Când vom fi mai fericiți?

“A încerca să fim ca altul înseamnă a ne ofili sufletul.

Am venit pe această planetă pentru a  exprima cine suntem noi.”

Louise L. Hay

M-a întrebat o amică:

- Irina, când o să fim mai fericiți?

- Când o să realizăm că mâncarea e bună și dacă n-o gătim în Dry Cooker, i-am răspuns fără să mă gândesc.

Vă imaginați stupoarea ei? N-am apucat să mai spun ceva, că ea mi-a și răspuns:

 - Măi, câtă dreptate ai!

Probabil că a avut o revelație și a asociat imediat imaginea tigăii cu iPhone-ul la care visează și pentru care strânge bani de 2 luni.

Răspunsul meu mi-a amintit de o întâmplare...

Cu ceva timp în urmă am mers în vizită la niște oameni minunați, la țară. Știind că vin, s-au pregătit cu tot ceea ce au crezut că ar fi mai bun pentru niște musafiri pretenţioşi de la oraș. Au cumpărat cașcaval, tot felul de mezeluri frumos ambalate, salam de Sibiu și pâine feliată.

De îndată ce am ajuns, după o călătorie de vreo 7 ore cu mașina, m-am refugiat în prima încăpere unde am văzut o ușă deschisă. Căutam răcoare. Era o bucătărie de vară. Gazda m-a strigat din curte, disperată să îmi spună că nu acolo mă primește, ci în „casa mare”. Nu m-am mișcat din loc. De ce? Pentru că zărisem pe colțul unei sobe un taler de lemn pe care era o bucată de mămăligă. M-am năpustit asupra ei. Nu pentru că aș fi fost leșinată de foame, ci pentru că îmi era poftă. Când a venit gazda și m-a văzut cum mâncam din mămăliga rece, mi-a spus cu un ton blajin că a pregătit mâncăruri bune și că mă roagă să mergem la masă.

- Săru’mâna. Dar n-aveți o bucată de brânză? am întrebat-o înfulecând cu poftă exact cum ne se aştepta să facă o don'șoară de la oraș.

- Am, dar am pregătit gustări. Domnișoară, aia e mămăliga găinilor..., a spus femeia, uimită peste măsură de gestul meu.

- Și credeți că, dacă o mănânc eu, găinile se vor supăra rău pe mine?

Mi-a dat biata femeie o bucată de brânză și mi-a adus pe rând: farfurie, șervețel...

Cred că a fost cea mai bună mămăligă pe care am mâncat-o vreodată. Aia a găinilor. Așa rece cum era. Am mâncat cu o poftă hulpavă, apoi m-am justificat în fața gazdei și i-am spus că mămăliga e mâncarea mea preferată.

Două zile cât am stat acolo, nu m-am atins de cașcaval și nici de celelalte bunătăți pe care  le cumpărase. Am mâncat numai mâncare gătită și mămăligă dimineața, la prânz și seara. Avea tanti un ceaun vechi... iar tigaia în care ne-a prăjit cărniță (şi slănină, la cererea mea) cred că era de pe timpul Primului Război Mondial. Și nu am stat în casa mare unde domneau covoarele persane și mobila nouă, ci acolo în bucătăria ei mică de vară. Acolo erau miresmele, oameni care veneau și plecau (știți cum e la țară), oameni simpli, dar atât de buni și de curați, care se închinau înainte și după mese, care povesteau lucruri banale, pământești, dar atât de frumoase și lipsite de orice urmă de răutate... A fost magic. Un fel de fericire pe care n-aș ști cum să o descriu acum...

Era pace. Și îmi era foarte bine. Simțeam că nu îmi lipsește nimic.

Chiar cred că vom fi mult mai fericiți când ne vom bucura de viață şi de ceea ce avem deja. Pentru că mâncarea e bună și dacă nu e gătită în tigăi magice, iar prietenii sunt aceiași și dacă nu-i ții într-o listă pe iPhone. Și habar nu aveți ce buni sunt pufuleții când îi mănânci cu oameni dragi! Și ce confort îți oferă o rablă de mașină când mergi către cineva drag, iar dacă te mai și ține cineva de mână... cânți și te prosteşti și ai o călătorie memorabilă.

Vom fi mai fericiţi când vom preţui timpul mai mult decât preţuim banii. Când vom prețui mai mult oamenii decât lucrurile. Când vom realiza că suntem sclavii lucrurilor şi ai imaginii publice, că ne sacrificăm pentru nimicuri care nu ne fac neapărat viața mai frumoasă, că ne îndatorăm şi facem rabat de la calitatea vieţii și amânăm totul de parcă am trăi o mie de vieți.

Vom fi mai fericiţi când vom realiza că valoarea unei maşini şi a unei călătorii o dau oamenii din maşină, nu preţul maşinii.

Vom fi mai fericiţi când vom şti cum să alegem oamenii care să facă parte din viaţa noastră.

Vom fi mai fericiţi când vom înţelege că a fi este mai important şi mai înălţător decât a avea. Că banii pot cumpăra lucruri, chiar și oameni, dar nu pot cumpăra iubirea. Că lucrurile pe care le preţuim atât nu ne iau în braţe noaptea, nu se bucură când ne întoarcem acasă, nu ne mângâie când suntem trişti sau bolnavi şi nu plâng alături de noi și nici după noi când nu vom mai fi...

Vom fi mai fericiţi când vom înţelege că între preţ şi valoare este o mare diferenţă.

Vom fi mai fericiţi când vom realiza că orgoliul şi vanitatea sunt distructive. Când nu ne vom mai teme și nu vom mai fi prea mândri ca să ne cerem iertare. Când vom spune „Te iubesc!” cu toată inima.

Vom fi mai fericiți atunci când vom înțelege că nefericirea altora nu ne ajută, când vom învăța să ne vedem de drum fără a-i urî pe cei care ne-au dezamăgit și când vom înceta să ne răzbunăm pe cei cu care am încheiat relații. 

Vom fi mai fericiţi când vom înțelege că există probleme mai grave decât faptul că afară plouă, că vecinul s-a uitat urât la noi, că nu ştiu cine vorbeşte urât despre noi, că ne-am pătat bluza preferată sau că mașina are o zgârietură...

Vom fi mai fericiți când nu ne vom mai compara fericirea sau nefericirea cu alţii.

Vom fi mai fericiți când vom trăi așa cum ne dorim, când vom face mai mult ce ne place decât ceea ce „trebuie”, când nu ne vom mai teme să spunem adevărul și să fim așa cum simțim cu adevărat. Când nu-i vom mai lăsa pe alții să facă alegeri pentru noi și în locul nostru.

Vom fi mai fericiți când toate gândurile și faptele noastre vor porni din inimi pline de iubire.

Nu mai amânați să vă bucurați de viață. Până o să aveți telefonul ăla, mașina aia și ce știu eu ce mai visați, bucurați-vă cu ceea ce aveți acum. Azi.

Fragment din Cartea Insomnii

Stingând lumina altuia nu vei străluci mai tare! ;)

Omul rău seamănă cu cărbunele: dacă nu te arde, te murdărește.

