Fiți buni cu voi înșivă



Mi-a scris o fetiţă de 14 ani care mi s-a plâns de răutatea oamenilor din anturajul ei. Un mesaj care m-a întristat profund şi mi-a reamintit de mine la vârsta ei, când am avut parte de multă răutate, adesea gratuită, atât din partea copiilor, cât şi din partea adulţilor.
Ce păcat că nici măcar copiii nu mai sunt scutiţi de răutăţi, de dezamăgiri şi de regrete!
„Nu știu ce să mai fac...”  mi-a scris deznădăjduită această fetiţă, aşteptând de la mine, o străină pe care nu o cunoaşte decât din scrieri, un cuvânt salvator, un mesaj de încurajare, o speranţă care să o scoată din abisul în care este pe cale să ajungă din cauza răutăţii gratuite a celor din jur.  Fata este derutată, se învinovăţeşte crezând că nu este suficient de bună pentru lumea aceasta, se simte copleşită de complexe, de frici și de neputinţă în faţa mojiciei lumii.
La citirea mesajului ei am rămas descumpănită. Cunosc prea bine acest fenomen al tăierii aripilor şi al distrugerii credibilităţii. Din cauza răutăţii unora s-au stins multe suflete, omorâte de ucigaşii de suflete, de acei iresponsabili care rănesc cu o plăcere maladivă, care terorizează, care derutează, care cotropesc sufletele, le jefuiesc şi le lasă în beznă. Cum pot eu să o ajut pe această fată şi pe cei care trăiesc în aceeaşi teamă ca şi ea? Prin a-i cultiva încrederea în sine şi respectul de sine. Lamentarea şi mila nu o ajută, nu o călesc, nu-i dau forţa de a se ridica şi a merge mai departe. Sigur că am compasiune pentru suferinţa ei, dar compasiunea mea nu o poate apăra. Singură se poate proteja, iar eu pot să-i indic instrumentele: iubire de sine, iertare de sine, acceptare de sine, încredere în sine. Şi nădejde în Dumnezeu.
Oameni dragi, atunci când alţii sunt răi cu voi, fiţi voi buni cu voi înşivă. Fiţi atât de buni cu voi încât să nu lăsaţi pe nimeni să vă rănească, să vă fure pacea inimii, să vă creeze fel de fel complexe şi să vă taie aripile. Fiţi atât de buni cu voi încât să vă preţuiţi mai presus de orice părere negativă, de orice judecată şi de orice atac împotriva voastră. Fiţi atât de buni cu voi înşivă încât să nu vă irosiţi nici timpul, nici sentimentele, nici lacrimile pe lucruri sau persoane care nu merită. Fiţi buni cu voi înşivă şi nu lăsaţi pe nimeni să vă cotropească sufletele, să vă jefuiască de sentimente nobile şi să lase în locul lor frici, prejudecăţi, neîncredere şi urâțenie. Fiţi atât de buni cu voi înşivă încât să nu vă irosiţi străduindu-vă să-i demonstraţi lumii că meritaţi aprecieri şi dragoste. Nu aveţi nevoie de aprecierea ipocriţilor şi de iertarea mincinoşilor. Fiți atât de buni cu voi înșivă încât să înțelegeți că nu-i datorați lumii decât respectul pe care-l merită. Fiţi atât de buni cu voi încât să vă acceptaţi cu defectele şi cu imperfecţiunile voastre şi să ştiţi că nu trebuie să fiți perfecți. Asta nu înseamnă că trebuie să vă complaceţi în starea în care vă găsiţi acum. Dimpotrivă. Acceptaţi-vă de fiecare dată aşa cum sunteţi şi străduiţi-vă să evoluaţi continuu, să creşteţi, să deveniţi mereu mai buni decât aţi fost cu o zi în urmă. Fiți atât de buni cu voi încât să nu vă judecați după fiecare pas greșit, după fiecare nereușită sau după fiecare om incapabil să vă iubească pe care l-aţi întâlnit. Fiți atât de buni cu voi înșivă încât să nu vă torturați cu gânduri negative și cu regrete inutile. Fiți atât de buni cu voi înșivă încât să nu vă angajaţi în lupte inutile, chiar dacă justificate, cu oameni cărora nu le place să trăiască în pace și armonie şi care se simt vii numai atunci când le tulbură liniştea celor din jur,
Fiţi atât de buni cu voi înşivă încât să nu îngenuncheaţi niciodată în faţa răutăţii. Depăşiţi-o, ieşiţi repede din raza ei, îmbrăcaţi-vă în pavăza protectoare a iubirii şi treceţi mai departe. Nicio armă nu poate fi mai eficientă decât iubirea de sine. Fiţi atât de buni cu voi încât să nu uitați nicio clipă să vă iubiţi cu tot sufletul vostru, să vă oferiţi tot ceea ce meritaţi şi să fiţi un exemplu de bunătate şi de frumuseţe.  Fiţi buni chiar şi cu duşmanii şi detractorii voştri.
Fiţi buni cu voi înşivă și nu lăsaţi pe nimeni să vă facă să credeţi că sunteţi altfel decât minunaţi.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Singură în lume nu înseamnă singură și în viață...



