RăspundețiȘtergere
  4. Oameni-îngeri care schimbă vieți. Ce bine că ești! ❤️

    RăspundețiȘtergere
  5. La suflet mi-a mers! Oare acea doamnă minunată nu erai tu?🤗

    RăspundețiȘtergere
  6. Magia Crăciunului!Bucuria de a primii daruri și în egală măsură de a dărui!❤️

    RăspundețiȘtergere
  7. Foarte frumos,îmi dau lacrimile ����

    RăspundețiȘtergere
  8. Mi-au dat lacrimile! Cat de emoționant! ❤️Înger cu chip de om ești! Acum mos Crăciun are ajutor de nădejde, Crăciunița🤗🥰

    RăspundețiȘtergere
  9. Tu esti un fel de ghid turistic pentru suflet! Tu ajuti oamenii sa fie mai buni!!!! Dumnezeu sa te binecuvanteze ingeras 🤗🤗

    RăspundețiȘtergere