Din când în când mai primesc câte un link de la voi către bloguri unde cartea mea şi mai ales eu sunt criticată şi insultată. Nu îmi mai trimiteţi aşa ceva. Nu mai citesc de mult mizerii. N-am nici timp, nici chef și nici nu mă interesează ce spun niște oarecare despre mine. Dacă aş pierde timp citind prostiile unora mi-aş face o mare nedreptate mie, dar şi cărţilor bune care aşteaptă să le citesc. 

Nu mă interesează absolut deloc ce spun unii, cu atât mai mult cu cât aceştia n-au nicio însemnătate în viața mea și sunt persoane de o calitate îndoielnică. Pentru că un om de calitate și demn de băgat în seamă nu decade la acte grosolane și nu-și expune părerle negative folosind insulte, minciuni și limbaj trivial. Ştiţi cum ies eu din locuri din astea unde se comentează aiurea? Ca dintr-o crâşmă infectă, plină cu beţivi. Ar fi dezonorant pentru mine să frecventez asemenea locuri.

Ştiu foarte bine cine sunt proştii care mă duşmănesc şi ştiu şi de ce… şi în niciun caz nu mă duşmănesc pentru că le-aş fi făcut vreodată vreun rău sau pentru că nu le place cartea mea. Iar dacă mă duşmănesc doar pentru că nu le place cartea… e grav de tot. Ar trebui internaţi la nebuni. De fapt, ar trebui internaţi oricum, pentru că sunt bolnavi. Obsesia şi ura lor faţă de persoana mea e patologică. Atlfel, n-ar sta de 2 ani de zile să comenteze agresiv, abuziv şi compulsiv peste tot pe unde apucă, fără epuizare, dedicând foarte mult timp din viaţa lor ca să mă denigreze pe mine sau cartea mea. 

 

Ei se cred atât de deştepţi, încât îşi imaginează ca pot influenţa şi manipula lumea… desigur, vor găsi 3-4 proşti din elita firavă a societăţii care să-i creadă şi care să îi susţină, dar oamenii care au discernământ nu se uită în gura ăstora şi văd foarte bine intenţiile lor ascunse. Spiritul de ţaţă îi trădează… le trădează gusturile pentru can-can demne de persoane lipsite de cultură, de stimă de sine și de valori morale. Trebuie să fii debil să nu realizezi că un om care lasă pagini întregi de comentarii (aceleaşi peste tot, cu copy+paste) este obsedat şi are un scop mârşav. Trebuie să fii prost să nu deosebești o părere negativă argumentată civilizat de un război furibund împotriva unei persoane. E de ajuns să nu îți placă o carte încât să urăști autorul și să nu mai poți trăi pe aceeași planetă cu el? 

Mă întreb: dacă aceşti pseudointeligenți sunt atât de citiţi, de ce nu discută şi despre alte cărţi citite? Şi despre alţi autori? Oare au citit doar cartea mea, de simt nevoia să vorbească numai despre ea? 

Ambiţiile acestor comentaci sunt la fel de mici ca sufletele lor. Ei nu sunt diferiţi cu nimic de personajele dubioase, inculte şi nedemne pe care le vedeţi bălăcărindu-se pe la televizor (gen Narcisa a lui Guţă și alea care bârfesc prin emisiuni). Diferenţa este că unii dintre ei rămân anonimi, fiindcă aşa se simt în siguranţă… Vă daţi seama ce hal de om trebuie să fie cineva care în viaţa de zi cu zi şi în faţa oamenilor care îl cunosc mimează bunătatea, normalitatea şi educaţia, iar ascuns după un monitor este un monstru care face rău! Alţii n-au nici măcar respect de sine, li se rupe de imaginea lor în faţa lumii şi se arată în toată nemernicia lor, cu ura şi înverşunarea faţă de ceea ce dezaprobă...

Au ajuns atât de rău, încât să scornească tot felul de minciuni despre mine, să spună că eu ameninţ cititorii care îmi critică cartea… sau că scrierile mele sunt copiate şi plagiate de la alţii. :)) De ce nu vine măcar unul dintre idioţii care debitează asemenea inepţii să aducă măcar o dovadă că am copiat o frază de la cineva? Să îmi arate cineva măcar o frază copiată, plagiată sau inspirată! Am și spus pe paginile mele de facebook (și eu nu sunt citită de 3 persoane, am postări cu impact de peste un milion de persoane!, mă citește presa și multe persoane publice), că ofer 10.000 de lei oricui îmi aduce măcar o frază scrisă de mine care să fie copiată de la altcineva. Și nu mă joc, sunt un om de cuvânt. Tăcere. Logic! N-au ce să arate, pentru că niciodată nu m-aș degrada în halul ăla încât să fur, să defilez cu ceva ce nu îmi aparține și nu mă reprezintă. Eu nu subestimez lumea și nu îmi bat joc. N-aș face nimic care ar putea să îmi păteze onoarea și să mă facă să îmi pierd credibilitatea în fața lumii. Ambițiile mele nu sunt atât de mărunte! Iar comentacii știu toate astea, dar în lipsă de argumente împotriva mea, au născocit tot felul de aberații. Nu m-aș mira nici dacă ar spune mâine că am făcut 5 crime. Știu deja de la persoane publice ce zvonuri sunt în stare să fabrice demontatorii. A se observa demontatorii... : ) 

Pe lângă aberațiile pe care le-au spus despre mine, m-au hărţuit cu comentarii pe blog (sute, că oamenii care nu fac nimic, au timp...), m-au ameninţat cu moartea, am ajuns pe la poliţie şi la avocaţi... Aş fi putut să mă apar legal, dar sunt deja puşcăriile pline, iar unii au făcut deja puşcărie (ştim noi...). Desigur, dacă se va atenta la drepturile mele şi la siguranța mea, mă voi apăra...  dar cât timp doar latră aiurea, le las să aibă măcar această plăcere maladivă... 

 

Că n-au scrupule şi mint cu neruşinare, am înţeles. Ei se zbat să convingă lumea şi, cu cât aduc argumente mai multe şi comentează sub mai multe nume, cu atât par mai credibili. Ceea ce nu ştiu ei, este că am aflat de la anumiţi admini de site-uri că o anumită persoană a comentat cu mai multe nume în acelaşi loc, dar de pe acelaşi IP... mă rog, nu intrăm în amănunte. Vorbim de o boală psihică gravă de tot. De comportament bipolar. 
Aș putea să-i demasc... dar eu sunt responsabilă și nici nu sunt un om răzbunător. Ar fi ca și cum aș lovi un om aflat deja la pământ. Pentru că asemenea oameni sunt la pământ. Unora le-aș face mult rău dacă i-aș demasca... le-aș strica reputația la locul de muncă și poate purtarea lor ar avea și alte consecințe mai grave... Iar altora le-aș face un mare bine făcându-le reclamă (ar vrea ei!) : ) M-au tot provocat, doar doar îmi ies din minți și iese un scandal cu care ei să se poată afirma. Dream on!  