... așa cum împreună în lume nu înseamnă neapărat împreună și în viață. 
Atunci când ieşi cu un grup de prieteni la vreo aniversare sau la vreun eveniment şi nu eşti însoţită de partenerul de viaţă, dai naştere la tot felul de suspiciuni şi judecăţi, de parcă a ieşi singură este un handicap.
Când ieşi singură - fiindcă tocmai te-ai despărţit de omul iubit - eşti ori criticată pentru instabilitate, ori compătimită pentru nereuşita relaţiei, ori interogată cu privire la motivul despărţirii şi eşti privită cu o compasiune patetică, de parcă ai fi rămas invalidă. Şi, de fiecare dată te umpli de amărăciune şi te indispui, fiindcă devine agasantă indiscreţia celorlalţi şi preocuparea faţă de viaţa ta intimă. N-ai niciun chef să răspunzi curiozităţilor, să te justifici şi să-ţi înşiri rănile ca să se holbeze toţi la ele. Orice ţi-ar spune ceilalți ca să te consoleze și orice sfaturi ţi-ar da, nu-ți alină singurătatea, nu-ți vindecă rănile şi nu-ţi rescriu altfel povestea care s-a sfârşit. Doar te chinuie și te indispun, cu toate că ai ieșit să te relaxezi și să te simți bine. 
Când ieși singură - deși totuși ai un iubit - li se pare suspect. Înseamnă că îl ascunzi. Sau că el este un încrezut care nu vrea să iasă cu prietenii tăi. Sau că nu vă înțelegeți bine și că te neglijează. Mai sunt și variantele primitive de genul "ți-e rușine cu el" sau "îi este rușine cu tine".      
La un moment dat, sătulă de compătimiri după relaţii încheiate şi de tot felul de judecaţi de valoare la adresa celor pe care i-am iubit, am învăţat să îmi uşurez situaţia şi să îmi protejez cu sfinţenie viaţa privată. Curiozitatea celorlalţi, părerile lor spuse fără decenţă şi fără discernământ m-au determinat să nu mă mai grăbesc să arăt tuturor omul cu care-mi împart viaţa. În felul acesta îmi fac un mare bine: nu mai trebuie să mă explic cu privire la fericirea sau nefericirea mea.
"Dar de ce-l ascunzi, dragă pe iubitul tău? De ce nu-l aduci să-l vedem şi noi?" - am fost întrebată într-o seară când am ieşit singură într-un anturaj.
Îl ascund aşa cum îmi ascund şi fericirea, dragă. Nu simt nevoia să defilez cu iubitul meu, nici să mă laud cu el. Nu-l car după mine la întâlniri, doar de dragul de a le satisface curiozitatea unora. Nu simt nevoia să îmi validez relaţia de iubire în fața lumii şi nici să mă aliniez la normalitatea societăţii.
Iubitul meu nu este un obiect de decor și nu este un trofeu. Noi ştim să fim împreună şi să ne bucurăm unul de celălalt atunci când trebuie. Nu simţim nevoia să stăm agăţaţi non-stop unul de celălalt. Nu ne folosim unul de celălalt pentru a satisface anumite capricii, nu ne irosim timpul unul altuia.
Am învăţat să mă bucur de ieşiri în societate şi fără a-mi căra iubitul după mine, mai ales dacă ies în locuri şi cu oameni care n-au nimic de-a face cu preocupările iubitului meu. Prefer ca în timpul în care eu ies singură, el să petreacă timp de calitate împreună cu prietenii lui, să facă ceea ce-i place, nu să facă prezenţa într-un loc în care nu se regăseşte. Eu n-o să fiu nefericită dacă omul iubit nu este lângă mine tot timpul, dar aş fi foarte nefericită dacă el ar fi nefericit alături de mine. Văd destule cupluri împreună peste tot, cu toate că este evident că nu se simt bine. Văd prea des cupluri care se ceartă prin magazine de parcă s-ar detesta, doar pentru că se încăpățânează să fie musai împreună la cumpărături (îi compătimesc pe bărbații care pufăie plictisiți în magazine în timp ce iubitele lor analizează vreun rujuleț). Văd adesea bărbați așteptând inutil (cu orele) în mașini sau pe coridoarele saloanelor cât timp ele se coafează, văd bărbați pe post de bibelouri în grupuri de femei (doar pentru că unele nu vor să iasă neînsoțite) și asistând la discuții femeiești despre diete și alte minunății neinteresante pentru bărbați (în timp ce și ele se simt stingherite de prezența lor), așa cum, nu numai o dată am văzut câte o femeie într-un grup de bărbați, stând prin baruri pline de fum (doar pentru că este geloasă și posesivă și nu înțelege că și el are nevoie de timp doar pentru el) și asistând plictisită la discuții despre fotbal, mașini și alte chestii care o fac să spună din când în când: "Iuuubiii, mai stăm muuult?"
Eu și iubitul meu ne spunem mereu unde urmează să ieșim și decidem de comun acord dacă mergem singuri sau împreună, fără a ne supăra unul pe celălalt. Fiindcă noi nu ne iubim egoist, nici superficial. Noi nu am transformat relația într-un cumul de obligații și pretenții, dar tot ce este cu adevărat important pentru noi și pentru relația noastră facem mereu împreună. 
În concluzie, părerea lumii atunci când ies singură n-are nicio importanță pentru mine. Iubesc mai mult omul cu care-mi împart viața decât  iubesc părerea lumii.
Iar ceea ce nu ştiu unii, este că dacă iubitul meu nu mă ţine mereu de mână şi nu se află mereu pe scaunul de alături, nu înseamnă că nu este cu mine. Este mereu cu mine fiindcă îl port în inimă. Îl simt în fiecare bătaie a inimii mele. ;)



