Șefuțul



M-a sunat o prietenă să-mi povestească, resemnată, că probabil va rămâne fără job. Şeful ei (nou în funcţie) a ameninţat-o că o va da afară, după ce o colegă “binevoitoare” l-a instigat împotriva ei. Cică acea colegă ar fi genul de angajată linguşitoare care-i scutură cu palma sacoul şefului, spunându-i: “Şefu’, mă scuzaţi, era să aveţi o scamă!“
Prietena mea mi-a spus să scriu o postare în care să-mi spun părerea despre cum ar trebui să fie un şef, iar ea o va printa şi i-o va lăsa pe birou. Bineînţeles că îmi voi spune părerea, dar niciodată nu voi putea învăţa un şefuţ să fie un şef. Spun "şefuţ" fiindcă există două tipuri de „conducători“: şefi şi șefuți. “Leader” este deja o calitate care nu vine la pachet cu învestirea într-o funcţie. 
Șefuțul este acel om investit într-o funcţie, care trăieşte cu impresia că odată cu funcţia i s-au dat și drepturi și calități pe care, de fapt, nu le are. Șefuțul caută în permanenţă să-şi arate puterea și autoritatea, pe care le percepe greşit, desigur şi nu va rata nicio ocazie să-şi valideze superioritatea faţă de angajaţi. El simte în permanență nevoia să-şi arate “măreţia” şi, pentru că n-are stofă de şef, pedepseşte, umileşte şi execută. Aplică teroarea emoţională şi devine tiran. Persecută cu o plăcere care-l face să fie ridicol şi demn de milă.
Șefuțul uită că a fost şi el “jos”, că a fost stângaci, că a învăţat şi el de la alţii şi că a greşit.
Șefuțul uită să mai fie om după ce i se dă funcția de conducere.
Un şef este decent şi respectabil, de aceea nu ascultă niciodată bârfele angajaţilor şi nu-l interesează vieţile personale ale acestora. Șefuțul iubeşte bârfa, intriga şi trădarea şi-l preocupă chestiile mărunte, interesându-l ce maşină şi-a luat nu ştiu care angajat, cine cu cine are relații prin firmă…
Un şef n-are nevoie de turnători şi nu se teme că-şi pierde funcţia, fiind conştient de calităţile şi de valoarea lui, pe când șefuțul depinde de turnători, de intrigi şi de prostii ca să rămână "sus".
Un şef se laudă cu succesele lui şi cu impactul pozitiv pe care l-a avut asupra angajaţilor, pe când un şefuţ se va lăuda cu "puterea" exercitată asupra angajaţilor, cu pedepsirea şi umilirea lor. Am văzut şi eu un prost care a spus cu o satisfacţie care mi-a creat repulsie: "Am dat-o afară, să vadă toată lumea cine-i şeful!" Dăduse afară o femeie divorţată, care-şi creştea copilul singură şi care avea rate, profitând de naivitatea şi slăbiciunea femeii care nu ştia că avea și drepturi, nu numai îndatoriri.
Șefuțul are o gândire opacă, e paranoic, orgolios și isteric. El inspiră teamă, nu respect. Îl flatează lingușirile angajaților și este ușor de manipulat.
Aş putea să scriu mult şi bine despre cum ar trebui să fie un şef, dar ştiu că un şefuţ nu va putea înţelege niciodată că nicio funcţie nu-i poate da calităţile umane pe care nu le are.
Ceea ce trebuie să ştie șefuții este că persoanele care încearcă să-şi impună respectul stârnind teamă, sunt patetice şi ridicole. Cu cât mai slab şi mai nesigur este un om, cu atât mai puternic încearcă să pară.
Numai cei cu complexe de inferioritate simt nevoia să-şi arate superioritatea. Oamenii care se simt mici în interiorul lor sunt disperaţi să pară mari în ochii celorlalţi.