Cel mai trist a fost să aflu că aceşti comentaci n-au nimic bun şi uman în ei, că sunt cu adevărat nişte monştri odioşi, pentru că nu s-au mulţumit să mă atace pe mine sau cartea mea, ci mi-au atacat familia, oamenii dragi și cititorii. Ca să vă faceţi o idee despre calitatea umană a acestor comentaci o să vă spun cam cum decurg anumite discuţii dintre ei, pe facebook. De exemplu, făceau batjocură pe seama unui text de-al meu în care scriam că dacă ar mai trăi tatăl meu, i-aş săruta mâinile cu care m-a crescut, iar una dintre aceste persoane a scris aşa: “Haha, eu cred că dacă ar mai trăi tacsu, Irina Binder i-ar face şi o felaţie”. !!! Îmi cer scuze pentru acest cuvânt vulgar...  O altă persoană a spus că ar trebui să fiu ucisă și îngropată pe un deal ca să se roage fanaticii la mormântul meu ca la mormântul lui Arsenie Boca. Trebuie să spun mai mult de atât? Cred că ajunge ca să descrie nişte persoane lipsite de orice calitate umană. Niște demenți.  

Acestora să le acord eu atenţie?! Să îmi pese mie ce spun nişte nebuni din ăştia? Să fim serioşi... Nici măcar milă nu simt pentru ei. Repulsie şi atât. De aceea stau cât mai departe şi nu vreau să am acces nici măcar la un cuvânt de-al lor, pentru că fiecare cuvânt de-al lor e otravă. 

Pot să spună ce vor. Prin tot ceea ce fac, vorbesc despre ei, nu despre mine. 

Fiecare face ce poate, ceea ce-l împlineşte, ceea ce-l defineşte. Unii îşi irosesc viaţa făcând nemernicii, iar alţii se bucură de viaţă, de familia lor, de prieteni. Pe unii îi bucură să facă rău, pe alţii îi bucură să facă bine. Unii stau ascunşi după monitoare şi fac lucruri urâte, iar alţii merg la familii nevoiaşe să ajute, în orfelinate, în spitale de copii (să le citească poveşti), la bătrâni neputincioşi să le spele un geam, să le ducă un iaurt, să le ducă medicamente…

Aşa cum am mai spus, fiecare are viaţa pe care o merită. Îmi pare rău pentru aceste suflete mutilate… Cine ştie, poate într-o zi îşi vor găsi pacea, poate vor avea pe cine iubi şi îşi vor schimba preocupările… sau poate nu. Poate că asta e menirea lor - să fie partea rea și urâtă a lumii, poate că sunt într-adevăr atât de mărunţi încât nu pot avea ambiţii mai mari decât mărunţişurile pentru care decad atât de mult.

Mi-am asumat că nu voi fi plăcută de toată lumea, chiar dacă nu am crezut că voi fi ținta demenților. Dar succesul vine la pachet cu tot felul de surprize. Aș fi proastă să mă intereseze 3-4 demontatori, în loc să mă bucur de sutele de mii de oameni (și ce oameni!) care mă apreciază.  

Așadar, nu îmi mai atrageţi atenţia asupra comentacilor răi. E plină lumea de oameni de proastă calitate… Așa cum nu mă uit la TV la emisiuni de proastă factură și cu personaje respingătoare care dau un exemplu prost, la fel nu mă interesează nici prostiile care abundă pe net. Prefer să îmi folosesc timpul în mod util și frumos și să-mi îndrept atenţia către oamenii care merită, care mă inspiră să fiu un om mai bun, de la care am de învăţat, care să mă ajute să evoluez…

E ultima dată când mai scriu despre asta. Nu merită și nici n-am nevoie (ca alții) de scandaluri și de victimizări patetice ca să atrag atenția asupra mea. De 5 ani de când scriu nu m-ați văzut implicată în scandaluri și în conflicte și nici n-o să mă vedeți vreodată, oricât mă vor provoca unii. Mă respect prea mult, îmi respect condiția și îmi respect familia, prietenii și cititorii ca să decad la prostii... 

Mai rău decât să fii bârfit este să fii nebăgat în seamă și anonim.

Aparent, cel bârfit și detestat este o victimă... în realitate, victime sunt cei care-l discută și care-și otrăvesc sufletele cu ură. Sunt victimele propriilor lor slăbiciuni... 

Cu cât latră mai mult comentacii, cu atât mai mult îmi confirmă că mă invidiază, că se simt inferiori şi că sunt disperaţi să mă aducă la nivelul lor sau să mă îngroape. N-au nicio şansă.

Un proverb mexican spune aşa: “Au încercat să ne îngroape, dar nu au ştiut că suntem seminţe.”  ; ) 

Azi m-a bucurat...

... acest album superb, primit cu autograf de la Marinela Vasilica Ardelean.

Este un album deosebit de elegant și cuprinzător despre vinuri românești asortate unor rețete culinare italienești. Cu siguranță îl voi dărui și eu oamenilor dragi, pentru că este un dar deosebit. 
Marinela Vasilica Ardelean a fost desemnată în 2014 somelierul anului în România și deține titlul Dame Chevalier des Coteaux de Champagne. 
O puteți cunoaște mai bine pe site-ul ei personal: http://marinelaardelean.com/
și pe pagina de facebook: Marilena Ardelean
Este un om frumos și elegant, cu ambiții frumoase, de la care avem multe de învățat... 
Mulțumesc mult, Marinela! 

O porție zilnică de înțelepciune

Am primit cartea "O porție zilnică de înțelepciune" anul trecut.  

Este o adevărată sursă de motivare și inspirație. O recomand cu toată inima pentru a o avea în biblioteca persoanlă și pentru a fi dăruită celor dragi. Este o carte potrivită oricărei vârste. 
Cartea are câte un text pentru fiecare zi din an. 
Textele cuprind câte o povestioară reală (din experiențele scriitorului, din filme sau din alte cărți), un citat motivațional și... veți descoperi singuri. 

Am ales pentru voi textul zilei de azi, 23 ianuarie: Câteva vorbe bune

"Fii bun – adu-ţi aminte că toţi cei pe care îi întâlneşti duc o luptă, toţi sunt singuri. (Marion Parker)

Sandra s-a născut cu un defect fizic cunoscut sub denumirea de buză de iepure, lucru care a făcut-o să devină foarte complexată. Avea foarte puţină încredere în ea însăşi şi se temea mereu că ceilalţi vor râde de ea sau că o vor respinge. Clasa a cincea a fost cel mai greu an şcolar pentru Sandra. Odată cu apropierea zilei în care diriginta trebuia să facă obişnuita evaluare de la sfârşit de an, Sandra a început să aibă coşmaruri şi să se teamă tot mai mult de ceea ce i s-ar fi putut spune. Într-un final, a sosit şi acea zi, iar Sandra s-a văzut nevoită să meargă la catedră şi să primească biletul cu comentariile făcute de dirigintă la adresa ei. Când a deschis plicul, a văzut pe hârtie o singură propoziţie: „Mi-aş fi dorit să fi fost fetiţa mea”. După câţiva ani, Sandra relata: „Acela a fost momentul când a încetat problema mea legată de respectul de sine. O persoană pe care o admiram mă iubea!”
Într-o lume învăluită în frică, vină şi separare, este nevoie de foarte puţină bunătate pentru a bucura ziua cuiva – şi, poate, pentru a-i schimba viaţa. Odată, aflat în aeroportul unui oraş ciudat, ţinând în braţe trei pachete mari pe care trebuia să le trimit prin poştă şi aşteptând să prind următorul zbor spre casă, am fost abordat de un bărbat care se îndrepta către poştă: „Vă pot ajuta cu ceva?” M-a ajutat să car unul dintre pachete pe scări şi pe parcursul mai multor coridoare. Nu era nevoit să o facă, dar a făcut-o. Pentru el a durat doar câteva minute, dar pentru mine a contat enorm. Acea experienţă m-a inspirat să transmit şi eu altora mai multă bunătate.
Iubirea se extinde doar atunci când o dăruim. Mintea temătoare crede că vom pierde iubire dacă oferim prea multă – dar noi nu putem iubi niciodată prea mult. Iubirea adevărată nu face decât să se multiplice şi să se întoarcă la noi, să ne binecuvânteze de nenumărate ori."