Mesaj pentru "dive"

Nu prea reacţionez la prostiile pe care le văd pe la TV sau pe facebook, fiindcă nu-mi place flecăreala despre inutilități și nici răspândirea lor. Dar azi voi reacționa la aroganța cuiva. Nu dau detalii (publicitatea costă și nu promovez prostii) :), voi spune doar că m-a iritat atitudinea unei dive mondene care a afirmat vorbind de sus și plină de emfază că restul femeilor, adică toate femeile normale din ţara asta sunt doar nişte frustrate sărăntoace, complexate, neîngrijite, urâte și grase şi care sunt invidioase pe divele superbe, bogate şi minunate ca ea, diva. Şi debita această divă tot felul de elucubraţii despre cum ar trebui să fie o femeie "adevărată", despre ce bărbat mişto ar trebui să aibă, ce viaţă de lux şi ce vacanţe exotice.
"Dragi" dive închipuite, diforme trupeşte, sufleteşte şi mintal, cu chipuri mutilate de operaţii, tatuaje şi machiaj sinistru, lipsite de orice expresie drăgălaşă şi feminină, cu sâni ostentativi şi coapse uleioase şi sclipicioase, ne scuzaţi pe noi, femeiele normale că nu suntem "adevărate" ca voi, doar pentru că noi avem ambiţii şi valori diferite de voi.
E adevărat, nu toate reuşim să avem trupuri sculptate fiindcă noi nu dormim până la prânz, ca mai apoi să bem un fresh, să mâncăm câteva migdale cu tofu, după care să mergem la gym, la saună, la masaj şi la cosmetică. Noi ne trezim cu noaptea în cap, gătim, pregătim copiii de grădiniţă şi de şcoală, mergem la muncă, facem cumpărături, alergăm, gătim din nou, spălăm, călcăm şi adormim seara epuizate fără a apuca să ne gândim dacă am fost frumoase în ziua care s-a încheiat sau cum să fim frumoase mâine, pentru că avem oameni pe care-i iubim mai mult decât pe noi înşine, pe care-i dorim mai frumoşi decât noi, mai bine, mai fericiţi, în siguranţă.
Poate că nu avem mereu un păr impecabil aranjat, dar avem bucuria unui păr răvăşit de mânuţele copiilor, de oboseala unei zile în care am muncit cocoţate, aplecate și contorsionate, de vântul care ne ciufuleşte în timp ce umblăm pe străzi.
Nu avem sute de perechi de pantofi fiindcă nu cedăm ispitei de a cumpăra mereu pentru noi, găsind de fiecare dată ceva mai bun de făcut cu banii: lecţii de pian pentru copii, cursuri de înot, câte şi mai câte.
Noi preferăm să cărăm pamperşi, biscuiţi, sticluţe cu ceai şi medicamente prin genţi, nu câini.
Noi nu avem feţele "aranjate" ca voi, dar avem pe chipuri expresii frumoase care transmit bucuria, dragostea, frumuseţea interioară. Noi nu ne ruşinăm cu ridurile noastre, fiindcă ele sunt mărturii că am trăit intens, că am avut emoţii care ne-au bucurat, care ne-au chinuit, că suntem oameni, nu imagini blurate.
Noi nu aspirăm la lucruri scumpe cu care să ne lăfăim în faţa lumii, noi ne mulţumim dacă ne putem mândri cu copiii noștri, cu realizările lor, cu frumuseţea lor şi cu noi, cu ceea ce însemnăm ca oameni și ca femei.
Noi cunoaştem foarte bine diferenţa dintre preţ şi valoare. Şi cunoaştem diferenţa dintre a avea şi a fi.
Noi nu ne-am mulţumit să găsim vreun fotbalist, vreun manelist sau vreun om de afaceri bogat care să ne facă "doamne" şi "dive". Noi am învăţat şi am muncit pentru a dobândi lucrurile de care avem nevoie. Noi n-am stat cu picioarele desfăcute şi cu mâna întinsă.
Pentru noi, o viaţă frumoasă nu înseamnă program de leneveală dedicat exclusiv trupului şi imaginii publice, nici vacanţe exotice pe banii lui iubi, nici lălăială prin Mall-uri şi prin cafenele. Nouă ne place să fim utile, să nu trăim doar pentru noi, ne place disciplina, ne place să ne asumăm responsabilităţi, să ne dăruim, să lăsăm ceva în urma noastră, să nu trăim doar ca să consumăm.
