Mergem cu picioarele mele!



În copilărie am avut un prieten imobilizat într-un scaun cu rotile. Îl chema Ştefăniţă. A ajuns invalid din cauza unei injecţii făcute greşit. Cel puţin, eu aşa ştiu.
Din cauza invalidităţii de care suferea, universul lui era limitat la casa în care locuia și la familia lui. Nu prea ieşea să se joace pe stradă cu ceilalţi copii, fiindcă aceştia nu prea stăteau într-un loc. Erau obişnuiţi să alerge şi să bântuie oraşul în lung şi-n lat sau să cutreiere pădurile din împrejurimi. Iar Ştefăniţă n-ar fi putut ţine "pasul" cu ei, fiindcă picioarele nu-l mai ajutau.
L-am îndrăgit mult pe Ştefăniţă. Nu simţeam milă pentru el, ci un fel de nevoie de a-i fi alături... şi poate de a-i îndulci puţin copilăria şi de a-l ajuta să nu se simtă singur.
Mi-l amintesc perfect şi acum. Avea nişte ochi albaştri-gri cum e cerul și nişte gene lungi, frumoase. Şi câţiva pistrui simpatici.
Cred că eram o pacoste pentru Ştefăniţă, deşi el era foarte fericit în compania mea. Trăncăneam toată ziua spunându-i fel și fel de povești şi eram foarte energică. Îi citeam, mâncam amândoi, cântam şi ne plimbam pe afară, dar fără să ne îndepărtăm prea mult de casa lui. Îi plăcea mult că îi "tunam" mereu căruciorul cu floricele, cu mascote de pluş şi cu tot felul de minuni. :) 
Într-o zi, copiii de pe stradă au organizat o excursie la cules de fragi.
- Vrei să mergem?, l-am întrebat pe Ştefăniţă, știind cât de mult îşi dorea să zburde şi el alături de ceilalţi copii. Auzea mereu poveşti despre aventurile noastre şi cu siguranță visa la ele.
- Cum să mergem aşa?, m-a întrebat el trist, privindu-şi picioarele inerte.
- Mergem cu picioarele mele!, am spus entuziasmată.
Şi am mers. Nu voi uita niciodată acel efort, pentru că eu, de bucurie că-i pot oferi lui o asemenea aventură, nu m-am gândit că locul unde urma să culegem fragi era greu accesibil... Dar am tras cu toată puterea de căruciorul în care era ţintuit Ştefăniţă şi l-am cărat pe toate dealurile. Încă îmi amintesc bucuria lui, ţipetele lui amestecate cu ţipetele celorlalţi copii, râsetele, soarele care ne mângâia chipurile fericite, mirosul ierbii, fragii dulci...
Seara, când am ajuns acasă, eram epuizată... dar foarte împlinită că am putut să-i ofer lui Ştefăniţă o asemenea experiență. Chiar dacă picioarele lui n-au mers, sufletul lui a zburdat. 

Am sperat mereu că Ştefăniţă va putea merge din nou. Şi-l încurajam ori de câte ori îmi spunea că el nu va mai putea merge niciodată. "Ba da, o să mai poţi merge, o să vezi! Până atunci, mergem cu picioarele mele peste tot!" îi repetam adesea.


Uneori, şi sufletele oamenilor ajung invalide în urma unor răni provocate de oameni care dezamăgesc şi care distrug visurile, speranţele, încrederea... Devin incapabile "să meargă" singure şi au nevoie de "picioarele" altui suflet pentru a mai putea merge şi pentru a învăţa din nou să se bucure de viaţă.
Dar ştiu că fiecare suflet "invalid" va găsi la un moment dat un alt suflet sănătos și puternic care să-l susţină, care să-i redea încrederea şi care să-i ofere iubirea de care are nevoie pentru a-l ajuta să poată zburda din nou...

Cu drag, pentru toţi cei care nu pot să meargă...





  1. Incredibil de frumos si de profund mesajul!
    Iti multumesc mult,Irina!

    RăspundețiȘtergere
  2. ...si acum, ce mai face Stefanita?

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiar m-a induiosat. Si eu am crescut cu un vecin cu distrofie musculara..care acum nu mai e printre noi.. :(

    RăspundețiȘtergere
  4. Irina,ai un talent extraordinar de a atinge sufletul. Mesajele tale sunt mereu frumoase si indeamna la bunatate.
    Succes in tot ceea ce faci!
    E.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-l amintesc....stiu ca erai toata ziua cu el si ca alergai impingand caruciorul cu viteza iar el se distra foarte tare!
    Mai tii minte cand ai intins pe tot gardul ursuleti haribo?<3

    RăspundețiȘtergere
  6. Irina...de ce te iubesc atat de mult? De ce ti-am citit ''Fluturii" in 2 nopti? De ce sunt atrasa de blogul tau ca de un magnet? De ce stii sa imi pui mereu degetul pe rana? ....stii de ce??? Pentru ca si eu sunt tot un fluture...
    Te imbratisez cu multa dragoste ! AMI

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acelasi lucru mi se intampla si mie... si totul a pornit de la... Fluturi :)

      Ștergere
    2. Depinde unde se va opri :)

      Ștergere
  7. Mulțumesc Irina! Asta trebuie să fie și atitudinea copiiilor de azi față de copiii cu dizabilități, doar așa putem avea copiii „sănătoși”, curați sufletește, responsabili și frumoși. Sunt o norocoasă, în adolescență am avut și eu o „Irina”!

    RăspundețiȘtergere
  8. Oare mi se va intampla si mie vreodata sa intalnesc un suflet sanatos? Sa mai sper la asa ceva? Pentru mine foarte greu de crezut

    RăspundețiȘtergere
  9. Totul e imposibill pana devine posibil

    RăspundețiȘtergere
  10. M-a dus cu gandul la scurta animatie "Strings (Cuerdas)". Nu stiu daca ai vazut-o: http://www.imdb.com/title/tt3381028/?ref_=fn_al_tt_3
    Iti pot da pe privat un link unde o poti vedea. Este superba povestea, cu toate ca e trista.

    RăspundețiȘtergere
  11. E asa straniu sa spui despre un lucru ca este superb cand aduce atata durere stiind finalul, dar pana la urma asa este. De mult nu am mai citit ceva atat de sensibil. Pacat ca viata ne da lectii atat de dure.

    RăspundețiȘtergere
  12. Cand eram mic mereu ma intrebam de ce toti sunt nascuti intr-un fel de pe diversm dupa un timp am realizat ca pur si simplu toate au rolul lor motiv pentru tin sa cred ca e mai bine asa cu e sa fie unele lucruri.,,

    RăspundețiȘtergere
  13. Cel putin a apucat sa fie fericit ;)

    RăspundețiȘtergere
  14. Ce frumos dar în același timp trist...

    RăspundețiȘtergere