Despre suflete mari, despre suflete mici...



Vă voi povesti o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, când eram copil, şi am să v-o relatez în mod obiectiv, lăsându-vă pe voi să descoperiţi mesajul din spatele cuvintelor...
Întâmplarea din copilăria mea este despre un bărbat care avea la vremea aceea în jur de 35-40 de ani şi care locuia cu mama lui. Bărbatul avea patima băuturii şi nu îmi amintesc să-l fi văzut treaz vreodată şi de fiecare dată când ne-am intersectat cărările l-am evitat. M-am îndepărtat de el pentru că ştiam deja de la toată lumea care îl stigmatiza că era un om condamnabil și dizgraţios. Auzisem că era divorţat, iar gura lumii îi pusese eticheta de „om bun de nimic”.
Şi, văzut din exterior, bărbatul chiar aşa părea. Căci ce vedea lumea? Un beţiv divorţat care locuia cu mama lui. Ce gândea lumea? Că era divorţat din cauza viciului urât pe care îl avea.
De fapt, după cum am aflat apoi, realitatea era cu totul alta: nu bărbatul fusese de vină pentru acel divorţ şi tocmai despărţirea de femeia pe care o adora l-a aruncat în patima băuturii, transformându-l din bărbatul cândva fericit într-o versiune a lui decăzută – un om plin de complexe, slab, nefericit.
L-am văzut deseori batjocorit în public, cel mai adesea în mod gratuit, fără să fi făcut ceva, insultat doar pentru că era altfel. Până şi copiii îl necăjeau, încurajaţi de faptul că nimeni nu le zicea nimic... Într-o zi, l-am văzut în mijlocul unei situaţii de-a dreptul umilitoare: căzut la pământ şi batjocorit inuman de nişte tineri teribiliști, care îl loveau cu picioarele violent şi îl udau cu apă. De jur împrejur se adunaseră câţiva curioși, care asistau iscoditori la la batjocura adusă unei fiinţe umane. Bărbatul era într-o stare avansată de ebrietate şi nu se putea apăra. Zăcea ud, făcând mişcări greoaie şi scoţând din când în când câte un strigăt furios. Nu avea putere nici să vorbească, nici să se apere, darămite să se mai ridice. Mi-am făcut curaj să îi rog pe agresori să se oprească, mustrându-i pentru modul impropriu de a-şi arăta superioritatea. Plictisiţi, aceştia s-au îndepărtat, glumind între ei, probabil „felicitându-se” reciproc pentru isprava lor.
Apoi am văzut-o pe mama bărbatului alergând într-un suflet ca să îşi salveze copilul. Probabil că o persoană care asistase la acea scenă a alertat-o pe bătrână, iar aceasta venea cum putea mai repede. Nu ştiu de ce, m-am aşteptat ca femeia să îl certe, văzându-l expus la acea batjocură, în starea aceea mizerabilă, decăzut din condiţia umană. În schimb, am văzut o mamă disperată, plânsă, împietrită de durere, care a îngenuncheat lângă fiul ei şi care, sub privirile curioase şi dezaprobatoare ale spectatorilor, şi-a ajutat fiul să-şi recapete o minimă decenţă, ştergându-i faţa de apa aruncată pe el şi murmurând în barbă ceva. Cu toată blândeţea şi grija din lume, l-a ajutat să se ridice, deşi era o mână de femeie, i-a aranjat hainele cum a putut mai bine şi l-a purtat sprijinit de ea către casă, lăsându-i încet în urmă pe privitorii care se uitaseră la toată scena ca la execuţia unui condamnat în piaţa publică.
Pentru acea femeie, acel bărbat nu era un beţiv, era copilul ei. Și nu era un om demn de dispreţ şi de batjocură, ci un suflet care avea nevoie de ajutor şi de înţelegere în cele mai grele clipe ale vieţii lui.
De atunci a trecut ceva timp şi am mai avut ocazia să văd fel şi fel de oameni „căzuţi la pământ”, însă nu am mai văzut nicicând o atitudine precum cea a acelei mame. N-am să uit niciodată chipul îndurerat al acelei femei şi dragostea din toate gesturile ei. Totuşi, nu compasiunea care răzbătea din toată făptura ei a fost ceea ce m-a impresionat cel mai tare: pe mine m-a emoţionat până la lacrimi ceva mai mare decât noi toţi – o iubire dincolo de înţelegerea omenească, cea de mamă. Acea mamă care înfrunta cu demnitate oprobriul public pentru fiul ei era însăşi definiţia iubirii necondiţionate.
Ştiu că unii dintre voi veţi gândi că era firească purtarea ei, de vreme ce îi era mamă şi era poate singura care ştia cauza durerii fiului, găsindu-i circumstanţe atenuante, însă eu cred că era ceva mai mult de atât.
              