Noi, poate n-avem case multe şi luxoase ca voi, dar avem un singur acasă, acel cămin cald şi primitor în care se aud voci fericite, râsete şi cântece, în care ne iubim, ne certăm şi ne împăcăm, ne bucurăm şi ne întristăm împreună cu oamenii pe care-i iubim. Case în care oamenii vin cu drag și din care nu pleacă nici cu mâinile și nici cu sufletele goale. 
Noi nu avem maşini primite cadou de la bărbaţi trecători prin vieţile noastre, deoarece considerăm mai demn să ne plătim singure maşinile, chiar dacă nu sunt jeep-uri şi maşini de lux, dar maşinile noastre nu sunt doar obiecte de decor pentru a defila cu ele prin faţa lumii, ele ne sunt utile pentru a putea ajunge cât mai repede la muncă, la grădiniţa copiilor, la părinţii noştri, la cineva drag aflat în spital...
Aşadar, nu, nu ne complexează trupurile voastre perfecte, nici frumuseţea voastră plastică, nici boarfele cu care vă lăudaţi de parcă n-aţi valora nimic fără ele, nici popularitatea voastră, nici fericirea voastră de faţadă.
Noi ne iubim trupurile noastre, aşa cum sunt, fiindcă trupurile noastre imperfecte ne-au dăruit copii perfecţi, trupurile acestea simt căldura omului iubit în toiul nopţii, trupurile acestea imperfecte au muncit, au zăcut, au căzut şi s-au ridicat, au plutit, s-au dăruit şi au iubit perfect. Noi ne iubim vieţile cu tot ce ne este dat să trăim, noi ne iubim lucruşoarele pentru care am muncit şi le preţuim atât cât trebuie, dar nu mai mult decât pe noi înşine şi nu mai mult decât pe oamenii dragi nouă. Noi am cumpărat, nu am fost cumpărate.
Noi nu preţuim mai mult celebritatea şi imaginea în faţa lumii decât demnitatea, principiile şi omenia.
Nu ne complexează faima voastră, nici faptul că mulțimea vă admiră, fiindcă nouă ne ajung două - trei suflete dragi care ne fac să ne simțim cele mai importante și mai frumoase din lume. Noi nu depindem de mașini, de poșete, de bijuterii, de haine și de aplauze pentru a ne simți frumoase, pentru a avea încredere în noi și pentru a avea prestanță. 
Când ne priviţi de sus şi ne compătimiţi că nu suntem la fel de frumoase, de bogate şi de împlinite ca voi, ar trebui să ştiţi că şi noi, astea normale, vă compătimim pe voi, fiindcă suntem suficient de deştepte încât să nu credem în false valori şi în poleială şi vedem dincolo de imaginea pe care voi încercaţi să o vindeţi doar din ambiţia ieftină de a vă simţi "cineva".
Așadar, nu vă mai iluzionați că vă invidiem. Ce să invidiem la voi - faptul că sunteţi false, incapabile, că nu aveţi nimic de admirat şi că nu daţi niciun exemplu bun de urmat? De când ridicolul și derizoriul ar trebui să stârnească invidie? Ce să invidiem la voi, faptul că la sfârşitul zilei, după ce închideţi televizoarele în care v-aţi privit îngrozite că vă erau prea evidente genele false şi după ce închideţi facebook-ul unde vă validați zilnic imaginile de dive admirate, dorite şi invidiate, sunteţi, de fapt, singure şi pline de complexe? Că sunteţi doar folosite, uşor de cumpărat şi de manipulat? Că sunteți firi frivole și dependente de aprecieri, de lucruri și comfort? Că sunteţi neiubite, neîmbrățișate, lipsite de repere, de perspective, de oameni care vă vor binele? Nu vă invidiem, din contră. 
Nu vă mai flatați inutil, noi nu vă divinizăm pe voi. Noi ne divinizăm mamele și bunicile, așa simple cum sunt, cu mâinile lor muncite, cu chipurile lor ridate... dar ce spun eu aici?  
Ar trebui să meditați la următorul lucru: atunci când nu mai sunteți sub lumina reflectoarelor, când sunteți în singurătate și vă priviți în oglinda sufletului, cât de frumoase sunteți? Și când scoateţi de pe voi bijuteriile şi ceasurile scumpe, când vă dezbrăcaţi de haine și puneți poșetele scumpe în cuier, când scoateţi de pe voi tot ce are un preţ, voi cât mai valorați?


