Da, așa sunt. :)



Realizezi, la un moment dat, că este o mare prostie să te explici atunci când observi că cineva are o părere greşită despre tine, mai ales dacă acea părere i-a fost influenţată de vreo bârfă pe care i-a livrat-o cineva care nu te place.
Mi s-a întâmplat, şi nu numai o dată, să aflu că anumite persoane au crezut zvonuri negative răspândite de cei care și-au făcut un scop din a-i defăima pe oamenii pe care nu-i suportă.
Bârfitorii ăștia, bieții de ei, se iluzionează cu gândul că pot cu câteva zvonuri denigratoare să-i facă nefericiți pe cei care sunt ținta urii lor și că "nefericirea" acestora le va aduce lor fericire și împlinire. 
Am avut, uneori, tendinţa să vin cu contraargumente care să arate calitatea îndoielnică a persoanelor care au lansat zvonurile menite să îmi păteze reputaţia. Totuși, dorinţa de a rămâne o doamnă a câştigat în faţa impulsului de a-mi apăra imaginea. 
Nu poți rămâne imaculat cât timp te întinzi în noroi. :) 
Așadar, nu m-am irosit și nu am decăzut. N-am intrat în mocirla nimănui, nu am dus războaie, nu m-am justificat, n-am încercat să deschid minți și suflete încuiate.
Nu mai simt de mult nevoia să-mi apăr reputaţia într-o lume care crede orice zvon, într-o lume oarbă, subiectivă, uşor de manipulat și incapabilă să judece obiectiv.
Am deja destulă experienţă de viaţă încât să ştiu că numai proştii ascultă cu gurile căscate zvonuri şi îşi formează păreri în funcţie de ce spun gurile rele. Iar cum eu nu am loc pentru proşti în viaţa mea, prefer ca aceștia să creadă orice îi ţine departe de mine. :) 



10 principii personale de viață



Deoarece mulţi dintre voi mă întrebaţi adesea despre lucruri care îmi plac (cărţi, citate, cosmetice, destinaţii de vacanţă şi alte minuni care v-ar ajuta să mă cunoaşteţi mai bine, dar și să aflați despre lucruri și produse frumoase și utile), am decis să adaug o nouă secţiune pe blog, care se va numi 10.

Voi începe şirul de postări cu 10 principii personale de viaţă.

1. Respect tot ceea ce iubesc ceilalţi oameni: familiile lor, persoanele iubite, convingerile religioase și alegeri personale - chiar dacă nu sunt pe placul meu.
2. Oamenii nu sunt pentru mine oportunităţi, deci nu-i folosesc şi nu am scopuri în relaţiile cu ei.
3. Nu depind de nimeni.
4. Nu rămân datoare niciodată, dar numai binele îl răsplătesc.
5. De la cei mai buni ca mine învăţ, iar pe cei mai răi îi ignor.
6. Nu divulg secretele şi intimităţile oamenilor.
7. Dacă am iertat pe cineva, nu-i mai reproşez şi nu-i mai amintesc niciodată despre greşeala iertată.
8. Nu las pe nimeni să-mi controleze viaţa şi să facă alegeri în locul meu.
9. Nu cerşesc atenţie, prietenie sau iubire.
10. Prefer să pierd cinstit decât să câştig trişând.

Aştept cu drag să îmi împărtăşiţi şi voi din principiile voastre!