Cartea are 2 volume și costă 45 lei.
Se poate comanda cu transport gratuit, aici: http://bit.ly/o-portie-zilnica (Libris)

sau aici: http://bit.ly/O-portie-zilnica (Editura ForYou)

Răni fizice, răni sufleteşti

Îmi amintesc că într-o zi, în adolescenţă, m-am rănit la un picior. Un băiat m-a împins, am căzut peste o grămadă de pietre şi m-am ales cu o tăietură.

După ce mi-a oblojit rana, tata a aşteptat răbdător să îmi treacă furia şi să mă opresc din plâns. Dar eu nu mă puteam opri. Nu durerea rănii mă făcea să plâng, ci ciuda că acel băiat îmi făcuse o nedreptate şi că nu-l pedepsea nimeni, nici măcar tata, de la care m-aş fi aşteptat ca măcar să-l certe.

Stăteam afară pe treptele casei şi plângeam privind în gol. Tata s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus:

- Să ştii că rana asta nu e chiar atât de gravă. Ba chiar te ajută.

- Cum adică mă ajută? am întrebat intrigată.

- Rana de la picior se va vindeca, iar tu ai învăţat ceva important pentru viitor: cum să te protejezi de căzături, cum să te fereşti de cei care te împing, dar şi faptul că rănile se vindecă. Data viitoare nu o să te mai sperie o rană…

- Da, dar nu e corect ce mi-a făcut! am spus enervată de blândeţea şi de înţelepciunea tatălui meu.

- Tu n-ar trebui să îţi faci griji pentru cum se poartă alţii. Aceea e povara lor. Important este că tu te-ai purtat corect şi că nu tu ai fost cea care a rănit. Tu ai o rană superficială la picior, care se va vindeca, dar băiatul acela va avea mereu o rană sufletească ştiind că ţi-a făcut rău. Tu îl poţi privi cu demnitate oricând pentru că nu ai conştiinţa încărcată că i-ai făcut vreun rău. Dar el, ori de câte ori te va vedea, îşi va aminti că ţi-a făcut un rău. Iartă-l. Cândva o să îl doară mai rău decât te doare pe tine rana asta acun. Ruşinea e cea mai urâtă rană. Şi nu se vindecă niciodată.

Aparent, uităm rănile pe care le provocăm altora. Dar conştiinţa nu rămâne datoare şi va avea grijă să ne amintească de toate greşelile noastre.

Privind în urmă la cei care m-au rănit, m-au nedreptăţit şi nu s-au purtat corect, mă simt cuprinsă de compasiune, nu de ură, teamă sau ciudă. Pentru că rănile şi dezamăgirile mele au trecut, pentru că eu din toate experienţele am învăţat cum să mă protejez şi cum să devin mai puternică, pentru că sufletul meu nu e tulburat de remuşcări, în timp ce ei au răni permanente şi o conştiinţă încărcată care nu le permite să mă privească cu demnitate.

Acum știu că nu mai trebuie să irosesc lacrimi pentru răni superficiale, fiindcă rănile se vindecă și fără să mă consum eu, că ele se vindecă şi fără ca eu să pierd timp prețios în care aș putea fi fericită. Acum știu că o rană nu-l transformă pe cel rănit într-o victimă şi că, de multe ori, adevărata rană o are cel care lovește, nu cel care este lovit. 

Și am înțeles, în sfârșit, ce povară poartă în suflet oamenii care m-au rănit, care nu se pot bucura atunci când mă întâlnesc – nu pentru că nu le sunt agreabilă, ci pentru că eu le amintesc cât de urâți și de răi au fost cândva…  

Fragment din Cartea Insomnii

Ai grijă ce spui, ce scrii...

Deodată cu evoluţia tehnologiei au “evoluat” şi minţile perverse şi diabolice.

Îmi povestea o prietenă cum şi-a pierdut jobul din cauză că o colegă de-a ei a înregistrat-o (filmat-o pe ascuns) cu telefonul mobil când vorbea despre şefa lor… Femeia n-a spus ceva urât sau neadevărat, povestea strict o întâmplare care îi făcea nedreptate. Dar cum şefa e orgolioasă şi nu şi-a asumat că va fi şi discutată de angajaţi (mai ales când îi tratează aiurea), a dat-o pe biata femeie afară. N-a contat că era o angajată bună şi serioasă, că are copil mic, rate la bancă şi că tocmai veneau sărbătorile.

Trăim într-o epocă în care trebuie să fim foarte atenţi ce dovezi oferim. Da, dovezi, pentru că orice spunem sau scriem se poate transforma într-o dovadă care poate fi folosită împotriva noastră.

Trebuie să fim atenţi ce dăm în scris, fiindcă nu ştim când cineva va arăta altcuiva sau tuturor cele scrise de noi, lucruri pe care le-am spus într-un moment de slăbiciune sau furie, cu încrederea că ne descărcăm sufletul în faţa unui prieten sau confident de încredere.

Trebuie să fii nebun să ai curaj să bârfeşti pe cineva în scris... Sau să te cerţi. Habar nu ai când toate cele spuse de tine vor deveni eticheta care te va descrie pe tine ca om în fața lumii. 

Învăţaţi-vă copiii să fie precauți. Să nu se lase atrași în discuții compromițătoare și să nu răspundă la provocări teribiliste, fiindcă am văzut fetiţe provocate să bea sau să facă diverse glume doar ca să fie filmate pe ascuns, iar filmele au ajuns pe youtube… O mică indiscreţie se poate plăti foarte scump… Copiii nu au discernământ şi din păcate au şi multe exemple proaste de la care să înveţe prostii.

Lumea devine din ce în ce mai pestriță, mai lipsită de scrupule, mai dornică să facă rău... de aceea trebuie să fim precauți. Ne putem aştepta să fim înregistraţi când vorbim cu cineva la telefon sau chiar să fim filmaţi (fără să știm) când avem vreo discuţie cu cineva.

O altă prietenă mi-a povestit că o colegă de-a ei este atât de paranoică încât, ori de câte ori iese din birou, lasă telefonul pe înregistrare ca să vadă ce s-a vorbit în birou în lipsa ei.

Trăim într-o epocă a înscenărilor, a dării în vileag, a celor care divulgă tot ce știu și care se folosesc de orice detaliu atunci când vor să facă rău. 

