O revelație de toamnă...



Vine un moment când te cuprinde o lehamite de toţi închipuiţii care se cred mai buni, mai morali, mai deştepţi, mai nu ştiu cum şi mai îndreptăţiţi să nu ştiu ce... Şi îţi dai seama că ai fi pur şi simplu tâmpit dacă te-ar preocupa părerile lor sau purtarea lor...
Şi abia atunci începi să îţi vezi de viaţa ta, ignorându-i, aşa cum ai tot dreptul să faci. Şi nu te mai interesează absolut deloc cine te place şi cine nu, cine a reuşit să te cunoască şi cine nu, cine te înţelege şi cine nu...
Realizezi că ar fi o adevărată irosire să te străduieşti să convingi mereu, să faci pe plac mereu, să te justifici mereu, să dovedeşti mereu...

Cine sunt, până la urmă, acești închipuiți? Ce importanță au în viața ta, cu ce contribuie ei la evoluția ta, de ce ar trebui să te afecteze părerile lor greșite, prejudecățile lor, limitele lor, ignominiile lor, invidia și frustrările lor? Ce drept au ei asupra alegerilor tale? Trăiesc ei în locul tău? Plătesc ei în locul tău pentru alegerile tale greșite? Se bucură ei în locul tău pentru reușitele tale?

Atunci când te cuprinde acea lehamite realizezi că ai devenit liber, că nu mai eşti sclavul unei societăţii care, cu cât este mai imperfectă, cu atât mai multă perfecţiune pretinde...



Suntem certați la bine, nu la necaz.





„Toată raţiunea noastră cedează în faţa sentimentelor.”
- Blaise Pascal

De când e lumea şi pământul. oamenii se ceartă. Uneori se ceartă şi se duşmănesc din motive justificate, alteori din motive puerile. Din orgoliu, uneori oamenii nu se împacă şi ajung să nu-şi mai vorbească ani de zile, alimentând decenii o ură care a început în joacă. De multe ori nici nu-şi mai amintesc de ce s-au certat.

Tatăl meu cunoştea un om cu care nu vorbea de ani de zile. Când se întâlneau întâmplător, treceau unul pe lângă celălalt fără să se salute.
Într-o zi, tata a aflat de la un vecin că acelui om îi arsese casa. Preotul din localitate a umblat din uşă în uşă ca să ceară ajutor pentru el – bani pentru curăţenie şi reconstrucţia unui cămin. Preotul a ocolit casa noastră, ştiind că tata era supărat pe acel om. Când a aflat, tata s-a dus direct la preot şi i-a reproşat că pe el l-a evitat.
- Păi, de unde să ştiu eu că ai vrea să-l ajuţi? Ştiam că sunteţi certaţi, i-a spus preotul.
- Suntem certaţi la bine, părinte, nu la necaz! i-a răspuns tata.
Acea replică mi s-a întipărit în minte, cu toate că atunci nu am înţeles-o prea bine.
A doua zi, tata a chemat pe cineva cu o căruţă, a încărcat în ea căpriori, scânduri, ţigle şi alte materiale de construcţie pe care le avea pe acasă şi ne-am dus împreună la bărbatul cu care era certat. Îmi amintesc şi acum zâmbetul şi uimirea omului istovit de atâta muncă şi tristeţe.
- Nu credeam că ai să vii, i-a spus el lui tata, strângându-i mâna bucuros.
Tata l-a îmbrăţişat strâns, iar eu am rămas cu imaginea lor muncind alături cu alţi oameni din oraş veniţi voluntar să-l ajute pe seamănul lor aflat în necaz. Acea împăcare mi-a dat un sentiment de bine şi de pace... şi totodată a fost o lecţie pentru mine.
Eram convinsă că tata îl ura pe acel om şi probabil că şi tata era convins de asta. Dar a fost nevoie de o nenorocire ca să înţeleagă că nu îl ura şi că îl iertase de mult. Acolo unde există omenie nu este loc de orgolii copilăreşti. Poate că și pentru tata acea experiență a fost o lecție, poate că și el a învățat ceva despre el însuși atunci...

Zilele trecute îmi spunea o persoană specială că trebuie să îmi iubesc şi duşmanii, iar eu i-am spus că pot doar să nu-i urăsc, că nu cred că aş putea să-i iubesc. Apoi, mi-am dat seama că, dacă oricare dintre cei cu care sunt certată ar avea un necaz, n-aş sta pe gânduri şi l-aş ajuta. Poate că asta înseamnă, de fapt, să-ţi iubeşti şi duşmanii, dar suntem prea mândri să recunoaştem… sau poate că încă nu ne cunoaștem pe noi înșine suficient de bine, poate nu suntem pregătiți să ne debarasăm de orgolii, de teamă că ne-am dezgoli sufletele și ne-am lăsa bunătatea și sensibilitatea la vedere...
Oricum, n-ar trebui să aşteptăm ca unul dintre noi să aibă un necaz pentru a ne împăca… sau măcar pentru a ne ierta unii pe alții.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Răutatea este cel mai grav handicap omenesc.



Eu cred că un om împăcat cu sine, senin, moral şi cu o viaţă normală, nu are timp de prostii, nu are preocupări mizerabile, nu caută să distrugă, să intrige și să denigreze alți oameni. Cei preocupați cu lucruri degradante, cu bârfe, certuri şi încercări de a le tulbura altora pacea sufletească și de a le strica reputația, sunt doar niște oameni singuri, vexați, complexați, slabi, temători, sărăciți de calități umane, de lumină sufletească şi de bunătate, lipsiți de dragoste (oare de ce?!); și care au decăzut, care nu se mai prețuiesc şi nu se mai respectă nici măcar atât cât să își păstreze demnitatea...
Cândva, înainte să înțeleg cum sunt structurați şi cum funcționează astfel de oameni, mă supăram pe ei... Acum doar îi compătimesc și sper că vor reuși să-și învingă toate slăbiciunile și să devină oameni cu intenții onorabile, demni și care să merite respectul și dragostea de care depind atât de mult sufletele lor singure și bolnave... 
Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Cred că numai un om care se detestă profund își otrăvește sufletul și își irosește viața, abandonându-se urâtului și răului...
Dacă tu nu te iubești pe tine însuți, cum ai vrea să te poată iubi alții?

Cel mai mare dușman al omului rău este el însuși. 

Cu cât un om mă urăşte mai tare, cu atât mai mult îmi întăreşte convingerea că se simte inferior mie şi că se simte slab în fața mea. Iar asta mă face să îl tratez cu compasiune, chiar dacă s-ar aştepta să îi răspund cu aceeaşi ură. Răutatea are întotdeauna o cauză: invidie, prostie, frustrare, complexe de inferioritate sau chiar boli psihice.

Nu vă panicați în fața celor care vă dușmănesc și care încearcă să vă facă rău. Nu-i dușmăniți și nu vă băgați în luptele lor murdare.
E mai onorant să pierzi o luptă rămânând OM decât să o câștigi decăzând.
La un moment dat dușmanii vor obosi și vor avea propriile necazuri, proprii dușmani care să încerce să le tulbure liniștea. 
Nimic nu rămâne neplătit în viața asta. Primești ce oferi, ai ce meriți.
Atunci când se vor întreba de ce li se întâmplă vreo nenorocire sper să realizeze că nu fac decât să plătească răul pe care l-au făcut altora.
Așa cum spunea și Benjamin Franklin: "Orice începe la mânie se termină în rușine."