Fiindcă putem alege...



În şcoala generală aveam o profesoară foarte severă – în sensul de agresivă, nu de exigentă. Toţi copiii se temeau de ea. Îi pedepsea pe elevi pentru orice nimic şi o făcea cu multă furie. Ne certa cu furie, ne trântea caietele pe pupitru cu furie, ne bătea cu furie. Într-o zi am uitat acasă caietul de teme şi, pentru că profesoara nu m-a crezut, mi-a aplicat pedeapsa ei preferată: 10 lovituri de băț peste palme. Băţul cu care ne lovea era gros ca o coadă de matură. Era nedespărţită de acel băţ. Am încasat cele 10 lovituri peste palmele întinse, ţinându-le cu fermitate, şi am simţit usturimea fiecărei lovituri până în măduva oaselor.
Nu am plâns şi nu i-am spus tatălui meu despre acea pedeapsă nemeritate. După ore, am intrat în ritmul meu obişnuit: curăţenie în casă, spălat rufe...
Clătind rufele afară, cu apă rece de-mi îngheţa şi inima, am început să plâng. Mă dureau palmele umflate de la loviturile primite şi mă dureau nedreptatea şi umilinţa la care fusesem supusă pe nedrept.
O vecină care venise în vizită m-a văzut plângând şi a alergat alertată să-i spună tatei. Acesta m-a luat la întrebări şi am fost nevoită să-i spun despre faptul că profesoara mă bătuse.
Ca orice părinte, tata s-a umplut de furie. M-a întrebat dacă într-adevăr uitasem caietul acasă sau dacă minţisem ca să-i ascund că nu-mi făcusem temele. I-am adus caietul ca dovadă că spusesem adevărul.
Tata a luat caietul şi a ieşit pe poartă, iar eu am fugit după el, sperând că-l voi putea opri.
Profesoara locuia destul de aproape de noi, iar tata a ajuns în scurt timp la poarta ei. Când l-am ajuns din urmă, tata era deja în curte, iar eu eram înspăimântată că va face vreun gest necugetat care va atrage necazuri mari asupra noastră.
Afară se întunecase deja, iar din curtea profesoarei am văzut lumină printr-o fereastră. De îndată ce ne-am apropiat, am auzit ţipete şi am văzut-o pe geam cum profesoaraera lovită cu brutalitate de soţul ei, care ţipa şi o insulta îngrozitor.
L-am prins cu putere pe tata de mână şi l-am tras afară din curte.
- Te rog să nu te cerţi cu ea, tati, e vina mea că am uitat caietul.
- Orice greşeală ai face pe lumea asta, nimeni nu are voie să te lovească! mi-a spus tata furios.
Ajunsă acasă, nu-mi puteam lua gândul de la scena văzută în casa profesoarei. Îmi era milă de mine că fusesem lovită și nedreptățită şi eram furioasă că se răzbunase pe mine, dar îmi era milă şi de profesoara mea. Atunci am văzut cu alţi ochi agresivitatea ei și am înțeles că „puterea” ei ascundea, de fapt, o uriaşă slăbiciune, care masca dureri, frustrări și neputințe.
După câteva zile tata a chemat-o pe profesoară la noi acasă. Nu a mustrat-o, nu i-a reproșat nimic. I-a arătat viața mea de copil de clasa a V-a. I-a arătat cât de ordonată eram și că, deși creșteam fără mamă și aveam aproape toate treburile casnice în responsabilitatea mea, nu-mi neglijam niciodată temele. Profesoara mea a plecat de la noi plângând... dar eu am continuat să o compătimesc în continuare. 
M-am întâlnit cu ea după ani de zile, când aveam vreo 25 de ani. Mi-a spus cu un zâmbet amar: „N-o să uit niciodată cât de mică m-am simțit în fața ta atunci, cu toate că erai jumătate cât mine, o fetiță mică și plăpândă.” Am îmbrățișat-o, ca să-i iau de pe conștiință teama că aș fi putut s-o urăsc. 