Pe mine nu mă mai miră nimic. Dar am învăţat că trebuie să fiu foarte precaută, fiindcă trăiesc într-o lume în care e foarte greu să mai deosebeşti chipurile de măşti.

I love UGG!

Când am văzut prima data o pereche de cizme UGG mi s-au părut foarte urâte!  

Apariția lor declanșase o adevărată isterie printre femeile din jurul meu, isterie pe care eu nu o puteam înțelege deloc. Toate și le doreau și erau dispuse să cheltuiască o grămadă de bani pe aceste cizme. Toate lăudau aceste cizme și-mi povesteau pline de încântare cât de comode și de călduroase sunt.  

Or fi comode, dar sunt cam scumpe și sunt urâte!, mi-am spus în gând, de fiecare dată.  
Mi se păreau nefeminine și copilărești, poate cel mult de purtat pe la munte și prin păduri.

Și am rămas cu impresia că fanele UGG-urilor sunt doar niște snoabe. : )  

Într-o zi am primit și eu o pereche. Recunosc, nu m-am bucurat deloc. Nici măcar nu am fost tentată să le probez. Le-am studiat detaliile și le-am pus deoparte. Le-am dăruit mai târziu unei prietene, pe care am făcut-o extrem de fericită. Parcă i-aș fi dat o vilă, nu niște cizme! Cică a crăpat invidia în colegele ei de la firmă, care nu se așteptau să o vadă cu așa ceva. 

Și-mi spune mereu că se laudă că le are de la Irina Binder, autoarea Fluturilor și că fetele de la birou o sfătuiesc să le liciteze. :)) 

Anul acesta, de ziua mea, am primit din nou o pereche de UGG, de la iubitul meu. Of, Doamne! Regretam că a cheltuit atâția bani pe ceva ce nu îmi place. Dar, din dragoste pentru el și din respect, mi-am propus să le prețuiesc și să le port când voi merge pe la munte, prin păduri... pentru că nu mă vedeam toată ziua pe la birou sau prin oraș încălțată cu așa ceva.  

Iubitul meu era foarte încântat de cizmulițe și mi-a spus că le-a luat știind că sunt "la modă", că sunt confortabile și călduroase și că piciorușele mele merită să fie protejate și răsfățate...
Buuun...

Într-o zi, în care mă grăbeam să plec de acasă, le-am încălțat. Că tot trebuia să o fac odată și-odată. Atunci s-a petrecut ceva miraculos... m-am îndrăgostit! Pe bune! Nu îmi venea să cred ce confort pot oferi aceste cizme, cât de comode și de pufoase sunt, cât de plăcute, ușoare și călduroase! 

Chiar dacă pentru mine încălțămintea este un accesoriu care trebuie să fie deosebit, ca o bijuterie care să se evidențieze într-o ținută, de obicei îmi aleg încălțări comode și de calitate. Nu mi-aș chinui picioarele de dragul unor pantofi, oricât de frumoși ar fi. Dar UGG-urile mi-au întrecut toate așteptările. Din cauza lor le fac acum o mare nedreptate celorlalte perechi de cizme pe care le am și care stau plictisite în dulap.

Am încercat câteva zile să le găsesc un cusur cizmulițelor UGG. Și le-am găsit: nu aveam destule perechi! :) Mai voiam și alte modele și alte culori! 
Și astfel m-am trezit cu câteva perechi în dulap... și nu mă mai pot sătura de ele. Sper să îmi treacă amorul furibund până la vară, deși am auzit că vedetele de la Hollywood le poartă și vara. De ce nu aș face și eu o aroganță din asta? :)) 
I-am comandat și mamei mele o pereche, pentru că picioarele ei obosite merită un asemenea confort! Iar dacă aș avea o fetiță mică, aș adora să o văd încălțată cu UGG-uri! 

Probabil că mă veți întreba de unde să vă cumpărați și voi. Aici avem o mare problemă... pentru că sunt mulți comercianți care vând imitații, replici și fake-uri. Eu sunt adepta principiului "ori original, ori deloc". Nimic nu mi se pare mai penibil decât o imitație luată de dragul unei etichete cu care să impresionezi lumea și să îți validezi gusturile bune și imaginea de tipă cu bani... Sorry!  
Dacă îmi cumpăr ceva, o fac strict pentru mine. Iar eu mă simt confortabil și împlinită doar dacă am lucruri originale, de calitate. Ține de stima de sine.  

Știu un magazin online care vinde cizmulițe UGG originale: Boutique Mall, aici: http://bit.ly/UGG-cizme

Dacă merită banii investiți? DA! Oricum, și alte cizme de calitate costă între 500 și 1000 lei...  Iar avantajul UGG-urilor este că pot fi purtate 3 anotimpuri: toamna, iarna și primăvara.
Dacă vă plac, dacă vă prețuiți picioarele și dacă vi le permiteți, nu stați pe gânduri! 

Un loc al meu...

"Cred că fiecare om ar trebui să găsească un loc sub soare, unde să se refugieze ori de câte ori are nevoie să se regăsească pe sine. Un loc departe de zgomote, de aglomerație și de energia negativă. Un loc departe de răutăți, de urât și de ispite. Un loc în care să poată fi aproape de Dumnezeu, căruia să-I lase grijile în seamă. Un loc în care să se simtă aproape de oameni dragi care au plecat din lumea aceasta. Un loc unde să își ceară iertare, să ierte, să plângă, să se roage și să viseze. Un loc unde să își regăsească pacea sufletească, echilibrul, încrederea și forța. Un loc frumos, care să amintească de frumusețea și de valoarea vieții.

Acest loc al meu, se află în natură, la Plaiul Foii, pe o bucățică foarte mică din acest imens pământ. Nu știu de ce am ales acel loc, sau dacă nu cumva el m-a ales pe mine. Dar cu siguranță mă voi duce foarte des acolo, voi sta întinsă pe iarbă, contemplând cerul și vorbind singură. Și probabil că numai eu voi ști că, de fapt, nu vorbesc singură..." - Fragment din cartea Fluturi.

Uneori am mare nevoie să fiu doar eu cu mine. Și fug în acest loc al meu. E la fel de frumos în fiecare anotimp. E atâta pace și atâta frumusețe acolo, încât uit de toate. Acolo, netulburată de cineva, port mereu o discuție cu mine însămi și iau decizii. 

Îmi place să cred că las acolo toate supărările, toate grijile și toate temerile și că plec cu sufletul ușor. De fapt, așa simt. Dumnezeu știe ce face cu ele. Eu mă întorc acasă ca nouă! :)  

V-am promis poze de la Plaiul Foii: 

De ce nu păstrez lucruri pentru ocazii speciale

De ce nu păstrez lucruri pentru ocazii speciale? Pentru că am învăţat să nu mai amân să mă bucur.

Cei care aţi citit cartea Fluturi vă amintiţi cu siguranţă de Luminiţa şi de povestea ei tristă de viaţă. Când a aflat că leucemia îi va pune în scurt timp capăt vieţii, şi-a schimbat radical gândirea şi au copleşit-o regretele pentru că nu a trăit din plin, pentru că a amânat mereu pe mai târziu şi pe „altă dată” lucruri pe care şi-ar fi dorit să le facă.