Fiindcă putem alege...



În şcoala generală aveam o profesoară foarte severă – în sensul de agresivă, nu de exigentă. Toţi copiii se temeau de ea. Îi pedepsea pe elevi pentru orice nimic şi o făcea cu multă furie. Ne certa cu furie, ne trântea caietele pe pupitru cu furie, ne bătea cu furie. Într-o zi am uitat acasă caietul de teme şi, pentru că profesoara nu m-a crezut, mi-a aplicat pedeapsa ei preferată: 10 lovituri de băț peste palme. Băţul cu care ne lovea era gros ca o coadă de matură. Era nedespărţită de acel băţ. Am încasat cele 10 lovituri peste palmele întinse, ţinându-le cu fermitate, şi am simţit usturimea fiecărei lovituri până în măduva oaselor.
Nu am plâns şi nu i-am spus tatălui meu despre acea pedeapsă nemeritate. După ore, am intrat în ritmul meu obişnuit: curăţenie în casă, spălat rufe...
Clătind rufele afară, cu apă rece de-mi îngheţa şi inima, am început să plâng. Mă dureau palmele umflate de la loviturile primite şi mă dureau nedreptatea şi umilinţa la care fusesem supusă pe nedrept.
O vecină care venise în vizită m-a văzut plângând şi a alergat alertată să-i spună tatei. Acesta m-a luat la întrebări şi am fost nevoită să-i spun despre faptul că profesoara mă bătuse.
Ca orice părinte, tata s-a umplut de furie. M-a întrebat dacă într-adevăr uitasem caietul acasă sau dacă minţisem ca să-i ascund că nu-mi făcusem temele. I-am adus caietul ca dovadă că spusesem adevărul.
Tata a luat caietul şi a ieşit pe poartă, iar eu am fugit după el, sperând că-l voi putea opri.
Profesoara locuia destul de aproape de noi, iar tata a ajuns în scurt timp la poarta ei. Când l-am ajuns din urmă, tata era deja în curte, iar eu eram înspăimântată că va face vreun gest necugetat care va atrage necazuri mari asupra noastră.
Afară se întunecase deja, iar din curtea profesoarei am văzut lumină printr-o fereastră. De îndată ce ne-am apropiat, am auzit ţipete şi am văzut-o pe geam cum profesoaraera lovită cu brutalitate de soţul ei, care ţipa şi o insulta îngrozitor.
L-am prins cu putere pe tata de mână şi l-am tras afară din curte.
- Te rog să nu te cerţi cu ea, tati, e vina mea că am uitat caietul.
- Orice greşeală ai face pe lumea asta, nimeni nu are voie să te lovească! mi-a spus tata furios.
Ajunsă acasă, nu-mi puteam lua gândul de la scena văzută în casa profesoarei. Îmi era milă de mine că fusesem lovită și nedreptățită şi eram furioasă că se răzbunase pe mine, dar îmi era milă şi de profesoara mea. Atunci am văzut cu alţi ochi agresivitatea ei și am înțeles că „puterea” ei ascundea, de fapt, o uriaşă slăbiciune, care masca dureri, frustrări și neputințe.
După câteva zile tata a chemat-o pe profesoară la noi acasă. Nu a mustrat-o, nu i-a reproșat nimic. I-a arătat viața mea de copil de clasa a V-a. I-a arătat cât de ordonată eram și că, deși creșteam fără mamă și aveam aproape toate treburile casnice în responsabilitatea mea, nu-mi neglijam niciodată temele. Profesoara mea a plecat de la noi plângând... dar eu am continuat să o compătimesc în continuare. 
M-am întâlnit cu ea după ani de zile, când aveam vreo 25 de ani. Mi-a spus cu un zâmbet amar: „N-o să uit niciodată cât de mică m-am simțit în fața ta atunci, cu toate că erai jumătate cât mine, o fetiță mică și plăpândă.” Am îmbrățișat-o, ca să-i iau de pe conștiință teama că aș fi putut s-o urăsc. 

Acel episod a fost pentru mine o lecţie importantă de viaţă. Atunci am învățat că răutatea este slăbiciune și că bunătatea este putere, că oamenii agresivi și furioși au, probabil, povești de viață nefericite.

Am avut în copilărie două exemple extreme pe care le-am comparat: pe profesoara agresată de soţ care îşi vărsa furia pe elevii neajutoraţi şi pe o vecină, bătută mereu de soţ, pe care o vedeam adesea plină de vânătăi şi cu ochii în lacrimi, dar care era blândă şi iubitoare ca o zână bună. N-am văzut niciodată la acea femeie vreo privire urâcioasă, n-am auzit-o niciodată ridicând tonul. Privea, vorbea și mângâia cu drag, de parcă viaţa ei era numai pace şi iubire – nu nedreptate, teamă, nesiguranţă, furie... Două moduri diferite de reacţie la aceeaşi agresiune. Fiindcă, dacă nu întotdeauna putem alege să fugim de călăii noştri, întotdeauna putem alege cum să reacţionăm la agresivitatea lor – fiind şi noi călăi sau fiind iubire.