Pe toţi ne poartă viaţa, ca într-un montagne-russe, când sus, când jos, când suntem fericiţi, când trăim dureri sfâşietoare. Nu e nimeni scutit de suferinţă, tot timpul vom găsi în jur semeni aflaţi în agonie, însă contează să fii Om atunci când te trezeşti faţă în faţă cu slăbiciunea umană. Şi cred că a fi Om înseamnă să te comporţi ca o mamă, ca un tată, ca o soră, ca un frate, ca un fiu sau ca o fiică nu numai faţă de cei dragi, ci faţă de un străin care are nevoie de ajutorul tău.  Ura, dispreţul, invidia nu ajută, atenţia, compasiunea, iubirea, da.
Este uşor să te comporţi frumos cu cei din familia ta sau cu cei de la care ai ceva de câştigat, însă caracterul de Om se vede din ajutorul acordat celui de la care nu are nimic de câştigat. Oare cu ce l-au ajutat pe acel bărbat tinerii care l-au umilit? Oare cu ce experienţă de viaţă au rămas ei din scena aceea tragică?
Am auzit adesea îndemnul „Dacă nu poţi face bine, nu face nici rău”. Ştiţi ce mi se pare trist? Că ori de câte ori apare şansa de a face un bine cuiva, oamenii devin deodată indiferenţi, lipsiți de interes şi dau înapoi. De ce, oare? Dar când e vorba de a face un rău, gratuit de cele mai multe ori, se unesc, devin interesaţi, dobândesc „puteri” nebănuite și investesc timp și energie ca să distrugă. Oare de ce nu investesc iubire?

De prea multe ori am văzut oameni care s-au asociat să distrugă, să denigreze şi să facă rău unui om „căzut la pământ” şi, cu regret vă spun, am văzut prea rar oameni unindu-se să ajute, să înţeleagă, să zidească. Sufletele mărunte, meschine, reci şi goale ca nişte peşteri pustii, se mulţumesc să îngroaşe straturile gloatei, să facă parte din oprobiul public, să trăncănească şi să nu întindă o mână spre fiinţa decăzută, chiar dacă aceasta le-a fost cândva prieten. Unul cu care au împărţit aceeaşi masă, acelaşi timp, aceleaşi sentimente şi promisiuni. Iar ceea ce mi se pare de-a dreptul strigător la cer este faptul că, uneori, deşi nu doresc neapărat să-l denigreze pe prietenul lor, aceste suflete mici se coalizeză cu turma pentru că aşa e de bonton: să fii cu cei mai mulţi.

Lecţia pe care mi-a dat-o acea femeie, căreia îi voi mulţumi toată viaţa pentru exemplul său, este să nu-mi doresc niciodată să fac parte din turma ridicolă, care aproape întodeauna este formată din oameni mici care se simt mari doar atunci când se coalizează cu alţii ca să arate cu degetul spre cineva. Am învăţat atunci că oamenii care condamnă şi pedepsesc, care anulează şi desfiinţează batjocoritor, care se simt superiori când scot în evidenţă defectele altora, dacă s-ar privi cu sinceritate în oglindă, nu le-ar plăcea imaginea lor. Ei defilează ţanţoşi cu moralitatea lor închipuită, de obicei în gloată, îşi arogă calităţi pe care nu le au, se erijează în iubitori de Dumnezeu şi drepţi judecători pe Pământ, deşi trăiesc în contradicţie cu cele mai multe principii creştine, dintre care primul a fost, este şi va fi iubirea de aproapele.

