Voi ce vă mai amintiți din copilăria voastră?


"Vreau să îi ofer copilului meu tot ce este mai bun" - auzim mereu în jurul nostru, de la oameni din toate categoriile sociale. Dar asta se rezumă, în majoritatea cazurilor, din păcate, doar la lucruri, la bunuri materiale. Apoi, nemulțumiți de copiii lor, mai auzim și anumiți părinți care se vaită: "Nu înțeleg ce i-a lipsit, i-am oferit totul. A avut ce nu au avut alți copii, am făcut sacrificii să-i dăruim toate mofturile."

Ce anume nu i-a lipsit copilului? Cel mai scump telefon mobil? Cele mai la modă și mai fițoase gadgeturi? Haine de firmă? Pantofi sport de 800 de euro, tricouri de 500 de euro?  Exact. Astea nu i-au lipsit copilului, ba chiar le-a avut pe toate din plin și fără niciun efort din partea lui, a fost suficient să spună „Vreau!”...

Ca să fie totul clar de la bun început, nu am nimic împotriva părinților care dăruiesc copiilor tot ce-i mai bun, chiar eu am fost un copil răsfățat, recunosc, așa că nu vorbesc din poziția cuiva care a tânjit după lucruri frumoase și scumpe sau căruia i s-a refuzat accesul la tot ce e mai la modă și mai... cool.

Am avut lucruri pe care puțini copii le aveau în vremea copilăriei mele. Părinții mei mă răsfățau cu daruri și primeam din Germania cele mai frumoase hăinuțe și jucării. Dar... toate veneau la pachet cu timp pe care ai mei îl petreceau împreună cu mine și experiențe pe care mi le dăruiau, cu educație și exemple de bună purtare din partea familiei mele. Cu învățăminte prețioase pentru viitorul meu. De exemplu, cu anumite jucării nu aveam voie să mă joc decât acasă, singură, să nu defilez” cu ele în fața altor copii care nu aveau așa ceva și să le fac în ciudă sau sânge rău.

Ei bine, cu toate că am primit multe lucruri minunate, pe care mi le-am dorit sau pe care nici măcar nu le-am visat, acum, ca adult, eu nu mi le mai amintesc pe toate. Nu-mi mai amintesc să fi contat vreun lucru pentru mine, poate cu excepția bicicletei...
În schimb, amintirile mele sunt pline de bucuriile simple, de zi cu zi, trăite lângă părinții mei. Îmi revine adesea în minte cu duioșie cum îmi răcorea tata ceaiul: deasupra chiuvetei sau afară, în pragul ușii, turna ceaiul fierbinte dintr-o cană în alta, de câteva ori.
Îmi amintesc cum stăteam amândoi pe treptele casei și el îmi curăța nuci verzi cu o răbdare admirabilă. Eu mâncam într-una, iar el abia dacă se îndura să guste câte un miez alb de nucă. Ca să am eu suficient.
Îmi amintesc cum ne plimbam cu trenul, cum mergeam împreună la patinoar sau la cofetărie. Și cum tata mă lăsa să iau și din prăjitura lui. Acum știu că lui nu îi plăceau anumite dulciuri, dar le comanda mereu pentru mine, știind că eram curioasă să le gust.
Îmi amintesc și că mama îmi aducea cele mai frumoase și parfumate portocale și desena împreună cu mine. Și că era mereu frumoasă, coafată, parfumată și niciodată obosită, nervoasă ori grăbită...
Îmi amintesc cum tata aduna toamna frunzele din grădină într-o grămadă mare, peste care îmi plăcea să mă arunc pe spate de nenumărate ori, râzând încântată.
Îmi amintesc cum le cântam părinților mei cocoțată pe un scaun (da, scena copilăriei mele), ținând în mână un spray în loc de microfon și ei mă aplaudau fericiți și-mi cereau bis-uri. 
Îmi amintesc cum refuza tata să guste din vreo bunătate pe care o primeam și din care aveam prea puțin, mințind că nu se dă în vânt după acel ceva. Și cum îmi cumpăra prăjitura Claudia și întotdeauna câte un sac plin cu mere golden.
Îmi amintesc că niciodată nu mi-a zis că nu are timp pentru mine. Sau că sunt prea mică pentru cine știe ce-aș fi dorit să fac sau să spun. Sau că nu merit ceva. Sau că alt copil este mai cuminte. Sau că nu o să reușesc ceva. Sau să nu visez la cai verzi pe pereți. Nu mi-a spus vreodată că a făcut eforturi ca să-mi cumpere ceva sau că a renunțat la ceva pentru mine, scoțându-mi ochii.
Mi-a spus, în schimb, că sunt cea mai importantă persoană din viața lui, dar că nu sunt mai presus de alți oameni, că toată lumea merită același respect și aceleași șanse.
M-a învățat să ofer mereu mai mult, mai bun și mai frumos decât primesc, nu resturi sau ceea ce nu-mi place ori nu-mi mai e de folos.
Mi-a explicat că e bine să nu-mi pese de traista altuia decât dacă este goală și eu o pot umple.

Pe părinții mei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil. Nu aveau cărți de parenting și nu frecventau cursuri de dezvoltare personală... Toată, absolut toată educația pe care am primit-o de la ei a venit în primul rând dintr-o gândire sănătoasă, din educația pe care, la rândul lor, o primiseră în familie și dintr-un profund bun simț. Învățăminte pe care și-au dorit să le transmită mai departe prin mine dar, mai ales, experiențe și lecții care au știut că mă vor ajuta în viață.
Da, ai mei mi-au oferit totul, dar acel tot de care am avut cu adevărat nevoie și care m-a construit în omul care am devenit ca adult. Ai mei m-au învățat cu iubire și prin exemplul pe care mi l-au dat că nu-mi trebuie anumite lucruri ca să mă simt valoroasă și că nu trebuie să arăt într-un fel anume ca să am încredere în mine și ca să mă simt frumoasă. Și pe lângă bunurile materiale pe care mi le-au oferit și care nu mi-au lipsit niciodată, mult mai de preț a fost faptul că au stat cu mine, lângă mine, mi-au dăruit experiențe de neuitat și m-au educat pas cu pas, îndrumându-mă cu înțelepciune, discreție și răbdare, învățându-mă cât de importante sunt în viața unui om respectul și omenia.
Când îmi amintesc de copilărie, nu lucrurile pe care le-am avut mă fac să fiu mândră de mine și fericită, ci timpul petrecut cu ai mei, bunătatea lor, corectitudinea lor, blândețea lor, dăruirea lor.
Poate că un părinte nu îi poate oferi toate bucuriile materiale copilului său, dar îl poate învăța, mereu cu iubire, cum să obțină totul, cum să aibă încredere în el și de ce este esențial să se iubească și să se respecte. Și astfel, cum să-și construiască o viață frumoasă, fericită și prosperă.