Eu aleg să fiu iubire.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Viața mea fără tine



Dacă regret ceva în urma despărţirii noastre este doar că am plâns atunci când ai plecat, crezând că viaţa mea nu va mai fi frumoasă dacă tu nu eşti lângă mine, crezând că nu însemn nimic fără tine alături.
Am plâns atunci crezând că nu mai există pe lume braţe la fel de primitoare ca ale tale, că nu mai există cineva în lumea asta cu care să-mi doresc să împart tot ce sunt şi tot ce am.
Am plâns crezând că nu voi mai fi capabilă să iubesc vreodată, că te voi căuta în toţi bărbaţii care-mi vor ieşi în cale.
Am plâns crezând că voi muri de dor, că voi sfârşi în singurătate, iubindu-te numai pe tine.
Am plâns urându-mă pentru neputinţa de a te fi ţinut alături de mine.
Acum regret toate lacrimile, toate clipele irosite cu lamentări, cu aşteptări fără rost, cu învinovăţiri nemeritate.
Regret că m-am dispreţuit tocmai atunci când aş fi avut atât de multă nevoie să mă iubesc şi să mă iert necondiţionat.
Abia atunci când nu m-am mai simţit iubită de tine am învăţat să mă iubesc. Abia atunci am învăţat să-mi dăruiesc mie totul, toată bucuria şi pacea pe care le merit şi pe care până atunci ţi le dăruisem cu generozitate ţie. Abia atunci am învăţat că nu e cazul să depind de cineva pe lumea asta, că uneori este perfect în regulă să rămân doar eu cu mine.
Azi nu mai plâng. Azi mă bucur de viaţa mea fără tine. Azi zâmbesc cu toată fiinţa mea, azi îmi râde tot sufletul. Azi ştiu să mă bucur de răsărituri şi de asfinţituri, de liniştea nopţii, de zgomotul furtunii. Azi mă bucur pentru că mă văd în sfârşit liniştită şi împăcată. Azi merg plutind fiindcă am învăţat – şi cu ce preţ! – că mersul târâş distruge aripile.
Azi am totul fiindcă am învăţat să-mi fiu mie însemi tot. Azi mă simt întreagă şi dacă sunt singură, şi dacă sunt într-o relaţie. Azi mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Azi nu mă mai tem de singurătate, dar nici nu mă mai tem să iubesc din nou, cu toată forţa inimii mele.
Azi ştiu că viaţa este compusă din etape şi că tu ai fost etapa de care am avut nevoie pentru a învăţa să mă iubesc şi să-i iubesc pe ceilalţi fără aşteptări, fără constrângeri, fără dependenţe. Pur. Simplu. Necondiţionat.
Azi îmi iubesc viaţa, cu tot trecutul ei, cu eşecurile trăite, cu oamenii care au plecat, cu oamenii care au venit în loc, cu toate lecţiile care m-au făcut să devin cea de azi: puternică, încrezătoare, liberă, fericită.
Azi știu că prima şi cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt eu.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




O zi numai pentru mine



Avem cu toţii nevoie de o astfel de zi. O zi fără alergătură, fără nervi, fără calcule, fără tensiuni. O zi în care să nu ascultăm niciun reproş şi în care să nu ne învinovăţim pentru nimic. O zi fără întrebări și fără justificări.
O zi în care să facem numai ce ne place şi nimic din ceea ce "ar trebui". O zi în care "neapărat" să fie pus doar lângă "trebuie să mă bucur". Da, o zi a bucuriei. O zi de răsfăţ absolut.
Recunosc, nu de multă vreme îmi ofer astfel de zile. Cu ceva timp în urmă, până să realizez cât de importantă sunt eu pentru mine, mă simţeam vinovată când îmi acordam o zi întreagă doar pentru mine. Nu mă puteam bucura pe deplin de pacea şi de relaxarea atât de necesare şi de binemeritate, fiindcă mă copleşeau sentimente de vinovăţie faţă de lucrurile nefăcute şi de oamenii care aveau aşteptări de la mine.
Multă vreme i-am pus pe alţii pe primul loc. Eram mereu dispusă să alerg, să mă implic, să fiu disponibilă, să-mi dăruiesc timpul şi energia. Mă neglijam pe mine în favoarea altora. Cu toate acestea, nu numai o dată mi s-a reproşat că nu am făcut destul, iar când nu am mai putut, când am fost nevoită să refuz, am văzut cum este dată uitării toată dăruirea mea din trecut. Este de ajuns să spui "nu" doar o singură dată ca oamenii să uite că ai spus "da" mereu. Dar într-o zi am realizat că nu am nicio datorie să-i mulţumesc pe ceilalţi şi că îmi fac mie o mare defavoare și multă nedreptate dacă-i mulţumesc pe alţii neglijându-mă pe mine. Şi am învăţat să spun "nu", să-mi gestionez altfel relaţiile şi timpul.
Azi nu mi se mai pare o impertinenţă sau o extravaganţă să îmi acord o zi numai pentru mine, chiar dacă am atât de multe responsabilități și îndatoriri. Ştiu că merit cu prisosinţă o zi în care să mă bucur de ceea ce îmi place, de relaxare, de o plimbare pe afară, de o cafea aromată şi o prăjitură bună, de o carte frumoasă, de o baie parfumată, de un film, de brațele primitoare și confortabile ale omului care mă iubește. 
Am nevoie să respir, să gândesc în linişte, neinfluenţată şi nedistrasă. 
Sufletul meu are nevoie de un răgaz pe care nu i-l voi refuza. Am nevoie să-mi realcătuiesc sufletul din bucățelele împrăștiate peste tot, la oamenii pe care-i iubesc... 




