Nu mai am timp.



„Iubeşti viaţa? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viaţa.”
- Benjamin Franklin 

Nu mai am timp să aştept ceva ce cred că nu se va întâmpla niciodată.
Nu mai am timp să sper că te vei regăsi şi că vei decide cine eşti şi ce vrei de la viaţă.
Nu mai am timp să aştept după amânările, după rătăcirile şi după nehotărârile tale.
Nu mai am timp să fiu o variantă de rezervă pentru cineva şi nu mai sunt dispusă să aştept la nesfârşit ca alţii să-şi dea seama unde greşeşc faţă de mine.
Nu mai am timp să mă pun deoparte pentru tine, pentru un cândva nedefinit, când poate tu vei fi capabil să mă descoperi şi să mă iubeşti.
Nu mai am timp pentru amânări şi renunţări.
Nu mai am timp să sufăr, să mă simt nesigură, să mă tem și nu mai timp să te tot aştept.
Nu mai am timp să-mi refuz ceea ce merit, să mă risipesc şi să tânjesc după iubire.
Nu mai am timp să cred în iluzii frumoase şi în promisiuni mincinoase.
Nu mai am timp să mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură.
Nu mai am timp să aştept să te schimbi şi de aceea nu-mi mai amân nicio secundă plecarea. Dacă aş rămâne, m-aş schimba eu... şi nu meriţi un asemenea sacrificiu.
Rămâi cu bine!



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii





  1. "Daca as ramane m-as schimba eu...si nu meriti un asemenea sacrificiu" superb spus Irina. Una din cele mai frumoase "clipe de nesomn" de pe blog. Cu drag, Andrei Negutu

    RăspundețiȘtergere
  2. Mda, pleci. Poate ai noroc sa gasesti altceva mai bun. Sau poate nu , si atunci vei regreta . A doua sansa uneori este si pentru tine, nu doar pentru cel caruia crezi tu ca o oferi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daca sa stai si sa cersesti de la cineva a doua sansa...cred cai pierdere de tim si energie.

      Ștergere
    2. Nu se acorda a doua sansa decat ...bebelusilor. Omul trebuie permanent sa fie prezent si sa pretuiasca la maxim ce are. Iertat , da , categoric , dar fiecare pe drumul lui apoi. Un fluture atins pe aripi nu mai poate zbura. De ce un suflet ranit trebuie sa acepte un " hai sa mai incercam ... ? "

      Ștergere
    3. A doua sansa? Nu, nu cred ca mai exista! Dar poti sa ramai, daca nu ai curaj sa pleci, si sa-ti duci viata alaturi de cineva pentru care inima si sufletul tau nu mai au nimic de spus. Ramai din inertie si frica de alt posibil esec.

      Ștergere
    4. Cred ca nu e om care iubeste sa nu ofere o a doua sansa ,dar din pacate cei carora le oferim o a doua ,a treia ...si multe sanse ,vor face acelasi greseli,mai devreme sau mai tarziu.O vor face din nou pentru ca stie ca v-a fi iertat.Minciuna si tradarea nu vor avea leac niciodata,din pacate.

      Ștergere
  3. Mai bine mai tarziu, decat niciodata! Pleaca...fugi, de-a dreptul, cat vezi cu ochii!!! Acolo unde vei ajunge, te asteapta Hristos! Crede-ma...stiu ce spun!...pot sa dau marturie cu viata mea!!! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu inseamna ca daca ti s-a intamplat tie va fi la fel si pentru altii. Fiecare are steaua lui calauzitoare si norocul lui. Dar e bine sa incerci, macar asa, cu varful piciorului, oceanul acela inghetat al necunoscutului si vei vedea tu, mai deoarte, cat si ce ti se potriveste. Daca iti taie respiratia, fugi cat poti mai departe caci te asteapta acelasi deznodamant.

      Ștergere
  4. ursuletdeplus8 iunie 2016, 16:41

    A fost odată ca niciodată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.

    Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.. Ramurile lui arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat!

    Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce e mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce e mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic.

    Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

    Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce e mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

    Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile lui erau foarte înalte, dar el se aplecă, pentru ca băiatul să le poată atinge, pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

    Iubirea este întotdeauna gata să se încline, egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât nu îl poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii este considerat a fi mare.

