Da, am numai fluturi în cap...



... și în viață. Și am sufletul atât de plin de oamenii buni și frumoși care mă iubesc, încât nu am loc și nici timp pentru cei care nu mă suportă și care nu mai contenesc cu atacuri la adresa mea. 
N-am timp și nici chef să mă ocup de inutilități sau de cei săraci cu duhul. 
Mie dacă nu îmi place cineva, îl evit. Nu simt nevoia să-i dedic timp și energie pentru a mă gândi la acea persoană și pentru a mă interesa de soarta ei. Nu simt nevoia să-i tulbur pacea sufletului, nici să instig lumea împotriva sa. Nu mă interesează acea persoană absolut deloc. Pentru mine este ca și inexistentă. 
Dar, se pare că nu toți sunt echilibrați ca mine, altfel nu îmi explic de ce aceia care susțin că nu mă suportă, nu se pot desprinde de mine? De ce bifează zilnic ceea ce scriu (și-au făcut conturi false de facebook doar ca să aibă acces la profilul meu privat, după ce le-am blocat profilele inițiale) :)) De ce, oare, îi interesează ce fac, de ce-mi dedică atâta timp și atenție? De ce nu trece o zi fără să-mi pronunțe numele, de ce mă cară mereu prin gândurile lor? :)
Eu știu răspunsul... dar mai știu că avem ceea ce merităm. Unii fac alegeri proaste în detrimentul lor. Incapabili să iubească, își umplu sufletele goale cu ură. Trist, nu-i așa? 
Cert este că faptele sunt cele care arată mai mult decât evident diferența dintre aceste persoane și mine. Ele se adună să bârfească și să facă rău, eu mă adun cu oameni buni și facem lucruri frumoase pentru noi și pentru cei care au nevoie de noi. Ele stau ascunse după monitoare, încruntate și tensionate, eu zâmbesc relaxată și mă bucur de viață, de prezența oamenilor dragi, de cuvinte frumoase, de îmbrățișări și râsete. Ele iau mărunțiș de la cei interesați să-mi facă reclamă negativă cărții (ce patetic!), eu dau bani să ajut oameni. Ele își dedică timpul să distrugă visuri, eu împlinesc visuri. Ele insultă și înjură, eu mă rog. Ele urăsc, eu iubesc. Ele se irosesc cu lucruri urâte, eu trăiesc frumos. Nu mă preocupă nimic din ceea ce este urât și nociv. Îmi prețuiesc viața și mă prețuiesc pe mine atât de mult, încât nu m-aș irosi pentru nimic în lume cu lucruri care m-ar întrista și care nu mi-ar face cinste.  
Dacă aceia care mă detestă consideră că eu merit timpul și energia lor, eu consider că ei nu merită timpul meu, pacea mea, demnitatea mea. 
N-am timp și nici chef să mă cert, să mă justific, să mă apăr și nici măcar să citesc aberațiile celor cu atracție patologică pentru scandaluri. N-am timp și nici chef să mă supăr, să mă încrunt, să mă gândesc vreo clipă la cei care nu au loc sub același cer cu mine. 
Dumnezeu mă iubește, oamenii apropiați mă iubesc, sute de mii de oameni mă admiră și știu să ia de la mine ceea ce este bun. Scopul meu este să însemn ceva bun pentru ceilalți și nu-i pot înțelege pe cei care și-au făcut ca scop principal în viață să fie toxici și răi. E trist să fii atât de mărunt și să ai ambiții atât de mărunte, să umpli lumea cu urât și cu exemplu negativ... dar n-am timp nici să-i compătimesc pe cei care fac alegeri proaste, pe cei slabi, care nu-și pot depăși condiția. 
Am fluturi în cap, pe cap, în urechi, în toată casa, în viață și în suflet. Sunt ai mei, am dreptul să-i am și mă bucur de ei și fără a avea aprobarea celor cărora nu le plac Fluturii! :) 




"Moartea este doar o graniță a vieții, nu și a iubirii."