Pentru mine, în scena aceea, bărbatul în stare de ebrietate zăcând neputincios în balta de apă este mai demn decât tinerii batjocoritori şi decât lumea dispreţuitoare care îl priveau, cu aroganţă, de sus. Pentru mine ei sunt mici, iar el este mare.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii



Omul bun...



„Când vezi un om bun, încearcă să-l imiţi;
Când vezi un om rău, analizează-te.”
- Confucius
  
Omul bun are mereu un zâmbet pentru cei încruntaţi, o vorbă bună pentru cei descumpăniţi, o mângâiere pentru cei îndureraţi.
Omul bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și se dăruiește cu drag.
Omul bun nu se teme de sărăcie şi nici nu face compromisuri care nu-i fac cinste pentru a deveni bogat.
Omul bun nu se teme de oamenii răi, fiindcă el ştie că răutatea este o slăbiciune şi că puterea adevărată este bunătatea, iar ea învinge întotdeauna.
Omul bun nu se teme de singurătate fiindcă ştie că Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată și că întotdeauna îi va trimite un suflet care să-i umple singurătatea.
Omul bun nu se teme de suferinţe, fiindcă ştie că fiecare durere are alinarea ei și că fiecare încercare are învățătura ei.
Omul bun nu se răzbună pe cei care l-au rănit, ci-i iartă mereu fiindcă noaptea, înainte de culcare spune mereu: „...Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”
Omul bun nu judecă, ci ajută. Necondiţionat. Fără să aştepte ceva în schimb.
Omul bun nu se simte mare când îi ajută pe alţii, ci se simte binecuvântat, fiindcă ştie că a ajuta este o onoare şi o oportunitate înălțătoare.
Omul bun are o inimă puternică, iar ea îl ajută să rămână mereu drept și să nu se prăbuşească în momentele grele ale vieţii.
Omul bun vede ceva frumos chiar şi în cel mai urât om sau lucru, vede ceva bun chiar şi în cel mai rău om sau lucru, vede ceva de valoare chiar şi în cel mai banal om sau lucru. Pentru că el vede prin ochii lui, iar ei sunt întruchiparea blândeţii şi bunătăţii.
Omul bun rămâne bun oricât de mult l-ar încerca viaţa şi oricât de mult l-ar dezamăgi oamenii pe care-i întâlnește.
Omul bun nu își va pierde niciodată speranța, încrederea, puterea, credința, duioșia, iubirea. Pentru că el a înţeles că bunătatea este răsplătită întotdeauna. 


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii



Azi m-a bucurat...



... noua carte cu autograf a Mihaelei Rădulescu!  
Să te tot trezești cu asemenea surprize... 
Îți mulțumesc mult, Mihaela Radulescu Schwartzenberg! 
Și îți doresc să realizezi tot ce cuprinde lista ta! 
Pentru cei care doresc noua carte a Mihaelei, o pot primi acasă, cu transport gratuit, comandând-o la acest link: Cum iubesc bărbații