Bărbatul de lângă tine te reprezintă



O prietenă mi-a cerut părerea despre iubitul ei, asigurându-mă că părerea mea contează pentru ea.
Dacă nu-ţi place să auzi adevărul, atunci ultimul om căruia ar trebui să-i ceri părerea sunt eu. Nu menajez pe nimeni, niciodată. Sunt lipsită de tact şi de diplomaţie sau, mai precis, de ipocrizie.
I-am spus amicei mele doar atât: "Draga mea, părerea mea despre el este, de fapt, părerea mea despre tine, fiindcă bărbatul de lângă tine te reprezintă. Și sincer, nu am o părere prea bună."
N-aş fi vrut să intru în detalii, dar ea a insistat. Voia să ştie ce nu îmi plăcea la iubitul ei şi i-am spus ceea ce am observat cu ocazia celor câteva întâlniri din anturajul comun.
Desigur, prietenei mele nu i-a plăcut ceea ce i-am spus. "Ţie chiar nu-ţi scapă nimic?! Exagerezi!", mi-a spus, la un moment dat.
De fapt, nu am exagerat cu nimic. Şi ştiu că după ce ei îi va mai trece din îndrăgosteala orbitoare, anumite apucături de-ale lui, pe care acum le trece cu vederea, o vor deranja. Eu i-am enumerat doar câteva exemple, pe care mi le-am amintit, printre care limbajul trivial şi lipsa de maniere la masă. "Scuze, draga mea, că nu se poartă ca la palatul Buckingham!", mi-a spus prietena mea rănită în orgoliu.
N-am înţeles niciodată de ce o bună educaţie este considerată ciudăţenie şi exagerare. Nu vorbesc aici despre emancipare dusă la extrem, ci de bunul simţ pe care ar trebui să îl aibă orice persoană atunci când mănâncă la aceeaşi masă cu alţii. Și mi se pare revoltător că unii nu știu că nu este frumos să fumezi în timp ce alţii mănâncă, doar pentru că ei și-au terminat mai repede mâncarea, că nu știu că nu este normal să bea dintr-o sticlă care nu este numai a lor, doar pentru că le este lene să ceară sau să-și aducă un pahar. Mi se pare lipsă de educație ca la masă să tratezi platourile şi castroanele ca şi cum ar fi doar ale tale şi să-ţi introduci furculiţa linsă de tine în toate castroanele, ca să contaminezi cu saliva ta toate alimentele. Există linguri de servire cu care să îţi pui în farfuria ta, iar dacă nu există, ceri. Şi nu discutăm doar de sila de a mânca după un om străin, ci şi despre igienă. Aşa ceva nu se face nici măcar în familie, darămite între oameni străini. I-am amintit prietenei mele despre o cină la care am fost invitaţi, unde iubitul ei şi-a introdus furculiţa în toate castroanele, făcându-i pe ceilalţi să nu se mai atingă de acele salate. "De ce nu i-ai spus?!", mi-a zis ea indignată. Păi de ce nu i-ai spus tu, draga mea?! N-ai văzut ce face? De ce să-ţi educ eu iubitul, de ce să-i fac eu obsevaţii? Ca să se simtă ofensat? Ca să te superi tu că-ți umilesc bărbatul? Pe tine te reprezintă, nu pe mine. Pe mine doar mă incomodează cu lipsa lui de educaţie şi asta doar pentru că tu eşti prea comodă să te implici şi să ţi-l educi.
I-am mai spus şi că nu mi-a plăcut felul cum o tratează pe ea, având ca exemplu o seară când i-a spus "Mai adă-mi o bere." Fără "te rog frumos". Ea mânca şi a sărit ca arsă să-i aducă prinţului o bere, că el avea slugă şi nu se putea deplasa să-şi ia singur.
Nu am intrat şi în alte detalii, mai ales că am văzut subiectivitatea ei. Ea nu voia părerea mea obiectivă despre iubitul ei, ci avea nevoie să-l laud. Dar nu am avut ce lăuda la iubitul ei bădăran, lăudăros, neatent, needucat. O fi băiat bun în sinea lui, o iubi-o, dar eu nu mă pot exprima decât despre ceea ce văd, despre purtarea lui în societate.
Am observat că nicio femeie, dar absolut niciuna nu suportă să spui ceva negativ despre bărbatul de lângă ea, iar femeile orgolioase îţi aruncă şi câte o replică de genul "Nu trăieşti tu cu bărbatul meu!" Este adevărat, dar purtarea unora îi afectează şi pe cei din jur, iar pe ele le pune într-o ipostază nefavorabilă.

Nici eu nu am întâlnit doar gentlemani. Am avut și eu de înfruntat apucături și orgolii, m-am străduit ca să le scot unora din cap ideea că este cool să fii grobian şi să le ţii hangul prietenilor la purtarea "de stadion", să-i conving că nu numai papagalii sunt manieraţi, că dacă respecți o femeie nu ești sub papuc, ci te respecți, în primul rând, pe tine, ca bărbat. Iar dacă nu am avut cu cine, am renunțat. Nu aș putea sta lângă un bărbat pe care nu l-aș putea respecta, nici lângă un bărbat care să mă schimbe pe mine în rău. Am văzut adesea femei care s-au schimbat radical când a apărut un bărbat în viaţa lor, femei care au renunțat la obiceiurile lor bune, care au făcut tot felul de compromisuri nefavorabile.

Să ajuţi un om să evolueze presupune puţină implicare şi efort. E musai să ieşi din zona de pisiceală şi confort, să tulburi uneori armonia de cuplu, dar trebuie dacă îţi doreşti un bărbat de calitate cu care să nu te ruşinezi, ba chiar de care să fii mândră. Unii bărbaţii trebuie disciplinaţi, la fel cum trebuie disciplinaţi și copiii. Aşa cum ne reprezintă aspectul lor exterior, hainele îngrijite şi igiena, la fel ne reprezintă şi purtarea lor. Formăm un întreg. Iar dacă ne asumăm calităţile lor bune - cu care ne mândrim, trebuie să ne asumăm şi apucăturile lor care lasă de dorit.