Într-unul dintre sutele de mesaje primite de la voi, cineva mi-a spus: „Te rog mult să scrii o încurajare pentru părinţii care şi-au pierdut copii. Tu ai un fel aparte de a alina durerile şi de a încuraja oamenii...”
Primul meu gând a fost: „Sigur. Cum să nu scriu?”, apoi am realizat cât de grea este o asemenea sarcină... Niște simple cuvinte, indiferent cât de meşteşugit ar fi spuse, nu au cum să poată alina o durere atât de mare…
Nu am cunoscut o astfel de suferinţă, dar cunosc oameni care trăiesc această tragedie. Ce-i poţi spune unui om care a pierdut totul? Pentru că, până la apariţia unui copil în viaţa sa, tot ceea ce are un om înseamnă totul pentru el, însă din clipa în care dă viaţă unui suflet copilul devenie totul unui părinte. Se simte împlinit prin micuţa făptură căreia i-a dat naştere. I se schimbă toată viaţa şi toate priorităţile. Din momentul acela omul învaţă să nu mai trăiască pentru el, ci pentru sufletul căruia i-a dat viaţă. Fără copilul lui nu mai are aer, fiindcă acea făptură, indiferent că este  sugar,  adolescent sau adult, este bucăţică ruptă din inima părintelui şi este raţiunea lui de a trăi…
Orice pierdere este sfâşietoare, pentru că niciodată nu vom fi pregătiţi să pierdem pe cineva drag. Nici măcar atunci când suntem bătrâni nu suntem pregătiţi să ne pierdem părinţii care ne-au dat viaţă, fiindcă sufletele noastre depind de iubirea lor, însă a-ţi pierde copilul este cea mai sfâşietoare durere. Este o durere pe care nu o înţelegi, pe care nu o poţi accepta, pe care nu o poţi vedea ca făcând parte din firescul vieţii… este o durere pe care o vezi ca pe o mare nedreptate pe care ţi-o face viaţa. Atât de absurdă este această moarte – copilul să moară înaintea părintelui – încât nicio limbă de pe faţa Pământului nu a găsit cuvânt pentru ea. Copilul căruia îi moare părintele este „orfan”, soţul căruia îi moare partenerul de viaţă este „văduv”, părintele căruia îi moare copilul nu are termen. Poate fi chiar mort, pentru că atunci moare şi el, odată cu urmaşul pe care îl bagă în pământ.
Nu ştiu ce poate simţi un om care şi-a pierdut copilul… probabil că un gol imens, o agonie continuă, o durere cumplită, un dor mistuitor… Copilul este o bucată ruptă din propria inimă şi nu îţi poţi simţi inima întreagă decât atunci când ai aproape acea bucată care o completează. Din momentul în care ai pierdut acea bucată de inimă care bătea în pieptul copilului tău, nu mai poți fi întreg niciodată.
Poate că nu vom afla şi nu vom înţelege niciodată de ce se întâmplă astfel de nedreptăţi… Cu toate acestea trebuie să ne continuăm viaţa, aşa cum putem, cu o jumătate de inimă, uneori târându-ne în genunchi, alteori târându-ne în coate, poate rar mergând drept.
Chiar dacă nu-i mai avem alături de noi pe cei care pier, ei ne locuiesc sufletele pentru totdeauna. Și, oricât de tare ne-ar lipsi îmbrățișările lor, vocile lor, privirile lor, avem amintirile prețioase cu ei care stau mărturie pentru cât de norocoși am fost să-i avem alături.
De câte ori m-a răpus dorul de oamenii dragi pe care i-am pierdut, m-am gândit la ei şi la ce şi-ar fi dorit ei pentru mine. Am realizat că i-ar durea să mă ştie suferind, că şi-ar dori ca eu să fiu fericită, să trăiesc frumos şi să nu îi uit. Cred că acest gând m-a ajutat de multe ori să zâmbesc privind spre cer, în loc să plâng privind spre pământ…
Mi-a trebuit ceva timp să accept că fiecare om o durată fixă la călătoria numită „viaţă”, că unii îşi încheie călătoria mult prea devreme şi pe neaşteptate… Dar cred cu toată fiinţa mea că la sfârşitul călătoriei noastre ne regăsim cu toţi cei care au plecat înaintea noastră acolo şi că vom fi nedespărţiţi pentru eternitate. Până atunci, este datoria noastră să facem călătoria noastră cât mai frumoasă, gândindu-ne că fiecare clipă de fericire ne este împărtăşită şi de cei care ne iubesc din Cer.