Mi-a povestit, la un moment dat, cât de mult a preţuit un parfum, pe care l-ar fi purtat în fiecare zi, dar pe care îl păstra pentru ieşirile în oraş şi pentru ocazii speciale deoarece nu şi-ar fi permis să îşi mai cumpere altul.

"Dacă aş fi ştiut cum e viaţa şi că nimic nu-ţi garantează că mai apuci să te bucuri de ceva, m-aş fi dat cu parfumul ăla chiar şi atunci când făceam curat prin casă!" mi-a spus ea, cu regret, la un moment dat.

Am învăţat din poveştile triste de viaţă ale celor dragi că orice amânare este o pierdere, pentru că numai momentul prezent este certitudine. Am învăţat că e important să-ţi trăieşti viaţa văzând rochii care au aşteptat ani de zile cuminţi în şifoniere să fie îmbrăcate la ocazii speciale, dar care n-au fost purtate niciodată, şi de la parfumuri care au rămas întregi în sticluţe nefolosite.

Am învăţat să nu mai amân să mă bucur de la cei care şi-au făurit tot felul de visuri şi de  promisiuni pe care nu şi le-au îndeplinit niciodată.

De mică am fost învăţată să nu am haine „de duminică”, aşa cum se obişnuia. Desigur, am avut multe haine frumoase, dar niciodată nu mi s-a cerut să păstrez anumite piese vestimentare pentru mers la biserică sau pentru ocazii speciale. Tata m-a lăsat să mă bucur de tot ceea ce aveam, să folosesc lucrurile după plac, să mă joc cu păpuşile când voiam, să port cele mai frumoase haine la joacă, dar cu condiţia să am grijă de ele şi să le păstrez în stare bună. Iar dacă se întâmpla totuşi să le distrug, tata nu mă certa, ba chiar mă consola când plângeam după vreo jucărie, spunându-mi că lucrurile sunt făcute pentru a fi folosite, nu puse la păstrare.

Îmi amintesc că în grupul meu de joacă erau copii care se îmbrăcau pe furiş cu hăinuţele şi pantofiorii noi atunci când părinţii nu erau acasă. Le probau şi defilau cu ele prin faţa oglinzii, iar cei mai îndrăzneţi ieşeau şi pe afară ca să le arate şi celorlalţi copii. Şi îmi mai amintesc şi de copii care primeau jucării frumoase, dar care nu erau lăsaţi să se joace cu ele pe afară, ca să nu le strice sau să nu se joace alţi copii cu ele…

Acei copii sunt adulţii de azi care nu ştiu să se bucure de lucrurile lor, care încă trăiesc cu mentalitatea că muncesc din greu pentru lucruri şi că acestea trebuie păstrate. Nu. Munceşti din greu pentru lucruri ca să le foloseşti şi ca să te bucuri de ele în orice clipă. Pentru că meriţi!

Azi, îi sunt recunoscătoare tatălui meu că m-a lăsat să mă bucur de tot ceea ce aveam şi că nu m-a crescut la fel ca majoritatea părinţilor prietenilor mei, cu un set nelimitat de interdicţii şi cu o listă micuţă de permisiuni, cu un simţ exagerat pentru conservare şi intoleranţă pentru joaca nestingherită. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu pentru că m-a învăţat să le dau lucrurilor valoarea pe care o merită, respectiv aceea de obiecte, şi că nu m-a crescut cu teama de a nu le strica, tăindu-mi entuziasmul de a mă bucura de ele.

Din aceste motive eu nu păstrez nimic pentru ocazii speciale fiindcă ştiu că nicio bucurie nu trebuie amânată. Folosesc parfumurile care îmi plac oricând şi oriunde şi mă răsfăţ cu orice îmi place. Dacă am chef să merg până la piață cu cei mai frumoși pantofi ai mei, mă încalț cu ei fiindcă asta mă face să mă simt bine atunci. Şi mă bucur de fiecare clipă în care îi port. 

Prețuiți-vă pe voi mai mult decât preţuiţi obiectele şi nu uitaţi că bucuria e ceva nepreţuit!

Fragment din Cartea Insomnii

Azi m-a bucurat...

... că de doi ani cartea Fluturi se află pe primul loc în topul vânzărilor la Libris, dar și în majoritatea librăriilor din țară. 

Este cea mai vândută carte, cea mai căutată, foarte iubită, dar și contestată de o mână de oameni care n-au nicio calitate care să le permită să facă o critică pertinentă și care n-au înțeles că ambiția mea nu a fost să scriu o capodoperă literară și că succesul cărții s-a datorat faptului că oamenii mai au nevoie și de ceva mai uman, mai apropiat sufletelor lor (nu doar a minților), de ceva care să le creeze emoții și vibrații frumoase, care să-i stimuleze să-și dorească schimbări, de povești în care să-și regăsească trăirile, slăbiciunile, visurile...

Succesul nu aduce numai bucurii și beneficii, dar în comparație cu neplăcerile provocate de unii (prea puțini și deloc importanți), bucuria de a vă avea pe voi, cititorii mei dragi, e incomensurabilă, e cea mai frumoasă realizare a mea! 

Nu mă respecţi dacă...

Mi se pare trist că există adulţi care mai trebuie încă învățați să relaționeze cu oamenii din viața lor. Unii fac niște abuzuri care atentează la liniștea, la confortul și chiar la siguranța unor persoane. 
Orice relație interumană trebuie să aibă la baza ei încredere și respect. 

Eu încă mai am prieteni și cunoștințe care reușesc să mă enerveze cu ignoranța lor, cu egoismul și cu lipsa de respect. 

Nu mă respecţi dacă:

- Nu eşti punctual şi întârzii când avem întâlnire. Aşa cum eu îţi respect timpul tău şi sunt punctuală, ai şi tu aceeaşi datorie să faci un efort şi să respecţi timpul meu, fiindcă nu îţi datorez 10, 15 sau mai multe minute din viaţa mea ca să stau să te aştept. În timpul ăsta pe care îl irosesc aşteptându-te, pot face ceva util sau frumos pentru mine.

- Dacă mă vizitezi fără să mă anunţi. Nu întotdeauna sunt pregătită şi dispusă să primesc musafiri. Poate am alţi musafiri, poate dorm, poate sunt în baie, poate sunt bolnavă, poate nimereşti într-un moment în care am casa întoarsă pe dos pentru că fac curăţenie. Ține de bunul simţ să dai un telefon înainte şi să mă întrebi dacă mă poţi vizita.

- Dacă mă suni cu număr ascuns. Aşa cum eu am avut încredere să îţi dau numărul meu de telefon, aştept să îmi acorzi aceeaşi încredere şi să-ţi trimiţi numărul când mă apelezi. Poate nu am chef să vorbesc cu tine, de ce mă obligi întinzându-mi o capcană sunând cu număr ascuns?

- Dacă mă suni la ore nepotrivite. Înainte să suni pe cineva, ar trebui să te gândeşti că nu toată lumea are acelaşi program ca tine. Nu suna la ore matinale şi nici seara târziu. Sau îţi face plăcere să trezeşti oamenii din somn?