    Aşadar, ori ce câte ori venea băiatul, arborele îşi apleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

    Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu poate fi fericit, decât atunci când ia ceva de la altcineva.

    Băiatul a crescut. Uneori, dormea la poalele copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi că un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

    Văzând cum băiatul purta o cunună din florile lui şi dansa cu ea, copacul se simţea fericit. Îl încuraja cu ramurile; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mare. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită, atunci când altcineva se sprijină de ea; egoul nu este fericit, atunci când altcineva îl reconfortează…

    Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să treacă nişte examene, să-şi facă prieteni… De aceea a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului lui: ”vino, vino…te aştept!”

    Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

    Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

    Băiatul s-a făcut mare, iar zilele în care vizita copacul erau tot mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile lui lumeşti. ”Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul l-a strigat: ”Hei! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” . Băiatul i-a răspuns: ”Ce poţi tu să-mi oferi, ca să trec să te văd?” Eu îmi doresc bani. Aş putea veni dar, numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul este întotdeauna motivat. Egoul are întotdeauna un scop.

    Iubirea nu are nici un scop, ea reprezintă propria-i răsplata.

    Uimit, copacul i-a spus băiatului: ”N-o să mai vii decât dacă îţi dau ceva? Îţi dau tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si finalul povestii ? Trebuie sa-l scrii !

      Ștergere
  5. ursuletdeplus8 iunie 2016, 16:42

    mesajul meu trebuie sa fie vizibil
    este singura mea fereastra catre fericire
    este singurul loc unde usa este deschisa...probabil

    RăspundețiȘtergere
  6. Minunata povestea cu copacul, atit de adevarata, da...iubirea adevarata daruieste, mingiie, ofera tot ...nu are un scop. Baiatul se va indeparta, se va lovi si se va intoarce ranit la copac atunci cind ii va fi greu...Iar copacul il va primi cu ramurile intinse...nu?

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu contează cât de departe suntem.. contează în ce direcție ne îndreptăm..

    RăspundețiȘtergere
  8. Intr-adevar,toate au o limita,un timp al lor...si rabdarea... si toleranta..si asteptarea...si iertarea,pana si iubirea,da,pana si iubirea pentru ca din prea mare iubire iertam,speram,suportam umilinte de multe ori,chiar daca nu ar trebui.Si la un moment dat ajungi sa spui STOP ...nu mai pot,nu mai am timp de pierdut cu cineva care chiar nu merita vreun sacrificiu.Dumnezeu sa te ocroteasca,copil frumos si sa-ti indrume pasii spre o viata care sa-ti bucure sufletul !

    RăspundețiȘtergere
  9. La povestea spusa de ursulet de plus, ma asteptam ca la final baiatul sa taie copacul si sa ii valorifice lemnul. Ca doar vroia bani.Ar fi o morala si in asta, unii ofera putina amagire la inceput, ei spunandu-i iubire si apoi se folosesc de cel amagit .

    RăspundețiȘtergere
  10. “Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

    Baiatul i-a spus: “Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani”.

    Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

    Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: “Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani”.

    Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte.

    În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit.

    Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti decât nefericire.

    Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor.

    Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

    Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul.

    Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta era în agonie.

    Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: “Vino la mine. Vino si îmbratiseaza-ma”.

    Barbatul i-a raspuns: “Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte”.

    Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

    Copacul a insistat: “Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine”. Barbatul i-a raspuns: “Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?”

    Copacul a exclamat: “O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau într-o casa”. Singurii care traiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, în natura. Cât despre oameni, cu cât casa în care traiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

    “Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”.

    Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

    Iubirea este fericita chiar si atunci când îi sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în întregime.

    Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

    Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului.

    Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet.

    Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: “Vino, vino, iubitul meu”.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Iubirea nu stie decat sa daruiasca." Ma simt ca un copac, draga ursuletdeplus, multumesc pentru mangaiere. "Baiatul" care mi-a smuls inima odata cu crengile, frunzele si toate fructele, mi-a taiat si trunchiul si l-a vandut la mezat, pe net, sa faca cine ce vrea din el si din sufletul meu. Nu si-a intors niciodata privirea inapoi, asa e, cum spui si tu in povestea ta, si degeaba l-as mai striga, daca as mai putea, sufletul meu e dus.