Soție și mamă sau tartor?


Am fost de curând în vizită la nişte prieteni de familie. Oameni cumsecade, o familie frumoasă. Au o căsuţă frumoasă şi duc un trai decent. Material nu le lipseşte nimic. Ce nu am găsit eu în acea casă au fost armonia, bucuria, căldura şi iubirea arătate şi declarate.
Prietena mea m-a uimit prin purtarea ei faţă de soţul şi copilul ei. Cât timp am stat la ei aceasta i-a mustrat într-una. "Aşa se lasă asta, stau toată ziua să strâng după voi ca o proastă!"
În timpul mesei le-a făcut tot felul de observaţii amândurora. Când băieţelul s-a aşezat pe canapea, prietena mea i-a spus cu un ton răstit: "Ai grijă cum te aşezi, abia am aranjat pernele alea."
Eu mă simţeam deja vinovată că mă tolănisem comod pe pernele de pe canapeaua ei.
Am plecat cu o senzaţie stranie că am deranjat şi că soţul şi băieţelul prietenei mele s-au simţit stânjeniţi şi umiliţi în prezenţa mea.

Educaţia nu se face în prezenţa musafirilor şi în niciun caz cu ton răstit, plin de reproş. Şi am îndrăznit să-i spun asta prietenei mele care nu a primit bucuroasă observaţia mea.
Am întrebat-o dacă vrea să fie soţie şi mamă sau tartor? Dar ea s-a victimizat cu argumente exagerate de genul "amândoi îşi bat joc de mine".
De fapt, nu-şi bate nimeni joc de ea. Şi soţul ei şi băieţelul par foarte cuminţi şi ordonaţi. Dar ea are obsesiile acelea comuniste de a proteja excesiv lucrurile din casă, de parcă mobila şi covoarele ar fi mai de preţ ca familia.
Eu cred că familia se poate educa şi cu vorba bună, nu cu ceartă, reproşuri şi umilinţe. Se pot face observaţii şi zâmbind şi cu un "te rog frumos", nu numai cu pufnituri, trântituri şi victimizări. Totul trebuie făcut cu grijă, cu blândeţe şi cu iubire, altfel transformăm căminul într-un loc neprimitor, lipsit de pace şi armonie.
Este de ajuns că în societate (la şcoală sau la serviciu) nu suntem întotdeauna bine primiţi şi că avem parte de medii ostile. Măcar acasă să avem parte de linişte, de bucurie și afecțiune, să ne simţim în siguranţă, apreciaţi şi iubiţi. Cu toții suntem obosiți, stresați și tensionați, dar purtarea primitivă nu ajută pe nimeni.  :)
Un om mereu frustrat, mereu nemulţumit şi critic, indispus şi arţăgos, care-ţi aminteşte mereu că nu eşti bun de nimic este extrem de obositor şi de neplăcut. Cearta, reproşurile şi umilinţele nu au ce căuta într-o familie. 
Vrei un copil şi un soţ care să se teamă de tine sau care să te iubească? Iar când copilul tău va fi adult, ce-ai vrea să-şi amintească despre mama lui? Că a fost o mamă caldă şi blândă, sau un tiran care-l certa mereu pentru lucruri şi pentru gesturile stângace?
Nu te mai concentra asupra covoarelor, a canapelei şi a pernelor (care sunt desinate folosirii), ci concentrează-te asupra oamenilor dragi. Priveşte-ţi soţul şi copiii în ochi, încearcă să afli ce stare au, dacă le lipseşte ceva, dacă au vreo teamă, dacă au vreun vis. Cunoaşte-i, vorbeşte cu ei, glumeşte cu ei, încurajează-i şi fiţi cu adevărat împreună... acel împreună care alcătuieşte atât de minunat şi de unic o familie!