- Dacă dai numărul meu de telefon (sau adresa mea) indiferent cui, fără să îmi ceri aprobare înainte. Pentru că am dreptul să aleg cui să dau aceste informaţii şi nu decizi tu în locul meu, aşa cum nici eu nu decid în locul tău. 

- Dacă ne întâlnim pe stradă cu cineva şi te întinzi la discuţii (mai mult de câteva minute în care să schimbi 2-3 amabilităţi), ţinându-mă lângă tine pe post de… martor? Stâlp? Paznic?

- Dacă vorbeşti în numele meu şi dacă faci promisiuni în numele meu, fără să mă consulți înainte.
- Dacă îți iei un angajament sau faci vreo promisiune și nu te ții de cuvânt.

- Dacă mă pui în situaţia neplăcută să mă recomanzi ca girant al unor informaţii (bârfe) pe care le dai cuiva despre vreo persoană...

- Dacă îmi ceri să-ți fac vreun favor care m-ar determina să-mi încalc principiile morale.
- Dacă adopți un spirit de țață și mă întrebi de ce nu m-am măritat sau de ce nu am copii, când am de gând să fac una sau alta, cerându-mi socoteală pentru felul în care trăiesc și pentru alegerile pe care le-am făcut în viață.
- Dacă ieșim împreună și tu vorbești la telefon (mai mult decât strictul necesar în cazul în care cineva te apelează) sau dacă stai cu nasul în telefon.
- Dacă nu-ți vezi lungul nasului și îmi invadezi intimitatea.

 

Desigur, ar fi multe lucruri care denotă lipsă de respect şi care ne enervează. 
Vreau totuși să cred că fiecare își dorește să respecte și să nu deranjeze, că va învăța să trateze oamenii cu considerație și să pună măcar puțină iubire în deciziile care-i privesc pe ceilalți. 
Aştept şi părerile voastre. Ce vă deranjează la comportamentul oamenilor în relaţia cu voi?

Liber sau în rând cu lumea?

„Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există un drum şi lasă o urmă.”

- Ralph Waldo Emerson

Dacă vrei să ai linişte, să fii plăcut şi acceptat de lume, dacă vrei să nu te urască nimeni, atunci nu ieşi în evidenţă cu nimic. Nu arăta că poţi mai mult, că ştii mai mult, că ai mai mult. Nu face greşeala să ieşi din tipare şi nu îndrăzni să fii diferit. Pentru că dacă o faci, unii te vor invidia şi nu vor mai putea trăi în armonie cu tine sub acelaşi Soare. Nu, nu vor mai putea împărţi planeta asta cu tine... pentru că cine eşti tu să fii mai altfel? Şi de ce crezi tu că meriţi să ai mai mult decât unii, să poţi mai mult, să fii mai mult? Şi cum îndrăzneşti să fii diferit şi să nu te alături turmei? Trebuie să simți la fel ca toată lumea, să gândești la fel, să îți dorești la fel, să te îmbraci la fel. A fi diferit este un handicap.

Nu epata cu nimic. Bucură-te de ceea ce ai, dar fă-o în linişte şi singur. Nu-ţi împărtăşi fericirea cu nimeni pentru că vor avea grijă să ţi-o tulbure. Fii la fel ca turma: veşnic nemulţumit, agitat, cârcotaş, împotriva guvernării, crizei, bogaţilor, săracilor, graşilor, slabilor. Împotriva oricui. Iar dacă eşti suficient de generos şi vrei să-i faci pe cârcotaşi fericiţi, adoptă o atitudine de om nefericit, apăsat de griji. Crede-mă, vor jubila văzându-te nefericit! I-ai făcut pentru o vreme fericiţi.

Apoi, fie îţi place fie că nu, e musai să fii rău. Arată că nu te laşi călcat în picioare, nu ierta şi nu tolera nimic. Te vor acuza de ipocrizie, de prefăcătorie, de faptul că faci pe sfântul ca să epatezi, fiindcă în opinia lor un om nu este Iisus ca să ierte şi ca să înţeleagă greşelile şi slăbiciunile omeneşti.

Nu te apuca să le vorbeşti despre principiile şi despre valorile tale morale, că vei fi tratat ca un extraterestru venit să strice armonia pe planetă.

Fii în rând cu turma.

Dacă nimereşti într-un grup în care se bârfeşte, ascultă-i mut de uimire şi musai cu gura căscată, ca şi cum auzi cea mai extraordinară informaţie de pe lume. Şi exclamă din când în când, vădit mirat, câte un „Hai, du-te, nu pot să cred!” şi cât mai multe epitete de genul „ce nenorocit/ă!”, în funcţie de subiect şi de persoană, ca să arăţi cât de implicat şi de afectat eşti. Apoi spune neapărat că tu că n-ai putea să faci niciodată aşa ceva, ca să susţii nevoia disperată a grupului de a se simți superior nemernicilor dezagreabili care îndrăznesc să fie într-un fel sau altul. Ţine-le isonul şi când desfiinţează pe cineva, indiferent dacă ţinta calomniilor lor este vinovată sau nu.

Dacă grupul este într-o dispută cât de neînsemnată cu cineva, alătură-te lor. Să nu cumva să le spui că greşesc, să nu cumva să îndrăzneşti să le spui că greşesc ori, Doamne fereşte!, să încerci să aplanezi conflicte, că te ia mama nabii. Se vor întoarce dintr-odată împotriva ta, te vor spurca în ultimul hal şi vor avea grijă să-ţi arate ce poţi ajunge dacă nu eşti la fel ca ei şi de partea lor. Te vor transforma dintr-o dată într-un monstru detestabil şi te vor expune oprobriului public, inventându-ți o mie de păcate reprobabile. Toate capitale.

Dacă vrei să faci schimbări în viața ta, să te căsătorești, să divorțezi, să faci copii sau să te tunzi, cere-le voie. Nu lua decizii de capul tău, fără să-i informezi ce ai de gând să faci, că nu ești de capul tău, da? Nu le place să fie luați prin surprindere. Arată-le că simți nevoia ca ei să-ți valideze orice alegere. Vrei să-ți iei masină? Anunță-i cu mult timp înainte și cere-le părerea. După ce vei asculta o mie de argumente cu privire la ce merită să îți iei și ce nu, ia-ți neapărat un jaf, altfel te vor acuza ca ai vrut să le faci în ciudă și oricum vor găsi alte o mie de argumente pentru care nu le va plăcea mașina ta (oricât de cool ar fi ea).

Dacă faci bine, fă-l pe ascuns. Altfel te vor trata ca pe un escroc sentimental, acuzându-te că încerci să impresionezi cu generozitatea ta şi că sigur ai nişte scopuri ascunse în acţiunile tale filantropice.

Iar dacă totuși nu-ți place să faci parte din turmă, dacă nu ții neapărat să fii în rând cu toată lumea și iubești libertatea, atunci fii cine vrei să fii și trăiește așa cum vrei, fără a cere aprobarea lumii, fără să-ți pese ce gândesc și ce spun unii despre tine. Nu face niciun compromis de dragul lor. Mai devreme sau mai târziu ar fi ajuns oricum să te deteste și să fie împotriva ta... indiferent cum ești și ce faci! Vorba aceea: „Gura lumii doar pământul o astupă.”