Cu toată dragostea mea, trimit un gând bun pentru toate sufletele care au pierdut o bucată din inima lor!



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




:)



Doamne, cât de mică este lumea unora... redusă la cei pe care nu-i plac, la răutăți, intrigi, răzbunări și la flecăreli inutile despre cei pe care-i detestă...
Știu că pentru unii seninătatea, fericirea și bunăstarea altora sunt greu de suportat, dar să dedice mai mult timp pentru a tulbura pacea celor pe care-i invidiază și pe care-i urăsc decât își dedică pentru împlinirea și evoluția lor, mi se pare trist. Foarte trist. Sau, poate că unii sunt atât de bolnavi și se detestă atât de tare, încât îi împlinește mai mult nefericirea altora decât fericirea proprie.
În acest timp, ceilalți, cei detestați, se bucură de viață și de oamenii cu care împart totul. Adorm împăcați, rostind și auzind "te iubesc". Se trezesc zâmbind, cu sufletele pline de pace, cu gânduri frumoase și constructive. Îmbrățișează, râd, plâng de bucurie și, din când în când plâng de dor sau împreună cu cineva drag care suferă. Mângâie, alină, dăruiesc, se roagă. Trăiesc viața senini, fără gânduri negre, fără preocupări bolnave și fără a se înjosi. 
Iubesc și sunt iubiți...




Gândul zilei







Prietenilor mei



În fiecare an, înainte de ziua mea de naştere, tata încerca să afle ce cadou îmi doream. Am avut fel şi fel de doleanţe, unele copilăreşti, altele aproape nebuneşti. Iar într-un an, i-am spus că mi-aş dori foarte mult un cal.
- Un cal?! Niciodată. Crezi că un cal e ca un căţel sau o pisică? Un cal are nevoie de îngrijire specială., mi-a spus tata convingător.
- Atunci nu vreau nimic altceva., i-am spus.
- Îţi ajung câinii, pisicile, iepurii şi restul animalelor pe care le avem.
Tata m-a mai întrebat de câteva ori ce mi-aş dori de ziua mea, dar eu nu am mai insistat cu calul. Ştiam că nu poate fi înduplecat şi că un nu rămâne nu, iar argumentele lui au fost mai mult decât convingătoare ca să susţină acel refuz categoric.
Am renunţat la visul de a avea un cal.
Ziua mea din acel an m-a întâmpinat cu o iarnă splendidă, ca în povești. Am fost la școală, dar nu m-am grăbit să ajung acasă, ci m-am hârjonit cu colegii pe stradă, jucându-ne cu zăpadă. De obicei, tata mă aştepta la poartă la ora la care știa că mă întorceam de la școală, dar atunci nu l-am găsit în fața porții. Probabil se plictisise să mă aștepte sau poate că gerul l-a gonit în casă. Am intrat în curte bucuroasă, ştiind că tata mă va întâmpina cu o îmbrăţişare, cu pupici și complimente, dar şi cu un cadou.
Când am închis poarta în urma mea, am văzut un cal care stătea sub streaşina casei. Era acoperit cu una dintre păturile noastre.
„Nu se poate să fie al meu!“, mi-am spus în gând. Inima îmi bătea nebuneşte. De îndată a ieșit și tata din casă, iar zâmbetul lui mi-a confirmat că acel cal era al meu. Cu teamă m-am apropiat de cal şi l-am studiat puţin, apoi am alergat spre braţele larg deschise ale tatălui meu. “Eşti cel mai bun tată din lume!”, i-am spus!
Pe noul meu prieten l-am numit "Amurg". Mi-a fost prieten devotat ani de zile. Mi-a adus atâta bucurie, am râs atât de mult pe seama lui şi i-am încredinţat atâtea secrete, încât aş putea scrie o carte despre prietenia noastră frumoasă şi aventuroasă. Fără prietenia lui, aș fi fost mai săracă în amintiri frumoase.
Din păcate, Amurg a trebuit să mă părăsească într-o zi. Durerea pierderii lui a fost sfâşietoare. Nici măcar promisiunea că voi primi un alt cal nu m-a putut linişti. Pe Amurg nu îl putea înlocui nimeni.
Nu mi-am mai dorit alt cal. Mă îngrozea gândul la o altă despărțire. Eram sigură că nu aș mai putea suporta o asemenea durere.