Aşadar, dragile mele, eu consider că noi, femeile, suntem vinovate dacă bărbaţii de lângă noi nu sunt aşa cum ar trebui.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri folosesc limbaj trivial în prezenţa noastră, a prietenilor şi chiar a copiilor, dacă înjură şi insultă de îndată ce au un conflict, dacă sunt cocoşi în trafic, în magazine şi alte locuri publice, fiindcă noi le încurajăm apucăturile grobiene, în loc să-i îndemnăm la un comportament blând şi civilizat.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri sunt lipsiţi de maniere şi de eleganţă în comportament, dacă ei merg înaintea noastră pe stradă, dacă în restaurant se aşează primii, dacă îşi comandă înaintea noastră şi dacă ne pun în ipostaze care nu ne fac cinste.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri beau peste măsură şi se fac de ruşine la petreceri.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri sunt ridicoli, fiindcă noi le alimentăm orgoliile şi râdem ca toantele de apucăturile lor care lasă de dorit.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri nu se îngrijesc, dacă se culcă fără să facă duş, dacă ne pupă duhnind a bere şi dacă ne mângâie cu mâini aspre.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri nu ne respectă munca și eforturile, dacă ne tratează ca pe nişte obiecte casnice, fiindcă nu-i învăţăm să-şi asume şi ei din responsabilităţi.
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri sunt leneşi, limitaţi şi lipsiţi de ambiţii.
Noi suntem de vină dacă bărbaţii noştri ne tratează mai mult ca pe nişte obiecte sexuale decât ca pe nişte femei iubite. Ei văd în noi ceea ce noi le arătăm. 
Noi suntem vinovate dacă bărbaţii noştri nu ne respectă intimitatea, programul şi tabieturile, fiindcă noi renunţăm adesea la noi ca să le facem lor pe plac și să le fim la dispoziție.
Noi suntem de vină dacă ne pierdem identitatea şi personalitatea doar pentru că bărbaţii de lângă noi ne impun gusturile, preferinţele și mentalitatea lor.
Noi suntem de vină dacă bărbații noștri nu ne respectă, dacă ne tratează cu superioritate, dacă ne pun în ipostaze umilitoare și se poartă de parcă am depinde de ei.
Noi suntem de vină dacă bărbaţii noştri îşi vorbesc de rău fostele iubite, fiindcă-i ascultăm cu gurile căscate şi încurajăm o asemenea purtare, deoarece ne place să auzim că fostele au fost mai naşpa, deşi asta nu ne face nouă onoare şi nici nu ne face să fim superioare lor.
Noi suntem de vină dacă bărbaţii noştri sunt lăudăroşi, dacă vorbesc mai mult decât fac şi dacă aşteptăm mult şi bine după promisiuni.
Noi suntem de vină dacă, deşi avem un loc de muncă și ne câștigăm existența, de multe ori nu avem niciun ban în portofel, iar bărbatului de lângă noi nu-i pasă de siguranţa noastră, de demnitatea noastră, de necesităţile noastre.
Noi suntem de vină de minusurile lor comportamentale, fiindcă banalizăm educaţia și ideea de bărbat respectabil şi demn. 

Bărbaţii de lângă noi trebuie să fie mai mult decât "frumoşi, deştepţi, romantici şi cu bani". Trebuie să fie educaţi, respectabili, responsabili, atenţi, prezenţi, implicați. Trebuie să avem alături de noi bărbaţi demni de respect, iar dacă ei n-au venit la pachet cu toate calităţile care să-i facă nişte bărbaţi respectabili, e datoria noastră să-i ajutăm să devină aşa cum ar trebui.
Dar, dacă ne dorim domni lângă noi, trebuie să fim şi noi doamne. Bărbatul nu se educă folosind apelative de genul "prostule", "măgarule", "porcule", nici insultându-i și învinovățindu-i familia și prietenii. Nu se educă în public, umilindu-l. Bărbatul se educă doar cu iubire şi cu respect. Se educă fiind un exemplu bun pentru el, un exemplu pe care să-și dorească să-l urmeze. O ţaţă nu va reuşi niciodată să formeze un domn.




Insomnii a împlinit 5 ani!