PS. Cei care sunteți angajați și aveți de-a face cu șefuți, înainte să vă îmbolnăviţi de stres şi să vă lăsaţi terorizaţi, umiliţi şi hărţuiţi, interesaţi-vă care vă sunt drepturile. Superiorii n-au dreptul să recurgă la intimidări, ameninţări şi teroare psihologică. Fiți demni. Poziția ghiocelului e pentru sclavi. Iar dacă ajungeţi în postura să vi se ceară să vă daţi demisia, consultaţi înainte un avocat. Nu permiteți niciun abuz. 



De ce nu ne mai suntem de ajuns?



Am constatat cu tristeţe că oamenii nu-şi mai sunt de ajuns unii altora. Spun asta fiindcă văd din ce în ce mai des oameni care sunt împreună în diverse locuri, dar care, în loc să comunice, să-şi vorbească, să se privească şi să se bucure unii de alţii, sunt preocupați de telefoane.
În restaurante, pe terase, la spectacole, pe stradă sau în natură, vezi oameni stând unii lângă alţii ca nişte străini care doar împart mese şi încăperi şi... atât. Nu emoţii, nu bucurie, nu învățături...
Oare chiar nu mai avem ce să ne spunem? Eu am prieteni cu care, atunci când mă întâlnesc, deşi vorbim ore şi chiar zile, când ne despărţim, rămânem cu senzaţia că nu ne-am spus tot ce aveam să ne spunem, că ne-ar mai fi trebuit timp să ne bucurăm unii de alţii.

Și totuși, la un moment dat, am făcut și eu greșeala să fac un om să se simtă singur alături de mine. Eram pe o terasă cu iubitul meu şi l-am surprins privindu-mă într-un fel aparte, în timp ce luasem telefonul mobil să verific dacă am primit răspuns la un mesaj. L-am întrebat de ce mă priveşte aşa şi mi-a spus: "Pentru că mi-e dor de tine." "Dar sunt aici.", i-am spus. "Nu eşti.", mi-a răspuns.
Avea dreptate. Nu eram cu el, eram în lumea virtuală, căreia unii dintre noi au ajunsă să-i aparţină mai mult decât lumii reale.

Aşteptam ieri pe coridorul unei clinici şi am văzut ceva care m-a întristat. Un bătrân cu fiica lui aşteptau să între la o consultaţie, cred. El îi vorbea femeii, dar aceasta era foarte atentă la telefon. Stătea pe facebook şi dădea scroll la postări, de parcă erau mai interesante decât ceea ce-i spunea tatăl ei. La un moment dat, bătrânul - care părea obosit şi bolnav, a întrebat-o ceva, iar ea i-a răspuns răstit, după care şi-a văzut în continuare de telefonul ei.
M-am gândit atunci că aş fi putut fi eu cu tata, pe care azi aş da orice să-l mai am şi să-mi mai vorbească. Îmi venea să merg la ea şi să-i spun că ar trebui să-i acorde atenţie, să se poarte frumos, fiindcă va veni ziua în care-i va fi foarte dor de tatăl ei...

Paradoxal, deşi avem atâtea căi de comunicare (sms, whatsapp, messenger, e-mail, etc) noi nu mai comunicăm cu adevărat între noi. Şi, pentru că nu mai comunicăm între noi, nu ne mai cunoaştem. Poate de aceea ne grăbim să ne iubim, ca mai apoi să ne grăbim să ne uităm unii pe alții.
Mă întristează să văd atâţia străini împreună... oameni care, în loc să se privească, să se ţină de mâna, să se îmbrăţişeze şi să-şi împărtăşească emoţiile şi visurile, sunt atât de distanți.
Şi atunci, de ce mai avem nevoie unii de alţii? Doar ca să nu fim singuri? Pentru că am impresia că suntem mai singuri împeună decât separaţi unii de alţii...

Încerc să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă pentru o perioada omenirea ar rămâne fără internet? Ştiu, pare o tragedie de neînchipuit, dar poate fi asta mai tragic decât să te trezeşti dintr-o dată singur în viaţă, fără prieteni, fără familie, fără niciun om cunoscut? Eu cred că ar fi o bună oportunitate ca oamenii să înveţe din nou să fie împreună,  să se bucure unii de alţii şi să-şi fie de ajuns.