      Ștergere
  11. Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit.

    Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat: “Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp”.

    Batrânul i-a raspuns: “Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca”.

    Fericit, copacul i-a spus: “Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta de-a pururi întoarcerea ta”.

    Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit.

    A asteptat mereu si mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata.

    Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.

    Odata, m-am asezat lânga ciot. Acesta mi-a soptit: “Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj”.

    Egoul nu întelege decât limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ursuletdeplus, asa ar trebui sa fie, cum zici tu. Prietenul acela este egoist, lui sa-i fie bine! Nu i-a pasat niciodata indeajuns de cineva ca sa-l caute, iar acum, cand chiar nu mai are nimeni ce sa-i ofere, material banuiesc, slabe sperante, nu-i asa? Oare acest prieten este intradevar prieten? Poate ca lumea a mimat doar prietenia cu el si el s-a retras, dintro padure in alta, ascunzand crengi, frunze si flori, alungand pasarele... Este si asta un soi de egoism, dar i-as zice mai degraba carapace. Inainte sa pretinzi cuiva daruirea (iubirea), daruieste tu! Poate ca va functiona mai bine decat asteptarea neconditionata a "cadoului". Cauta-l tu!

      Ștergere
  12. Draga Ursulet de plus, tu esti , Irina? Foarte emotionanta povestea si frumos scrisa.

    RăspundețiȘtergere
  13. ursuletdeplus4 iulie 2016, 10:04

    nici nu stiu daca sunt copacul sau baiatul
    stiu ca e cea mai frumoasa poveste

    RăspundețiȘtergere
  14. Iubirea înseamnă dăruire totală, e altruistă nu așteaptă nimic în schimb, dar totuși e așa de dureros când nu este împărtășită, mereu păstrezi speranța că poate și persoana iubită va deschide ochii și cel mai important sufletul și va realiza cât de puternice îți sunt sentimentele. Da, e o așteptare continuă, dar când îți dai seama că nu mai merită să mai speri și să mai aștepți miracolul??

    RăspundețiȘtergere
  15. Mai devreme sau mai tarziu, te trezesti din asteptare, te uiti in jur...si realizezi ca ai fost singur in tot acest timp, singur in doi...si ce faci? te retragi, cu durere in suflet si cu aripile frante, cu indoieli si cu multe intrebari fara raspuns: unde am gresit? cand am inceput sa gresesc eu? oare mai merita sa astept? oare se va schimba ceva vreodata? oare e mai bine singur? sa mai incerc? sa renunt?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa e, ne punem atâtea întrebări și ne chinuim să mergem mai departe sau fie luptăm, însă cred că niciodată nu va mai fi la fel, totul se va schimba.

      Ștergere
    2. "Fluturii" nu mor niciodata! Trec doar prin procesul metamorfozei! Cu cât mai mult fiinta rational-sentimentala numita OM,creatie paradoxala dotata cu capacitati ale perceptiei nelimitate,însa de majoritatea ignorate,blocati de filosofii politico-religioase si culturale,traditionale mostenire genetica 'moarta',neevoluata spre noile dimensiuni ale cunoasterii de SINE,iar apoi al 'rastignirii' acestuia,a metamorfozei dureroase a renasterii,al dezvoltarii noii fapturi 'elevate',spre noi si noi dimensiuni ale IUBIRII ETERNE NECONDITIONATE,SACRIFICATOARE,zburând din slava în slava,într-o EVOLUTIE perpetua,infinita,ciclica,experimentând noi si noi perceptii ale IUBIRII AUTENTICE ETERNE ...
      LA VIE EST BELLE ET ETERNELLE !

      Ștergere
  16. Frumos. O expresie docta si romantata a iubirii.
    Totusi: este evidenta confuziunea ego-ului in iubire.
    Acesta este farmecul...se comaseaza "esentele". As gasi ca expresiv clipul lui Pink:Try! Nimic nu este pierdut pentru o cauza nobila...😉

    RăspundețiȘtergere