Lucruri pe care nu le ştiţi despre mine…



Când am început să scriu public, mi-am asumat ca lumea să îşi formeze fel şi fel de păreri despre mine, să mă placă sau nu, să mă aprobe sau nu, să mă înțeleagă sau nu, să mă iubească sau nu...
Unii îmi tot reproşează că am aere de vedetă, că m-am ajuns, că mă cred prea sus pentru a răspunde la mesaje, la comentarii şi că se ajunge foarte greu la mine...
Nu sunt vedetă şi nici nu îmi doresc să fiu. Nici măcar să devin populară nu mi-am dorit… Când am scris cartea Fluturi, intenţia mea a fost să public doar câteva volume pe care să le dăruiesc oamenilor dragi, nicidecum nu am sperat că ea va deveni bestseller şi că mă va cunoaşte atât de multă lume.
Pentru mine, noţiunea de vedetă înseamnă mai mult decât popularitate, înseamnă realizări remarcabile, contribuţii la înfrumuseţarea lumii şi un exemplu bun de urmat…
Pe mine nu mă veţi vedea niciodată la televizor lăudându-mă cu garderoba mea sau cu genţile mele (aşa cum fac “vedetele” de azi), eu nu mă voi lăuda niciodată cu lucrurile mele, pentru că nu ele mă definesc. Pe mine nu mă veţi vedea niciodată bălăcărindu-mă public prin emisiuni cu oameni cu care nu m-am înţeles şi care nu ştiu să îşi rezolve problemele în particular, cărora le place să îşi spele rufele în public, care se simt bine în postura de victimă şi care sunt aspiranţi la popularitate. Pe mine nu mă veţi vedea apărându-mă public de atacurile oamenilor care vor căuta să mă denigreze, pentru că nu îmi pasă de publicul influenţabil şi uşor de manipulat care crede orice zvon şi care se hrăneşte cu scandaluri. Eu ştiu cine sunt şi că nu am niciun păcat neomenesc şi de neiertat şi nici o datorie financiară sau morală neachitată... și mai știu că lumea nu ar trebui să fie un tribunal și că singura justiție dreaptă e cea divină. Pe mine nu mă veţi vedea în emisiuni în care să discut despre poveştile de viaţă ale altora şi nici să îmi dau cu părerea despre oamenii mediatizaţi pentru poveştile lor, despărţiri, divorţuri, colapsuri financiare, alegeri personale (de genul operaţii estetice), lucruri fireşti, pe care opinia publică le vede ca fiind fapte reprobabile şi demne de a fi dezbătute, de parcă n-am avea fiecare dintre noi câte o poveste, drame, decăderi, de parcă ne-am hrăni din durerile și dramele altora...
Ceea ce ar trebui să știe oamenii despre mine găsesc aici... în scrierile mele. 

Sunt un om simplu, firesc, fără nimic special sau nemaivăzut. Sunt un om cu bun simţ, crescut cu nişte valori care m-au structurat şi nimic nu mă poate schimba din omul care sunt: nici popularitatea şi nici succesul. Nu mă voi considera niciodată mai presus de alt om doar pentru că am nişte reuşite pe care alţii nu le au, pentru că sunt conştientă că fiecare om excelează în ceva, că fiecare om are ceva valoros în el, dar nu toţi ştiu asta sau nu toţi au posibilitatea să arate asta… Şi mai ştiu că întotdeauna va exista cineva mai bun decât mine.

Înainte să mă acuzaţi de aere de vedetă, n-ar trebui, oare, să încercaţi să mă cunoaşteţi? N-ar trebui, oare, să nu vă mai grăbiţi să îmi puneţi etichete, să vă gândiți că realitatea mea este alta decât închipuirea voastră? 
De ce prejudecata asta că un om care ajunge să fie popular și să aibă succes trebuie neapărat să se schimbe, să devină infatuat şi să îşi uite rădăcinile şi valoarea adevărată?

Nu dau nici doi bani pe imagini imaculate sau pe poleială, fiindcă știu că, de multe ori, acestea ascund lucruri care nu îmi plac și compromisuri pe care nu mi le doresc...

Nu aspir la celebritate şi nici la admiraţia lumii, nu caut să vând o altă imagine a mea. Sunt un om ca toţi oamenii, căruia nu-i va fi ruşine să îşi recunoască defectele şi slăbiciunile omeneşti. Nu sunt o sfântă, am greşit şi eu, am rănit, am avut momente de slăbiciune şi de rătăciri, dar am un suflet sincer, iubesc oamenii şi nu am niciun scop ascuns în relaţiile cu ei. 
Dacă voi fi văzută vreodată cu mâna întinsă, va fi doar ca să ofer, niciodată ca să cer. 

Nu m-am comparat niciodată cu nimeni, nu am concurat cu nimeni, nu trăiesc să dovedesc cuiva că pot mai mult, că am mai mult, că ştiu mai mult. Dacă mi-am dorit să am mai mult, nu a fost pentru a depăşi condiţia sau statutul cuiva, a fost doar pentru că îmi doresc o viață de calitate și pentru că detest senzaţia de handicap, atunci când aş vrea să ajut şi nu pot face nimic pentru alţii... Aș fi putut să fac mai mult, să construiesc mai mult, să am mai mult, dar ambițiile mele nu se limitează la a avea, de aceea nu m-am irosit și nu m-am vândut pentru lucruri, pentru funcții, pentru chestii trecătoare...