Acel episod a fost pentru mine o lecţie importantă de viaţă. Atunci am învățat că răutatea este slăbiciune și că bunătatea este putere, că oamenii agresivi și furioși au, probabil, povești de viață nefericite.

Am avut în copilărie două exemple extreme pe care le-am comparat: pe profesoara agresată de soţ care îşi vărsa furia pe elevii neajutoraţi şi pe o vecină, bătută mereu de soţ, pe care o vedeam adesea plină de vânătăi şi cu ochii în lacrimi, dar care era blândă şi iubitoare ca o zână bună. N-am văzut niciodată la acea femeie vreo privire urâcioasă, n-am auzit-o niciodată ridicând tonul. Privea, vorbea și mângâia cu drag, de parcă viaţa ei era numai pace şi iubire – nu nedreptate, teamă, nesiguranţă, furie... Două moduri diferite de reacţie la aceeaşi agresiune. Fiindcă, dacă nu întotdeauna putem alege să fugim de călăii noştri, întotdeauna putem alege cum să reacţionăm la agresivitatea lor – fiind şi noi călăi sau fiind iubire.
Eu aleg să fiu iubire.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii





  1. felicitari pentru postare. Din pacate, si in ziua de azi sunt dascali care isi dau toate frustrarile pe elevii lor si asta doar pentru ca au probleme nerezolvate ei cu ei... lucru care nu mi se pare ok. Privind din perspectiva faptului ca toti avem probleme, asta nu scuza comportament iresponsabil pe care il au si impactul asupra oamenilor din jurul sau, dar asta deja e alta discutie. E clar ca persoanele echilibrate nu ar recurge niciodata la agresivitate, fie ea de natura fizica sau psihica.
    Felicitari! Ti-ai facut un mare bine iertand, emanand bunatatea! Te iubim

    RăspundețiȘtergere
  2. " am imbratisat-o ca sa-i iau de pe constiinta teama ca as putea s-o urasc.." asta e ce facem si vindecati suntem. Te imbratisez, Irina draga!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu o sa inteleg niciodata metoda de invatamant care permite unui profesor sa atinga un copil. Am studiat in alta tara unde asa ceva nu exista si mi ar place sa cred ca astazi nu se mai intampla sa existe elevi atinsi de profesori. Mi se pare teribil de trist si nefolositor. Dinpotriva, un exemplu gresit! Violenta se invata din nefericire.

    RăspundețiȘtergere
  4. Din betie omul se trezeste,dar din prostie niciodata.

    RăspundețiȘtergere
  5. Din pacate am avut si eu un episod de genul asta, cand eram in clasa IV-a , pentru un motiv de nimic, doar ca era pastele si mama mi-a sugerat sa ma imbrac cu o rochita si nu cu uniforma. Cand am ajuns la scoala , invatatoarea ma batut barbar. Mi-aduc aminte si in ziua de azi la 48 ani. La fel de nefericita era si multe probleme personale care si le varsa..pe copii

    RăspundețiȘtergere
  6. Asa cum ai afirmat si tu, autoritatea oamenilor este, de fapt, o mare slabiciune care ascunde dureri, frustrari si neputinte. Insa sunt oameni care pot ramane pentru toata viata autoritari si nedrepti cu altii, doar pentru a-si calma frustrarile lor, dar si oameni care se pot schimba din acest stadiu. Din cate am inteles, profesoara ta s-a schimbat in cele din urma, ajungand sa-ti marturiseasca un lucru pe care, daca nu s-ar fi schimbat nu l-ar fi putut spune. Nu conteaza cum a fost inainte, ci conteaza ca s-a schimbat, iar faptul ca tatal tau a avut o contributie in acest sens, iti da o anumita satisfactie. Sorb fiecare rand al fiecarui articol de-al tau si ma bucur din plin de invataturile cu care raman. Esti minunata!
    Miruna, 13 ani

    RăspundețiȘtergere