Fragment din Cartea Insomnii

Ești cine vrei să fii?

Seara târziu, când ești doar tu cu tine, când nu mai trebuie să faci pe plac nimănui, când îţi dai jos până și ultima urmă de machiaj, când lucrurile pe care le-ai purtat şi de care te-ai folosit toată ziua nu te mai definesc și stau abandonate prin casă, când nu mai ești nevoit(ă) să zâmbești și să îți ascunzi grimasele de durere, cine ești?

Privește- o pe persoana din oglindă şi privește adânc în sufletul tău.

Ești cine vrei să fii?

Ce ai făcut azi bun? Dar rău?

Ai făcut tot ceea ce ai fi putut face pentru a-ți trăi ziua frumos?

Ai făcut ceva remarcabil, ai o amintire frumoasă sau ai trăit o zi banală?

Ai avut mai multe gânduri frumoase sau mai multe gânduri negative?

Cuvintele pe care le-ai rostit le-au făcut bine sau rău celor care le-au auzit?

Ai avut azi mai multe bucurii sau mai multe regrete?

Ți-ai dăruit puțină fericire?

Dar mâine? Cum ai de gând să trăiești? Ce ai de gând să schimbi pentru a crea cea mai frumoasă versiune a ta şi pentru a trăi cât mai frumos? Pentru că tu, cel/cea care te privești acum în oglindă, ești tot ce ai mai de preţ. Când vei fi cu adevărat cea mai bună versiune a ta, vei avea puterea să răspândeşti iubire in jur, să ai grijă de cei dragi, să faci din fiecare zi trăită una remarcabilă.

Învață din greșelile de azi, iartă-ți slăbiciunile, lasă regretele să treacă odată cu ziua care apune și fă-ți planuri pentru mâine. Adună-ți visurile și nu le mai abandona. Renunță la teamă! Poți orice pentru că tu, cel/cea care te privești acum în oglindă, ești cineva și poți fi cineva extraordinar! 

Fragment din Cartea Insomnii

Aseară am fost nemernică.

Dacă zilele trecute m-am lăudat că am fost drăguţă, azi voi recunoaște că aseară am fost nemernică. Da, uneori îmi permit o asemenea extravaganță...

Am făcut exact acelaşi lucru pe care îl detest la alţii: am ocupat locul de parcare al unui vecin. Dar am făcut-o forţată de împrejurări, pentru că locul meu era din nou ocupat şi pentru că am găsit acel loc gol. Am ajuns acasă târziu, la miezul nopţii şi am parcat unde am găsit. În sinea mea am sperat că acel loc nu e alocat. Totuşi, ca orice om de bună credinţă şi cu un minim respect pentru semeni, care nu consideră că spaţiile publice sunt codru sau grădina mea personală, am lăsat un bilet pe bord cu numărul meu de telefon. M-am gândit că probabilitatea să mă sune cineva noaptea e prea mică… 

Şi totuşi, m-a sunat. Ora 2.20, în toiul nopţii. Am uitat de faza cu parcarea şi acel apel m-a speriat... Pentru că, de obicei, când sună telefonul noaptea, se întâmplă ceva rău cu cineva, undeva…

“Alo, sunt cu parcarea.” – mi-a spus o voce bărbătească.  

Nu, nu îl condamn pe om că a preferat mai mult să îşi apere un drept care i se cuvenea în loc să fie mai mult om sau domn și să treacă cu vederea abuzul meu…

M-am alarmat şi am luat repede o haină peste pijama. Am coborât scările în grabă şi mă simţeam vinovată că i-am creat omului neplăcerea de a aştepta să îmi mut eu maşina şi că i-am consumat şi din credit pentru că a fost nevoit să mă sune…

Mă aştepta afară, împreună cu iubita (sau soţia), în ger groaznic, nu în maşină. Asta poate aşa, ca să mă simt şi mai prost, probabil… 

De îndată ce am ajuns afară am constatat cu surprindere că lângă maşina mea (lângă locul lui de parcare) era un loc gol. Mai încolo era alt loc gol, iar vis-à-vis, peste drum, încă vreo două locuri goale… şi am înţeles că ar fi avut unde să parcheze, dar nu a vrut. 

Amândoi mă priveau cu un fel de reproș (că poate dispreț e prea mult spus) şi, din atitudinea femeii am înţeles că ea era mai supărată ca el.

Mi-am cerut scuze şi le-am explicat că nu am avut unde parca atunci când am ajuns şi că nu ştiam că e un loc alocat. Răspunsul lui a fost o afirmație cu bip, iar în completarea mitocăniei lui a venit și ea: „Acuma ştii, da? Că dacă eram rea, îi chemam pe ăia să-ți ridice mașina!“, mi-a spus ea cu un ton răstit, susținându-și bărbatul în fața mea, ca o mămică posesivă și protectoare. 

Nu contest dreptatea omului. Şi nu, nici nu am pretenţia ca el să fi făcut aşa cum aş fi făcut eu, să fi parcat în altă parte şi să îmi ierte abuzul, apreciind că măcar am lăsat numărul de telefon şi bucurându-se că are totuși unde să parcheze...

Ceea ce m-a uimit a fost atitudinea femeii de lângă el. Pentru că rolul femeii nu e numai să îngrijească un bărbat (cu spălat, hrănit, etc.) şi nici doar de a-l face fericit. Unul dintre rolurile esenţiale este de a-l „educa”, de a-l maniera, de a-l învăța/stimula să fie bun şi mai ales domn (dacă el nu a venit în relație la pachet cu toate aceste calități). 

Eu, ca femeie, nu aş fi încurajat acel gest de a suna în mijlocul nopţii un om ca să îşi mute maşina... ci aş fi încurajat toleranţa şi omenia. Nu aş fi găsit satisfacţie în faptul că un om a greşit şi nu aş fi încurajat bărbatul de lângă mine să pedepsească sunând în toiul nopții, trezind un om din somn și chemându-l afară în ger să-și mute mașina... 

De parcă el nu face abuz niciodată și parchează mereu strict pe locul lui...

Cam despre asta este vorba... şi sper că au înţeles mesajul meu acele femei care se simt „protejate” şi mândre lângă bărbaţi bădărani, lipsiţi de maniere, care sunt impulsivi, care înjură şi se poartă că grobienii indiferent cu cine și unde, în public, în magazine, în trafic, în pădure la iarbă verde...

Cred că rolul omului de lângă noi nu este să ne încurajeze spiritul războinic, ci să ne ajute să evoluăm spiritual, să ne purtăm civilizat și omenește...

Nu toţi am pornit de acasă cu o educaţie bună şi cu valori morale, dar oamenii de lângă noi au rolul frumos de a ne ajuta să fim, în sfârşit, oamenii excepţionali care putem fi. Nu neapărat pentru a face bine societăţii, nu pentru a transforma lumea într-una frumoasă (deși am putea), ci pentru noi înşine, pentru mulţumirea sufletească de a reuşi să fim altfel decât cei pe care-i condamnăm pentru indiferență și dezumanizare într-o lume egoistă şi imună la iubire şi la frumos. Și pentru cei care ne urmează şi preiau de la noi exemplul...