În schimb, amintirile mele sunt pline de
bucuriile simple, de zi cu zi, trăite lângă părinții mei. Îmi revine adesea în
minte cu duioșie cum îmi răcorea tata ceaiul: deasupra chiuvetei sau afară, în pragul
ușii, turna ceaiul fierbinte dintr-o cană în alta, de câteva ori.
Îmi amintesc cum stăteam amândoi pe
treptele casei și el îmi curăța nuci verzi cu o răbdare admirabilă. Eu mâncam
într-una, iar el abia dacă se îndura să guste câte un miez alb de nucă. Ca să
am eu suficient.
Îmi amintesc cum ne plimbam cu trenul, cum
mergeam împreună la patinoar sau la cofetărie. Și cum tata mă lăsa să iau și
din prăjitura lui. Acum știu că lui nu îi plăceau anumite dulciuri, dar le
comanda mereu pentru mine, știind că eram curioasă să le gust.
Îmi amintesc și că mama îmi aducea cele
mai frumoase și parfumate portocale și desena împreună cu mine. Și că era mereu
frumoasă, coafată, parfumată și niciodată obosită, nervoasă ori grăbită...
Îmi amintesc cum tata aduna toamna frunzele din
grădină într-o grămadă mare, peste care îmi plăcea să mă arunc pe spate de
nenumărate ori, râzând încântată.
Îmi amintesc cum le cântam părinților mei
cocoțată pe un scaun (da, scena copilăriei mele), ținând în mână un spray în
loc de microfon și ei mă aplaudau fericiți și-mi cereau bis-uri.
Îmi amintesc cum refuza tata să guste din vreo
bunătate pe care o primeam și din care aveam prea puțin, mințind că nu se dă în
vânt după acel ceva. Și cum îmi cumpăra prăjitura Claudia și întotdeauna câte
un sac plin cu mere golden.
Îmi amintesc că niciodată nu mi-a zis că nu are
timp pentru mine. Sau că sunt prea mică pentru cine știe ce-aș fi dorit să fac
sau să spun. Sau că nu merit ceva. Sau că alt copil este mai cuminte. Sau că nu
o să reușesc ceva. Sau să nu visez la cai verzi pe pereți. Nu mi-a spus vreodată
că a făcut eforturi ca să-mi cumpere ceva sau că a renunțat la ceva pentru mine,
scoțându-mi ochii.
Mi-a spus, în schimb, că sunt cea mai importantă
persoană din viața lui, dar că nu sunt mai presus de alți oameni, că toată
lumea merită același respect și aceleași șanse.
M-a învățat să ofer mereu mai mult, mai bun și
mai frumos decât primesc, nu resturi sau ceea ce nu-mi place ori nu-mi mai e de
folos.
Mi-a explicat că e bine să nu-mi pese de traista
altuia decât dacă este goală și eu o pot umple.
Pe părinții mei nu i-a
învățat nimeni cum să crească un copil. Nu aveau cărți de parenting și nu
frecventau cursuri de dezvoltare personală... Toată, absolut toată educația pe
care am primit-o de la ei a venit în primul rând dintr-o gândire sănătoasă, din
educația pe care, la rândul lor, o primiseră în familie și dintr-un profund bun
simț. Învățăminte pe care și-au dorit să le transmită mai departe prin mine dar,
mai ales, experiențe și lecții care au știut că mă vor ajuta în viață.
Da, ai mei mi-au oferit totul, dar acel tot de
care am avut cu adevărat nevoie și care m-a construit în omul care am devenit
ca adult. Ai mei m-au învățat cu iubire și prin exemplul pe care mi l-au dat că
nu-mi trebuie anumite lucruri ca să mă simt valoroasă și că nu trebuie să arăt
într-un fel anume ca să am încredere în mine și ca să mă simt frumoasă. Și pe
lângă bunurile materiale pe care mi le-au oferit și care nu mi-au lipsit
niciodată, mult mai de preț a fost faptul că au stat cu mine, lângă mine, mi-au
dăruit experiențe de neuitat și m-au educat pas cu pas, îndrumându-mă cu
înțelepciune, discreție și răbdare, învățându-mă cât de importante sunt în
viața unui om respectul și omenia.
Când îmi amintesc de copilărie, nu lucrurile pe
care le-am avut mă fac să fiu mândră de mine și fericită, ci timpul petrecut cu
ai mei, bunătatea lor, corectitudinea lor, blândețea lor, dăruirea lor.
Poate că un părinte nu îi poate oferi toate
bucuriile materiale copilului său, dar îl poate învăța, mereu cu iubire, cum să
obțină totul, cum să aibă încredere în el și de ce este esențial să se iubească
și să se respecte. Și astfel, cum să-și construiască o viață frumoasă, fericită
și prosperă.