În 11 noiembrie 2010 a început povestea acestui blog, aşadar, anul acesta aniversăm 5 ani! :)
Dacă mi-ar fi spus cineva cum se va schimba viaţa mea datorită acestui blog, nu aş fi crezut.
Scriu din copilărie. Am avut mereu jurnale, pe unele le-am păstrat cu sfinţenie, pe altele le-am distrus (de parcă aş fi putut distruge cu totul şi amintirile din perioadele acelea).
Blogul este tot un jurnal, dar deschis publicului. Este adevărat, e nevoie de puţin curaj ca să-ţi deschizi sufletul, să arăţi tuturor cât ai adunat în el într-o viaţă şi să te expui judecăţilor lumii.
Am scris tot ce mi-a trecut prin cap, în funcţie de starea mea sufletească. Am scris sincer, deschis, asumat. Eu povestesc totul ca unor prieteni.
În cei 5 ani am scris multe texte, dar şi cartea Fluturi, despre care ştiţi deja. A fost un succes neaşteptat, un bestseller despre care foarte mulţi au spus că le-a schimbat viaţa. În prezent pregătesc volumul 3 al cărţii Fluturi, la cererea cititorilor.
M-au bucurat enorm toate mărturisirile voastre despre felul în care aţi perceput cartea, despre faptul că aţi trăit-o şi aţi ştiut ce să învăţaţi din ea.
În cei 5 ani am primit de la voi mii de meaje, mii de poze şi multe daruri.
În cei 5 ani am făcut împreună cu voi multe acţiuni caritabile frumoase, iar voi v-aţi implicat în proiectele mele care au vizat oamenii defavorizaţi.
În cei 5 ani, prin intermediul meu, s-au legat multe prietenii și s-au născut povești frumoase de iubire.
În cei 5 ani am râs cu voi, am zâmbit, am plâns de emoţie şi mi-aţi umplut sufletul până la refuz. Mi-aţi fost alinare şi mângâiere în clipele în care am fost tristă și descurajată. Dar voi nu ştiţi asta.
În cei 5 ani v-am întâlnit pe mulţi dinre voi, iar cu unii am legat prietenii pe viaţă. Am devenit astfel un grup de insomniaci. Un grup cu suflete frumoase care mi-au devenit ca o familie. S-au alăturat grupului meu cu tot cu familiile lor frumoase și astfel am devenit o mare familie. Avem aniversarea noastră anuală, când ne adunăm la Cabana Dacilor (din Apuseni), dar ne întâlnim ori de câte ori avem posibilitatea. Întâlnirile noastre sunt pline de emoții, de îmbrățișări, de "Te iubesc!"-uri. Ne cunoaștem poveștile de viață, durerile, bucuriile, complexele, visurile.
Prietenii mei insomniaci sunt la fel de diverşi ca toţi cititorii mei: de toate vârstele, din toate zonele ţării, dar şi din străinătate.
Nu am ştiut cât de încăpător este sufletul meu până când nu am ajuns să-i iubesc pe aceşti oameni și pe voi, ceilalți. Ştiu că grupul este, de fapt, mult mai mare. Suntem sute de mii. Nu am reuşit să vă cunosc pe fiecare, dar vă asigur că vă preţuiesc şi că vă consider prieteni.
Voi mi-aţi dovedit că lumea nu este aşa cum vor alţii să pară, că există oameni minunaţi, că există iubire, prietenie, frumuseţe, bunătate.
Cea mai frumoasă parte din povestea Insomnii sunteţi voi, prietenii şi cititorii mei.
Vă mulţumesc, oameni dragi, pentru fiecare moment petrecut aici, pentru că aţi fost buni cu mine, pentru că m-aţi certat, pentru că m-aţi învăţat, pentru că vă aflaţi aici!
Cu toată forţa sufletului meu vă doresc sănătate, pace, fericire şi toată iubirea de care depind sufletele voastre frumoase!

Vă asigur de toată dragostea şi preţuirea mea!


Întâlnirea din 2015 la Cabana Dacilor


Prietenie pe viață. Grupul nostru are o poveste foarte frumoasă.  


Unul dintre multele momente care mi-au umplut sufletul de bucurie până la refuz:


Cei care n-au reușit să fie prezenți la întâlnirea noastră au găsit totuși o cale... 


Culese în Apuseni, cu drag, pentru voi. 


V ă    i u b e s c ! 


Irina Binder




Nu mai acord a doua șansă.



Niciodată. Nimănui. Şi nici nu o cer. 
Am realizat în ultimul timp că zicala "Întoarce şi obrazul celălalt..." nu este un îndemn la omenie, ci la lipsă de demnitate. Poate era de aplicat în alte vremuri, dar nu în zilele noastre. Nu azi, când cel care te-a lovit o dată, nu va înţelege de ce îi oferi şi celălalt obraz, ci va crede că îi confirmi vina ta și dreptul de a te lovi. Nu cu oamenii care confundă bunătatea cu prostia. Nu cu oamenii lipsiți de educație. 
Orice "lovitură" este nedreaptă şi umilitoare. Oare câţi ar oferi şi celălalt obraz pentru a fi umiliţi încă o dată? Şi de ce? De ce ar accepta cineva să fie abuzat şi să fie ţinta mitocăniilor cuiva? 
Experienţele cu oameni care s-au purtat incorect şi urât cu mine m-au învăţat că nu trebuie să mai ofer niciodată a doua şansă. Nimănui. Fiindcă se pare că a doua şansă nu este preţuită aşa cum ar trebui şi este confundată cu slăbiciunea, cu naivitatea, cu prostia. 
Fiecare a doua șansă oferită s-a dovedit a fi o alegere greșită. M-am încăpățânat să fiu bună și să cred în persoane lipsite de omenie și bun simț, iar asta m-a costat.
A doua şansă cred că este doar pentru copilul tău şi pentru familie, dar chiar şi în aceste cazuri este discutabilă. 
Ştiu, veţi considera că sunt prea drastică. Da, sunt. Am devenit drastică din nevoia de a mă proteja de nervi inutili şi de încărcătură negativă. Am devenit drastică din momentul în care am realizat cât de preţios este timpul meu şi că ar fi o prostie să-l irosesc cu relaţii nesigure, cu oameni care-mi displac și care mă rănesc. Am devenit drastică de când mi s-a făcut lehamite de obrăznicie, de ieşiri necontrolate şi de lipsă de respect. Am devenit drastică de când m-am săturat să se profite de bunătatea mea, de disponibilitatea mea de a înţelege şi a ierta. 
Nu mai sunt dispusă să fac niciun compromis. Nu mai sunt dispusă să tolerez nimănui ieșiri necontrolate, insinuări calomnioase, acuzaţii aberante, crize de gelozie, reproşuri. Nu mai sunt dispusă să-mi explic fiecare intenţie, să mă justific şi să depun eforturi ca să conving că intenţiile mele sunt bune. Nu mai sunt dispusă să mă las judecată și pedepsită de cei care-și închipuie că au vreun drept asupra mea și că eu le datorez mai mult decât respectul. 
Iert, dar nu mai ofer a doua şansă. 
O “lovitură”, oricât de mică ar fi, îl smulge definitiv din sufletul meu pe omul care m-a lovit. 