Serumurile - miracole pentru ten!




Sunt de părere că ştii degeaba dacă ţii numai pentru tine. De aceea împărtăşesc cu voi lucruri utile şi informaţii care vă pot îmbunătăţi calitatea vieţii.
Astăzi vreau să vă vorbesc despre serumurile de îngrijire a tenului. Nu fac publicitate niciunui produs şi niciunui magazin care comercializează astfel de produse. 
Vă împărtăşesc strict părerea mea (bazată pe experiența acumulată de-a lungul timpului), de aceea şi poza este făcută de mine, cu produsele încercate de mine.
De ce am ales să scriu tocmai despre serumuri? Pentru că eu consider că acestea n-ar trebui să lipsească din rutina de îngrijire zilnică a tenului și pentru că am observat că foarte multe femei nu știu nimic despre serumuri și despre utilitatea lor. 
De ce să folosim serumuri? 
Spre deosebire de creme şi loţiuni, serumurile au o concentraţie mai mare de ingrediente active şi pătrund mai repede în piele. Ele nu acţionează doar la suprafaţă, ci la nivel celular. Acestea luptă împotriva radicalilor liberi pentru a opri procesul de îmbătrânire, iar unele acționează ca un booster de hidratare și tonifiere.
Folosind un serum pielea este supusă unui regim intensiv de hidratare şi/sau regenerare (în funcţie de serumul ales).
Aș vrea să mai aveți în vedere faptul că la ora actuală suntem mult mai expuse îmbătrânirii (datorită ritmului de viață alert, alimentației nesănătoase, poluării, radiațiilor de toate felurile, stresului, lipsa odihnei), deci nu vă mai comparați cu bunicile și mamele noastre care n-au avut nevoie de serumuri. :) 
Cum se folosesc serumurile? 
Serumul se aplică pe faţa curată, după demachiere. El poate fi folosit ca produs unic sau înaintea cremei de faţă (el sporind absorbția și efectul cremei).
Persoanele cu ten uscat şi mixt ar trebui să folosească serum + cremă, iar cele cu ten gras pot folosi doar serumul. Tenul gras nu este la fel de predispus ridării așa cum este tenul uscat. Oricum, ar trebui încercate ambele variante, ori numai serum, ori serum+cremă, pentru a vedea efectele şi dacă vă simţiţi tenul încărcat.
Serumul se poate aplica şi dimineaţa şi seara. Depinde de necesităţile tenului. Eu personal (am tenul uscat) folosesc unul seara (regenerant) şi altul dimineaţa.
Ce serum alegem? 
Sunt multe persoane care aleg greşit produsele cosmetice. Aleg ce este popular, ce este foarte scump (sperând că este şi mai eficient) sau ce li se recomandă prin magazinele de beauty şi prin farmacii. "Cum să folosesc un produs destinat femeilor trecute de 40 de ani, dacă eu am numai 30?" Păi, dacă tenul tău este considerabil afectat de radicalii liberi şi de razele ultraviolete, dacă este mai îmbătrânit decât ar trebui, dacă este tern şi lipsit de luminozitate, atunci trebuie să faci o "cură" cu un ser puternic, ca să-l readuci la viaţă. După această cură, poţi reveni la un serum destinat întreţinerii categoriei tale de vârstă. Nu vă mai speriaţi de "ameninţările" produselor puternice atunci când tenul e disperat. Aşa cum vă trataţi cu medicamente puternice atunci când sunteţi bolnave, la fel trebuie apelat la produse puternice când tenul nu este aşa cum ar trebui să fie. 
Eu cred că tenul vă arată mereu ce-i priește și ce nu și ce ar avea nevoie. Țineți cont de faptul că el are nevoi diferite în funcție de anotimpuri. Vara are nevoie multă de hidratare și protecție solară, iar în sezonul rece de nutriție și regenerare. 
Cât costă un serum? 
Este adevărat, un serum este mai scump decât o cremă, dar preţul este justificat de ingredientele active şi de efectul lui asupra pielii. Eu știu deja că mereu cheltuim cel puţin contravaloarea unui serum bun pe lucruri inutile sau chiar nesănătoase. Nu-i așa? :) 
Tenul ar trebui tratat cu prioritate încă din tinerețe și nu neglijat până la o stare de degradare/îmbătrânire când nu se mai poate face nimic.
Înainte să alegeţi un serum stabiliţi necesităţile tenului vostru. 
Important de știut este că și în cazul pielii din jurul ochilor tot serumurile sunt mai eficiente decât cremele, dar serumurile speciale pentru zona perioculară. Această zonă fiind cea mai predispusă ridării (am explicat totul în acest articol: Folosiți creme de ochi?are nevoie de o îngrijire specială.

În speranţa că acest articol a fost util, vă doresc să fiţi mereu frumoase şi luminoase!