Cu timpul am realizat că la fel se întâmplă şi cu prietenii oameni. După ce pierzi un prieten, nu te grăbeşti deloc să ai altul. Îţi este teamă că vei pierde din nou şi că vei suferi. Ai nevoie de timp pentru a accepta, pentru a te resemna și pentru a fi pregătit să te implici din nou sufleteşte.
Pe parcursul vieţii am pierdut prieteni extraordinari. Plecarea fiecăruia dintre ei m-a pustiit şi m-a descumpănit de fiecare dată. 
Cândva am avut un prieten bătrân. Când a împlinit 80 de ani, i-am spus plângând: “Dacă ştiam că voi ajunge să vă îndrăgesc atât de mult, v-aş fi evitat. Nu vreau să-mi imaginez ziua în care o să vă pierd.” Iar el mi-a spus cu o blândeţe care mi-a atins inima:
“Eu îmi voi îndeplini doar rolul meu în viaţa ta. Un an, doi, cât consideră Domnul. Oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre. Fiecare vine când trebuie şi stă atât cât îi este dat. Importantă este misiunea, nu durata.”
Avea dreptate prietenul meu drag. Acum nu îmi pot imagina viața fără prezența lui și fără prezența tuturor prietenilor dragi pe care i-am avut până acum și pe care-i am în prezent. Fiecare a avut rolul său precis şi a contribuit la bagajul meu sufletesc, îmbogăţindu-mă cu amintiri frumoase și cu câte o poveste. Și sunt sigură că și eu am avut și am rolul meu în viețile lor. 
Azi nu mă mai tem să iubesc. Mă implic cu tot sufletul şi nu mă gândesc la clipa despărţirii, ci la cum pot să fructific cât mai frumos prezentul cu oamenii dragi. Iar pentru prietenii buni pe care Dumnezeu mi i-a dăruit, pot spune doar atât: Doamne, eşti cel mai bun Tată din lume!





Oamenii sunt frumoşi când sunt fericiţi



Am fost la un restaurant cu oameni dragi și am stat afară pe terasă. La un moment dat, am observat un cuplu care dansa pe una dintre aleile terasei. Erau frumoşi şi euforici. M-am bucurat de fericirea lor şi nici o clipă nu m-am gândit că făceau ceva nepotrivit, chiar dacă acel restaurant nu era unul în care să se danseze de obicei. Dar ei nu aveau niciun stres. Erau în lumea lor. Şi erau foarte frumoşi.
La o masă alăturată erau patru fete tinere care şuşoteau şi râdeau de cei doi care dansau, de parcă aceştia făceau ceva indecent sau nebunesc. Am privit în jur şi am realizat că nu toată lumea se bucura de buna dispoziţie a celor doi. Unii se uitau ciudat, alţii strâmbau din nas a dezaprobare, de parcă cei doi făceau ceva care să deranjeze.
Atunci am realizat că numai românii sunt refractari la fericirea şi la buna dispoziţie a altora. Ce, nu-i aşa? Nu suntem obtuzi? Dacă mâine aţi vedea un cuplu dansând pe stradă sau într-un loc public, nu aţi considera că cei doi sunt săriţi de pe fix, beţi sau drogaţi? Sincer? :)

Într-una dintre vacanţele mele în străinătate am descoperit un bar cu muzică country. Mi-a plăcut mult energia de acolo, veselia şi faptul că se dansa. Am învăţat unul dintre dansurle de grup şi seara mergeam acolo. M-am distrat minunat. Copii, tineri şi oameni foarte bătrâni dansau cu o plăcere nemaipomenită. Bucuria şi energia lor erau molipsitoare. Erau oameni din toate colțurile lumii, dar care se purtau de parcă erau prieteni de-o viață.