“Acum este al meu.”




„Acum este al meu” mi-a scris cândva, plină de trufie, o femeie care-l câştigase pe bărbatul de care mă despărţisem. S-a străduit mult să îl aibă, folosindu-se de toate mijloacele de cucerire posibile: farmecul femeiesc, șantajul emoțional, manipularea, dar şi intrigile abil ţesute împotriva mea.
Dar ei nu i-a fost de-ajuns să-l aibă pe el. Acesta fusese numai primul ei obiectiv. Următorul era să mă tortureze pe mine, să-mi amintească întruna că bărbatul care fusese al meu se afla în braţele ei, că se bucurau împreună, că se iubeau, că ea câştigase, iar eu pierdusem.
Tăcerea mea, siguranța mea de sine şi zâmbetul de pe chipul meu atunci când o întâlneam o nelinişteau. Ea mă voia dărâmată, răvăşită, disperată, geloasă, umilită. Ar fi vrut să afle că eu încă îl căutam pe el, că-i cerşeam cu disperare atenţia, împăcarea, dragostea. Și ar fi vrut să o urăsc doar pentru că ea îl avea pe bărbatul pe care îl iubisem în trecut. Dar nu o uram. Atitudinea ei ridicolă îmi inspira un fel de milă.
Am avut ocazia să-i povestesc lui despre comportamentul ei, dar nu i-am spus nimic. Aş fi fost şi mai ridicolă decât ea şi aş fi atras asupra mea bănuiala că voiam să bag zâzanie între ei. Am tăcut, dar ei nu i-a fost de-ajuns asta.
Aflam de la cunoscuţi din anturajul comun că ea vorbea frecvent despre mine, comparându-se cu mine de parcă noi două am fi fost într-o competiţie. De fapt, doar ea încerca să concureze cu mine. Eu nu aveam de ce. Nu voiam să reînnod o relaţie cu un bărbat care a fost atât de slab încât să plece urechea la minciunile care se spuneau despre mine. Între mine şi el nu mai putea fi nimic, însă femeia aceea tot dorea să dea naştere unui conflict a cărui miză să fie fostul meu iubit, actualul ei bărbat, conflict din care ea să iasă învingătoare deoarece îl avea pe el şi, ca atare, era mai bună decât mine. Numai că eu nu vedeam conflictul acolo – pentru mine războiul se încheiase, eu nu mai aveam de ce să mă implic emoţional, iar ea, dacă avea nevoie în continuare de recunoaştere, de o reconfirmare a legitimităţii relaţiei ei, trebuia să şi le caute în altă parte, nu la mine.
Am aflat că într-o discuţie în care ea m-a jignit, fostul meu iubit m-a apărat, spunându-i: „Îmi pare rău, dar mai ai mult până să o ajungi din urmă.” Luată prin surprindere de reacția lui și simțindu-se umilită în cercul de prieteni comuni, m-a bombardat cu tot felul de mesaje prin care se străduia să îmi transmită că el era numai al ei şi că o iubea numai şi numai pe ea. De fapt, îmi scria din nevoia imperioasă de a-şi confirma ei toate acele lucruri. Dar se contrazicea de la un mesaj la altul, scoțând în evidență cât de nesigură se simțea.
Din şirul lung de mesaje pe care mi le-a scris, la unul singur am catadicsit să-i răspund. Îmi scrisese „Tu nu mai însemni nimic pentru el!”, iar eu i-am răspuns doar atât: ”Faptul că ai reuşit să-l faci să te iubească pe tine nu înseamnă că ai reuşit să-l faci să mă uite pe mine.”

În tot acest timp, el a încercat să se reîntoarcă la mine, dar povestea noastră se încheiase acolo unde pusesem eu punct. Am aflat că până la urmă a părăsit-o, iar ea a înţeles pe propria piele că el n-a fost niciodată al ei, ci doar ea a fost a lui. Atât cât a avut el nevoie, nicio clipă mai mult. 



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Să faci tot posibilul să însemni ceva bun...