Nu sunt narcisistă, fiindcă sunt foarte sinceră cu mine şi îmi cunosc meritele și calitățile obiective. De mică am învăţat să preţuiesc fiecare apreciere fiindcă primeam laude şi complimente rar și în porţii mici şi trebuia să muncesc mult pentru ele…
Ştiu foarte bine să fac diferenţa dintre iubirea adevărată şi cea declarativă sau interesată… 

Am fost, sunt şi voi fi acelaşi om, indiferent dacă mă plimb cu maşini de lux sau cu autobuzul. O geantă de firmă sau o bijuterie scumpă nu mă fac să mă simt mai preţioasă, nu îmi cresc stima de sine, dar o faptă care îmi împlineşte sufletul, cum ar fi o banală bomboană dată unui bătrân care se bucură, mă face să mă simt cineva… Eu trăiesc pentru a fi cineva în sufletul meu, nu în ochii lumii. Sufletul meu nu se hrăneşte cu laude şi ovaţii, iar atunci când le primesc, o fac cu modestie şi recunoştinţă şi mă gândesc mult dacă sunt demnă de ele şi ce ar trebui să fac ca să le merit, să nu dezamăgesc… Sufletul meu se hrănește cu iubirea oamenilor dragi, cu fericirea lor, cu împlinirile lor...

Îmi cunosc foarte bine valoarea, nu mă voi iluziona cu merite închipuite. Nu mi-am dorit să scriu o capodoperă literară, am spus o poveste şi am făcut-o în felul meu, cu originalitate și cu mult suflet, fără a mă gândi vreo clipă că vreun cititor va fi dezamăgit de poveste sau de stilul de scriere.
Succesul cărţii mele i se datorează lui Dumnezeu, care a avut un scop atunci când a dus cartea mea în atâtea case, dar şi oamenilor buni care m-au citit cu sufletul, care au înţeles mesajul poveştii şi intenţia mea, care au ştiut ce să ia din cartea mea şi care nu s-au erijat în mari cititori cu pretenţii (așa cum fac niște copilițe care au citit și ele 3 cărți în viața lor), demontându-mi stilul de scriere şi povestea, care nu s-au grăbit să judece personajul principal doar pentru că acesta a avut curaj să se spovedească public, să îşi recunoască slăbiciunile, rătăcirile, greşelile, tristeţile, bucuriile, lucruri pe care unii le țin ascunse...

Sunt bănuită că am aere de vedetă, că aştept să fiu implorată să merg în emisiuni tv şi la evenimente, fără a se gândi cineva că nu sunt genul care să facă prezenţa în locuri şi printre oameni cu care nu am de împărţit timp de calitate şi nici o emoţie frumoasă... Nu găsesc nici o bucurie în a păși pe covoare roșii, în a fi înconjurată de persoane publice, în a fi în centrul atenției... Chestiile astea sunt pentru copilițe visătoare, aspirante la popularitate, care cred că e o realizare să se afle printre oameni celebri...
Ceva mă reține să merg alergând în emisiunile tv în care sunt invitată, simt că aș fura locul cuiva, că aș nedreptăți pe cineva care chiar ar merita să fie arătat public prin realizările sale… Da, sunt modestă şi simt că nu merit să fiu în atenţia publicului, fiindcă nu am realizări remarcabile, n-am muncit pe rupte şi n-am făcut sacrificii - aşa cum fac sportivii şi artiştii acestei ţări. Am scris doar o carte, nici măcar o capodoperă… dar e a mea, o iubesc și îmi iubesc cititorii! 