Într-o noapte, am simţit nevoia să iau puţin aer... de fapt, să plâng undeva, singură. Eram tristă şi aveam senzaţia că mă strângeau pereţii casei. Am plecat la Belvedere - un refugiu aflat pe drumul către Poiana Braşov, de unde se poate vedea tot oraşul. Era trecut de miezul nopţii. Din când în când mai oprea câte o maşină, pasagerii coborau să admire oraşul, să facă poze, apoi plecau. Eu stăteam cuminte în mașină, cu luminile stinse și cu geamurile coborâte, să simt aerul răcoros și să mă bucur de liniște.
La un moment dat, am văzut un cuplu coborând dintr-o maşină. Erau fericiţi şi jucăuşi. După felul în care erau îmbrăcaţi, am tras concluzia că veneau de la o petrecere din Poiana Braşov.
După ce s-au contrazis pe tema unei clădiri pe care nu o identificau în peisajul din noapte, s-au sărutat, s-au îmbrăţişat şi au început să danseze. Fără muzică. Ea fredona ceva, un vals. Am căutat valsul lui Shostakovich și l-am pus să se audă suficient de tare încât să îl audă şi ei. Au privit amândoi spre maşina mea, apoi au început să danseze cu şi mai mult elan. Au dansat tot valsul, iar când s-a terminat, mi-au făcut cu mâna zâmbind şi au urcat în maşina cu care s-au făcut nevăzuţi în noapte.
Episodul acela mi-a schimbat starea sufletească. Bucuria lor m-a contaminat și m-am întors acasă neplânsă, fredonând valsul. :)

Cred că ar trebui să învăţăm să ne bucurăm de bucuria altora. Să nu mai fim refractari la ceea ce este frumos, la dragostea oamenilor, la fericirea lor.
Când vedeţi oameni dansând, nu-i faceţi să se simtă stingheri. Încurajaţi-i cu zâmbete, cu aplauze şi alăturaţi-vă lor. Oamenii sunt atât de frumoşi când sunt fericiţi!






Nefericirea ca mod de viață



Se pare că trăim într-o epocă a conflictelor. Este îngrijorător şi trist. Trist că există atât de multă adversitate, atâta preocupare faţă de ceartă, de răzbunare şi de intrigă.
Este trist că există atât de mulţi oameni toxici, care-i contaminează şi pe alţii cu negativismul şi cu răutatea lor.
Am încercat să-i înţeleg pe cei nevrotici, dominaţi de emotivitate şi instincte barbare, blocaţi în obsesii nesănătoase şi în lamentări inutile.
Nu am reuşit. Le pot înţelege anumite momente de furie, anumite abateri, dar nu persistenţa şi preocuparea obsesiv-compulsivă faţă de oamenii pe care nu-i plac.
Nimic nu mi se pare mai trist decât să-ţi faci un mod de viaţă din a te certa, a demola, de a bifa în fiecare zi câte o răzbunare şi câte o faptă rea.
Cei veşnic şi febril preocupaţi de persoanele pe care le urăsc, sunt cei mai nefericiţi oameni. Ei nu-şi găsesc pacea niciodată. Nu au bucurii normale, ci doar plăcerea maladivă de a produce suferinţă şi disconfort.
Din nefericire, aceştia nu conştientizează că au probleme grave. Ei se supraevaluează fals și ridicol. Au o părere disproporționată față de valoarea personală, se cred superiori din punct de vedere moral, invulnerabili, sunt autosuficienţi şi sfidători. În realitate sunt slabi, temători, complexaţi. 
Sentimentul insecurităţii îi face pe oameni răi.
N-am să înţeleg niciodată de ce unii sunt mai dispuşi să fie răi decât buni. De ce sunt mai dispuşi să se certe şi să dispreţuiască, decât să traisca în pace şi iubire.  
Există ambiţii mai frumoase decât să fii toxic și să otrăveşti lumea cu urâtul din tine. Există şi altceva de făcut decât să-ți urmăreşti obsesiv "rivalii", decât să instigi, să bagi intrigă, să insulţi şi să blestemi. Există și alte sentimente înafară de mânie, invidie, ură, răutate. Există și fericire. Dar nu poţi fi fericit cât timp te hrăneşti cu amărăciune, recriminare şi trivialitate. Nu poţi fi fericit cât timp scopurile tale sunt mărunte şi mizerabile.
Nu poţi fi fericit cât timp ești resentimentar și incapabil să scapi de balastul de ură adunat în tine. 
Dar poate că, așa cum unii aspiră la fericire, unii aspiră la nefericire. Până la urmă este și ăsta un mod de viață. E dreptul lor să aleagă. :)