"Să faci tot posibilul să însemni ceva bun în vieţile oamenilor", mi-a spus tata, nu numai o dată. Mi-a spus asta ori de câte ori am avut tendinţa să mă cert, să pârăsc, să bârfesc, să rănesc.
Şi da, am însemnat ceva bun pentru cei din ale căror vieţi am făcut parte. Uneori fără niciun efort, doar fiind prietenă şi iubind, alteori făcând anumite eforturi, sacrificii şi compromisuri. Iar când am simțit că n-am niciun rost în viața cuiva, am plecat. Nu m-am înghesuit în sufletul nimănui, n-am cerșit apropiere, n-am incomodat, n-am irosit. Am plecat, pur și simplu atunci când prezența mea n-a mai însemnat ceva frumos, benefic, constructiv. 
Nu spun asta pentru a mă lăuda, ci pentru cei incapabili să fie sinceri şi realişti ca să poată recunoaşte, măcar în sinea lor, că trecerea mea prin vieţile lor a fost ceva bun, că m-am dăruit lor cu tot ce-am avut şi cu ce-am însemnat, că am fost lângă ei de fiecare dată când au avut nevoie, că i-am ţinut de mâini atunci când erau nesiguri pe paşii lor, că am trăit împreună cu ei fericirea şi nefericirea lor. Iar dacă am plecat din viaţa cuiva, n-am luat nimic. N-am pustiit pe nimeni şi nu am lăsat mizerie în urma mea. Nu am plecat făcând gălăgie, ci discret, fără să ştie toată lumea.
Cu toate astea, unii au rămas cu regrete și cu frustrări, victimizându-se într-un mod patetic și urându-mă. Mă detestă, deşi nu le-am făcut rău, nu le-am adus prejudicii şi nu le-am rămas datoare cu nimic.
Este adevărat, nu am fost şi nu sunt un om perfect. N-am reuşit să fiu întotdeauna pe placul celorlalţi, deşi m-am străduit. M-am străduit să-i mulţumesc pe toţi, să le fie bine, de multe ori cu preţul propriei nemulţumiri, dar oricât m-am străduit, n-am reuşit să răspund aşteptărilor unora. Şi, dacă la început n-am reuşit să fiu aşa cum m-ar fi vrut alții, mai târziu n-am mai vrut să fiu. Şi am fost aşa cum am crezut eu de cuviinţă, aşa cum am avut dreptul să fiu. Nemulţumirile şi reproşurile lor m-au obosit, m-au copleşit şi m-au trezit brusc, făcându-mă să realizez că eu sunt mai întâi de toate a mea, nu a lor. Că eu îmi datorez mie totul, nu lor şi că relaţiile nu obligă la nimic altceva decât bunătate şi respect. 
Așteptările nerezonabile, lipsa de toleranță, de înțelegere și de bunătate, m-au înstrăinat. 
Dacă există cineva care susține că ar fi fost mai bine să nu mă fi cunoscut, minte! Se minte pentru că nu-i place adevărul. Adevărul dă peste nas și amintește că, indiferent cât a durat relaţia noastră şi cum s-a terminat, prezența mea a însemnat ceva bun. Alături de mine oamenii au evoluat, pentru că i-am împins mereu de la spate să crească, să facă mai mult, să îşi dorească mai mult, să însemne mai mult, să fie mai buni şi mai fericiţi. De la mine a avut fiecare ceva bun de învăţat. Eu nu am instigat pe nimeni la lucruri rele şi urâte, am dezaprobat tot ceea ce a însemnat ură, ceartă, purtare nedemnă şi neomenească.
Sinceritatea mea a deranjat de multe ori, iar forţa mea interioară a intimidat. Bunătatea mea a impresionat, dar i-a şi descurajat pe cei incapabili să ţină pasul cu mine, pe cei care n-au fost dispuşi să fie la fel de buni și de corecți.
Da, am însemnat ceva bun în vieţile celor care m-au cunoscut. Am fost bună atunci când s-a plâns în casa mea şi pe umerii mei, când le-am fost sprijin celor care abia mergeau pe propriile picioare, când am schimbat în bine mentalitățile celor care erau lipsiți de repere, trăiau ca nişte roboţi, aveau universul limitat, se iroseau, erau singuri, manipulabili, folosiţi. 
Am însemnat ceva bun în viaţa tuturor, fiindcă am ştiut să fiu prezentă, atentă, să ascult, să sfătuiesc, să mângâi, să păstrez secrete. Am știut mereu care mi-e locul și ce mi se cuvine, nu am abuzat, nu am pretins, nu am forțat nimic. Am împărţit tot ce am avut: timp, lucruri, bucurii, şi oameni dragi. Nu mi-am împărţit, în schimb, şi necazurile. Pe acelea le-am ţinut doar pentru mine. Nu mi-am vărsat durerile în sufletele altora, nu am făcut pe nimeni să plângă, ci s-a râs cu mine până la lacrimi.
Timpul petrecut cu mine nu a fost irosit, ci timp de calitate, încărcat cu emoţii frumoase, în care am plănuit vieţi mai bune, în care s-au învăţat lucruri bune, în care s-a trăit. Eu nu m-am folosit de oameni, dar m-am lăsat folosită.
M-am dăruit aşa cum am putut, chiar şi atunci când abia dacă am avut energie şi resurse pentru mine. Mulţi dintre cei care susţineţi acum că m-aţi cunoscut şi că mi-aţi fost prieteni, n-aţi ştiut şi nu veţi şti niciodată cine am fost cu adevărat, ce am trăit, ce am simţit, ce m-a durut, ce m-a bucurat și ce a influențat alegerile pe care le-am făcut, fiindcă nu v-a interesat niciodată cu adevărat. Pentru că doar eu v-am fost prietenă, voi mie nu. Dacă mi-aţi fi fost cu adevărat prieteni, atunci mi-aţi fi fost şi acum. Însă voi m-aţi dat naibii de îndată ce nu v-a plăcut ceva la mine, de îndată ce am fost altfel decât aţi fi vrut voi. Doar eu v-am îngăduit imperfecțiunea și am fost dispusă să vă tolerez defectele. Doar mie mi-a păsat cu adevărat de voi, doar eu v-am ascultat, doar eu am văzut când nu vă era bine. Voi n-aţi ştiut nici măcar când am fost grav bolnavă, atunci când aş fi putut muri. Voi n-aţi văzut nici măcar că îmi căzuse părul. N-aţi văzut decât că mă îngrăşam sau că slăbeam, că aveam o geantă nouă, un parfum nou, un alt iubit. Voi nu aţi ştiut că după o zi întreagă de râsete cu voi, uneori plângeam acasă singură. 
Nu v-a păsat. Nu v-a interesat decât să primiţi de la mine, nu şi să îmi oferiţi. Nu v-a interesat însemnătatea voastră în viaţa mea. V-aţi mulţumit să însemnaţi nimic sau chiar ceva rău, toxic, să fiţi nişte amintiri urâte. Fiecare cu ambiţiile lui, nu-i aşa? :)
Eu v-am acceptat pe voi aşa cum aţi fost, imperfecţi, cu toate că voi aţi avut pretenţia ca eu să fiu perfectă. Iar atunci când aţi văzut că nu sunt perfectă, m-aţi judecat furibund şi v-aţi grăbit să îmi faceţi rău, să îmi ucideţi sufletul ca şi cum aţi fi vrut să dispar, de parcă n-aţi mai fi avut loc sub acelaşi soare cu mine. 
Ştiţi de ce vă este greu să mă vedeţi? Fiindcă vă reamintesc de neputința voastră de a fi prieteni și de a rămâne integri atunci când încheiați o relație. Fiindcă vă jenați cu slăbiciunile voastre. Fiindcă vă reamintesc de eșecurile voastre și de faptul că sunteți incapabili să răspundeți cu aceeași bunătate la bunătate. Fiindcă sunteți prea orgolioși ca să recunoașteți că eu am însemnat ceva bun în viețile voastre, dar voi n-ați fost capabili să vedeți asta, fiind prea preocupați să-mi căutați defecte, să mă judecați, să mă pedepsiți, să mă faceți nefericită. 
Atunci când vorbele voastre duhnesc a dușmănie, ar trebui să ştiţi că vorbiți  despre voi. 
Este ridicolă purtarea voastră de copii răzgâiaţi și ofticați. Sunt ridicole şi nejustificate mânia şi frustrările voastre. Unii dintre voi vă purtaţi de parcă v-am rămas datoare cu ceva. Nu, nu v-am datorat niciodată ceva. Nici prietenie, nici iubire, nici bunătate. Dar...  
Mă bucur că eu am fost cea care a dat, că azi pot privi cu satisfacție în urmă, știind că am însemnat ceva bun în viețile voastre. Păcat că n-ați știut ce să luați, dar mai ales că n-ați știut ce să păstrați din tot ceea ce v-am dăruit.  