Este simplu să judeci ceea ce nu cunoşti, este simplu să crezi că poţi cunoaşte bine un om doar citindu-i câteva gânduri, judecându-l la prima lui ieșire nervoasă și doar prin prisma lucrurilor pe care nu le aprobi la el.
Mă întristează să văd că se pun etichete superficial, că nu se face niciun efort pentru a cunoaşte omul în profunzime… 
Ar fi multe de aflat despre mine, fiindcă sunt un om complex… și știu că nici dacă aș povesti despre mine în zeci de pagini unii tot n-ar fi capabili să mă cunoască... Sunt oameni care se află zi de zi în preajma mea și tot nu mă cunosc, așa că... :) 

Uneori par că zbor, deși mă târăsc, pentru că am și eu durerile mele, dorurile mele, grijile și temerile mele, dar îmi iau puterea din iubirea pentru oamenii dragi și mă pun pe locul al doilea... pentru că mă gândesc mereu că poate ceilalți nu au puterea mea, că poate nu-s obișnuiți cu dureri și au nevoie de sprijin...
Sunt un suflet de copil și vreau să rămân așa, pentru că viața m-a obligat să fiu un suflet matur și bătrân în copilărie, când ar fi trebuit să mă bucur de inocență... 
Sunt un om plin de complexe de toate felurile, dar căruia iubirea celorlalți îi dă un curaj nebun și o forță fantastică. N-am ambiție când vine vorba de mine, amân și mă neglijez, dar mă dau peste cap când cineva drag are nevoie de mine...

Cei care mă acoperă cu statutul de vedetă şi au impresia că eu trăiesc într-un palat de cleştar, ar trebui să ştie că eu muncesc, că am un job de 8 ore pe zi, că am responsabilităţi şi probleme ca toţi oamenii, că nu îmi e străină nici o suferinţă, că am trecut prin fel şi fel de etape… Şi, de dragul unei imagini de divă fericită cu o viață utopică nu voi ascunde faptul că am avut şi greutăţi în viaţă, că la un moment dat am pierdut tot și m-am reclădit de la zero, că am avut o perioadă când am mâncat doar pâine goală cu apă, pentru că am preferat să nu depind de nimeni, ca să nu-mi poată spune nimeni “ţi-am dat”, “te-am ajutat” sau detestabilul "dacă nu eram eu..." Nu din orgoliu n-am vrut ajutorul nimănui, ci pentru că nu am vrut să mă transform într-o neputincioasă... Am vrut să lupt şi să merit tot ce dobândesc. Nu regret nimic din tot ce am trăit. Toate experienţele m-au format aşa cum sunt. E adevărat, am simţit gustul amar al dezamăgirii când oameni care îmi declarau iubirea în gura mare şi care ştiau că am necazuri, nu au venit să bată la uşa mea ca să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, măcar de o vorbă bună… M-am iluzionat cu gândul că totuși n-au fost indiferenţi, ci doar au considerat că trebuia să le cer ajutorul… Dar le mulţumesc pentru asta, ştiţi de ce? Pentru că de la ei am învăţat să nu aştept să mi se ceară ajutor, ci să mă duc eu să-l ofer şi, mai ales, să fiu o prietenă prezentă, care să cunoască realitatea vieţilor prietenilor mei, nu să n-am habar de tragediile lor. 

Cei care trăiesc cu impresia că sunt vedetă ar trebui să ştie că eu n-am ambiţii de copii săraci, că nu aspir la bogaţii şi la opulenţă, că aş da oricând o cină romantică în cel mai luxos hotel din Dubai, pe o pungă de pufuleţi mâncată pe un petec de iarbă, împreună cu oameni dragi mie; că sunt un om cu respect faţă de oameni, că le spun “Sărut mâna” vecinilor bătrâni şi bătrânilor care vând în piaţă; că mă înduioşează mâinile muncite, că ştiu să apreciez orice efort şi că apreciez orice dovadă de afecţiune care mi se arată, că mă bucur ca un copil de un măr, de o bombonică, de un breloc ieftin… 
Nu fac diferenţe între oameni pe criterii sociale sau de etnie, eu nu aleg oamenii după frumuseţea fizică sau după criterii superficiale; ştiu că pot învăţa de la oricine şi că, de multe ori, cel mai simplu om îţi poate oferi cea mai preţioasă învăţătură, că sufletele frumoase şi valoroase nu au chip, nici lucruri anume, nici funcţii sociale…

N-am nevoie de celebritate pentru a mă simţi împlinită, nici de lucruri, nici de frumuseţe fizică. Mă simt incomod atunci când sunt invidiată și, uneori îmi pare rău că sufletul meu nu este la vedere...
Sunt omul care nu găseşte nici o bucurie în a fi admirat de la distanţă, dar căruia i se umple sufletul de soare şi de pace atunci când e îmbrăţişat, când vorbeşte cu oameni senini şi calzi, când poate fi util cu ceva, nu un simplu trecător...