Eu nu renunț. Pe mine eșecurile nu mă descurajează, ci mă ambiționează. Pe mine oamenii incapabili să mă iubească nu mă determină să caut singurătatea și să nu mai iubesc. Sunt atâția oameni pentru care pot însemna ceva bun! Oameni care merită.



Colectiv



Atât de mult m-am încărcat negativ zilele acestea uitându-mă la postările despre tragedia petrecută în clubul Colectiv, încât mi-am propus să nu mai întru pe facebook câteva zile. M-am întristat, m-am enervat, m-am revoltat. Am văzut discuţii imbecile, certuri şi afirmaţii idioate despre ceea ce s-a petrecut acolo.
Am văzut politicieni şi persoane publice susţinând că n-ar fi trebuit decretate zile de doliu naţional şi care au spus despre tinerii care se distrează prin cluburi că sunt depravaţi, beţivi, inculţi, că fac sex prin toalete... Şi mă întreb: de ce s-au trezit să vorbească acum şi atât de urât despre oameni care au pierit nevinovaţi, să invoce cultura, când ei tac de luni de zile în care toată ţara este scârbită de emisiunile pline de persoane vulgare, inculte şi circare care ne dezgustă şi ne fac de ruşine? De ce n-au luat atitudine moraliştii care acum vin şi acuză de incultură nişte tineri care s-au dus la un concert?! Oamenii ăia nu s-au dus în club să sărbătorească Halloween, nu s-au dus nici pentru ritualuri drăceşti, s-au dus la un concert rock, la lansarea unui album. Ce contează ce cânta trupa aia? Nu cred că instiga la duşmănie, la comportament antisocial și la incultură mai mult decât instigă anumite manele, rap sau hip hop.   
Până şi muzica aia gălăgioasă care vorbeşte despre moarte mi se pare mai acceptabilă decât neamul ălora din Strehaia şi toate ţoapele alea vulgare şi nebune care înjură ca la uşa cortului, se scuipă şi se bat pe la tv (aceștia fiind doar un mic exemplu dintre personajele promovate obsesiv). 