V-aș putea povesti mult și despre defectele mele, despre psihozele mele... Sunt o ciudată pentru că nu mănânc după nimeni, dar mă pup cu câinii de pe stradă... Sunt obsedată de punctualitate şi de ordine, sunt un spirit critic, mă aprind uşor, cert și spun enormităţi atunci când vreau să pedepsesc pe cineva care m-a rănit, dar dacă un om îmi arată că îi pare rău că a greşit, indiferent ce mi-a făcut, în loc să îl resping, simt nevoia să îl iau în braţe şi să îl alint…
Înainte să judec fapta unui om, caut să-i înţeleg intenţia, iar înainte de a scoate pe cineva din viaţa mea, îi mai acord o şansă, două, trei, dar niciodată pe a patra. 

Sunt omul care nu se grăbeşte să condamne, care, atunci când află că o persoană a înşelat, a făcut un avort sau o altă greşeală, nu vede fapta urâtă a acelei persoane, ci faptul că ea are, de fapt, un necaz… fiindcă a greşi, cu voie sau fără, înseamnă a avea un necaz. Oricine poate să condamne şi să arate cu degetul, dar eu vreau să fac mai mult decât să judec și să anulez, fiindcă eu cred cu toată inima în reabilitare şi ador să văd oameni care evoluează, care reuşesc să devină cine trebuie să fie.

Acesta este omul pe care unii se grăbesc să îl catalogheze, pe care nu reuşesc să îl cunoască şi îl judecă fără a-l înţelege… Nu voi face nici un compromis de dragul unei imagini bune, de dragul banilor sau de dragul de a avea parte de admirația lumii.
Și nu mă voi schimba pentru nimic în lume, indiferent cât de sus sau de jos mă va duce viața. Știu deja că nu se moare din pâine și apă, știu că oamenii care azi te iubesc cel mai mult pot fi primii care dispar când ți-e greu, că nimic nu-ți aparține (decât tu însuți), că te poți reclădi de la zero, că poți iubi iar și iar, că poți pierde iar și iar... și știu că există Dumnezeu, care te poartă în brațe atunci când nu mai poți să mergi, care îți trimite un om bun atunci când rămâi singur, care îți trimite un vis nou atunci când nu mai aspiri la nimic...

Mă simt bine în lumea mea frumoasă, aici, printre oamenii simpli şi banali, dar buni şi sinceri, care nu vând imagini, care nu văd câte o oportunitate în fiecare persoană, care nu trăiesc doar pentru a dovedi lumii ceva… 

Sunt un om puternic, capabil să se reinventeze și să o ia mereu de la zero, nu depind de nimeni, dar depind de iubire... și slavă Domnului, am alături oameni care mă copleșesc cu iubirea lor sinceră și necondiționată, așadar am TOT ce îmi trebuie.
Sunt conştientă că vor fi mereu oameni care mă vor iubi, dar şi oameni care nu mă vor plăcea, ba chiar și oameni care mă vor detesta, treaba lor de ce… e povara lor, nu a mea.
Nu pot promite că voi fi un om perfect, pot spune doar că îmi doresc să fiu un om bun şi să însemn ceva bun în vieţile celor care mă cunosc… Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu toată iubirea de care sunt capabilă sper că voi reuși. Tata spunea că "nu contează ce-au spus oamenii despre mine ieri, nici ce spun azi, nici ce vor spune mâine, ci doar ceea ce vor simți la sfârșit"... 

Vă mulțumesc celor care mă înțelegeți, care mă placeți, care mă iubiți, dar și celor care nu mă puteți înțelege și accepta și vă cer iertare că nu știu cum, că nu am putere, nici timp și nici răbdare să vă ajut să mă percepeți așa cum sunt cu adevarat... 
Prioritatea mea sunt oamenii care mă merită, care au nevoie de mine, cu care nu trebuie să mă explic și să mă justific mereu... care știu cum sunt și care n-au nevoie de dovezi... 