Mi s-a făcut silă de ăştia care sar acum în apărarea culturii ţării, dar care au tăcut ani de zile de când suntem intoxicaţi de mizerie şi incultură la tv. Voi, politicienii şi oamenii de cultură care aţi fi putut schimba ceva şi nu aţi făcut nimic, voi aţi ucis cultura din ţara asta!

Au judecat prosteşte gusturile celor care au fost la concertul din clubul Colectiv şi şi-au dat cu părerea prosteşte, fără a cunoaşte. Muzica rock este un gen ca oricare altul, iar proștii care se sperie de plete, de niște tricouri negre cu scheleți pe ele și de o muzică mai zgomotoasă ca altele ar trebui să înțeleagă că oamenii ăia nu sunt periculoși, nu sunt agresivi, că așa simt ei, așa se exprimă ei, diferit, la fel ca toți cei care iubesc alte genuri de muzică. 

Tot pe facebook, acolo unde ne putem da rotunzi, unde putem defila cu valori şi principii şi cu cât de interesanţi suntem, am văzut poze de la cumplitul accident. Nu poze făcute de presă, ci de persoane care s-au aflat acolo gură cască. Am reacţionat pe facebook şi am întrebat cum îi poate arde cuiva de făcut poze în asemenea momente, când ar trebui să dea o mână de ajutor? Au sărit deştepţii să îmi spună că e firesc să avem poze, că trebuie dovezi pentru istorie... N-au înţeles nimic. N-au înţeles că eu nu ripostam împotriva celor din presă, IML şi poliţie (a oamenilor abilitaţi să facă poze), ci a curioşilor şi inoportunilor care au pozat fără pic de decenţă oameni răniți și morţi, goi şi arşi, în ipostaze deplorabile, pe care, fără pic de omenie şi bun simt le-au postat pe net, fără a se gândi că sunt imagini cu impact emoţional negativ, că și oamenii aia morţi au dreptul la demnitate, că nu meritau expuşi în asemenea hal, că familiile lor vor fi devastate când vor vedea asemenea poze... Că nici lor nu le-ar plăcea să-i pozeze cineva în asemenea ipostaze și să umple netul. Ce să înţeleagă prostul care postează pe facebook fără discernământ când el, dacă vede o femeie bătută pe stradă, un câine rănit, o bătrână căzută, un accident auto sau o casă în flăcări stă şi face poze şi filmează, în loc să sară în ajutor? Iar dacă unii nu au făcut poze, le-au răspândit. Fără să se gândească. Oare dacă în poze ar fi fost copiii lor, frații lor, oameni dragi lor sau chiar ei înșiși la fel le-ar fi răspândit să le vadă lumea?

Părerologii sunt mulţi şi diferiţi. Fiecare învinovățește aiurea, unii pe rock, alţii pe mesajele acelor cântece, unii pe artificiile de tort care au declanșat incendiul (artificii care pot isca un incendiu în orice încăpere unde se organizează concerte, petreceri, nunţi, botezuri, etc), iar unii au dat vina pe Halloween... 
Anii trecuţi când am spus că nu îmi place de nicio culoare această sărbătoare împrumutată de la americani, mi-au sărit în cap mulți de pe facebook şi m-au acuzat că sunt absurdă. Acum, mulţi dintre cei care atunci susţineau că este o sărbătoare haioasă care bucură copiii și adulții, susţin pe facebook că e o sărbătoare oribilă şi îndrăcită.
Vă spun sincer, n-am crezut că poate exista atâta ipocrizie. N-am crezut că poate exista atâta prefăcătorie. Şi asta mă îngrijorează. Şi mă dezgustă. Şi dacă de acum aleg să tac este pentru că am realizat că nu am cu cine. Nu merită să mă cert şi nu merită să fac eforturi să deschid minţi şi inimi ferecate definitiv.  

Între timp, OAMENII au ajutat. Cadre medicale, pompieri, poliţie şi oameni de bine s-au implicat cu toate puterile lor şi au ajutat aşa cum au putut. Medlife a sărit în ajutor, Vola.ro a oferit bilete de avion gratuite rudelor celor decedaţi, mulţi oameni au donat sânge, au donat spitalelor consumabile, au donat bani, au oferit apă şi gustări acolo unde era nevoie. Unii au aprins lumânări, au participat la un marş al tăcerii, alţii plâng neputincioşi în faţa televizoarelor, se roagă şi fac acel puţin omenesc pe care-l pot face, adică mai mult decât nimic.

Mă gândesc cu tristețe la familiile şi prietenii celor care au pierit în acest stupid accident, la ceea ce simt ei, la faptul că vor fi bântuiti de păreri urâte şi de imagini, de parcă nu le-ar ajunge durerea şi chinurile prin care trec acum. Sper să fie şi ei inspiraţi şi să nu între pe facebook, să nu asiste la dezmăţul mintal al celor care nu înţeleg că oamenii n-ar trebui să moară arși de vii doar pentru că ascultă un anumit gen de muzică sau pentru că se distrează...

În România ar trebui decretat doliu naţional permanent pentru moartea umanităţii celor care ne conduc şi a celor care nici măcar în momente tragice nu pot fi oameni.