Până nu e prea târziu...



Întorcându-mă acasă de la serviciu, m-am întâlnit cu o cunoştinţă care m-a surprins cu ochii înlăcrimaţi. M-a întrebat de ce plâng, dar am evitat să-i răspund... Era prea mult şi poate prea greu să mă apuc să-i spun prin ce stări trecea sufletul meu. 
Am lăcrimat trecând pe lângă un bătrân care savura cu poftă o îngheţată... Nu ştiu ce m-a înduioşat la acel om, poate bucuria şi pofta cu care mânca acea îngheţată, poate mâinile lui îmbătrânite care tremurau, poate chipul brăzdat de riduri, poate tristeţea şi resemnarea din ochii lui... Sau poate că în toţi bătrânii îl văd pe tata, a cărui zi de naştere ar fi fost mâine...
Aş fi avut un tată bătrânel şi poate ursuz, poate cicălitor, dar ce bine ar fi fost să îl mai am... să-i mai pot spune „La mulţi ani!”, să îi mai pot pregăti un desert, să mă mai bucur de prezenţa lui...
Încă şi acum mă învinovăţesc că nu am făcut destul pentru tata, deşi a plecat la cer când aveam 16 ani şi atunci nu aveam posibilităţile pe care le am azi... Acum nu pot decât să mă străduiesc să fiu fiica pe care şi-ar fi dorit-o şi pe care ar merita-o... Şi mi-e ciudă că nu reuşesc mereu... dar mă consolez cu ideea că părinţii înţeleg şi iartă... Poate tocmai de aceea îi sacrificăm cel mai mult, le înşelăm aşteptările, îi punem pe ultimul loc, ştiind că ei nu aşteaptă nimic, că nu pretind, că înţeleg, că se mulţumesc cu nimic, că iartă la nesfârşit...

Îmi amintesc cât de tare s-a supărat o prietenă pe mine când am încercat să o fac să înţeleagă că un prieten nu ar trebui să fie mai presus de un părinte. De ziua mea îmi cumpărase un cadou costisitor, pe care a cheltuit vreo 250 de lei. Am apreciat gestul şi efortul ei, deşi cadourile scumpe mă fac să mă simt incomod, fiindcă ştiu că întotdeauna se găsesc lucruri mai bune de făcut cu banii, mai ales atunci când ai o familie, când nu ai tot ce ţi-ar trebui, când în casă sunt lucruri de reparat, de îmbunătăţit... Chiar nu mă pot bucura dacă o persoană face sacrificii pentru mine, dacă renunță în favoarea mea… M-aș bucura mai mult să primesc de la prietenii mei un dar de 10-20 lei și de restul banilor să-mi arate că au făcut o bucurie copiilor lor, că le-au cumpărat ceva, că i-au dus la un film, la teatru, la patinoar…
După câteva luni am mers împreună cu prietena mea în oraş să îi căutăm un cadou mamei sale. Găsisem nişte papuci de vară, de care mama ei avea nevoie pentru picioarele bătrâne şi obosite, iar prietena mea a ales cel mai ieftin model (costau 45 de lei), refuzând să-i ia pe cei mai buni, care costau cu 30 de lei mai mult... Am răbufnit atunci şi i-am spus că nu mi se pare normal că îşi pune prietenii mai presus decât propria mama, mai ales că ştiam că şi altora le dăruia lucruri costisitoare, îndemnată de falsa prejudecată că trebuie să se ridice la nivelul lor... Nu m-a înţeles atunci şi s-a simţit lezată în orgoliul propriu, crezând că eu nu ştiu să apreciez faptul că mi-a făcut un cadou de care m-am bucurat... Dar bucuria mea s-a transformat în tristeţe atunci când am văzut că sunt pusă mai presus de mama ei… eu, o străină, poate doar o trecătoare prin viaţa ei, care nu aveam niciun merit spre deosebire de fiinţa care i-a dat viaţă şi care a crescut-o... De ce aş merita eu mai mult decât mama cuiva?

Dacă încă aveţi părinţi, nu-i neglijaţi în favoarea altora, nu-i puneţi pe ultimul loc, nu-i sacrificaţi pentru prieteni... Un prieten decent nu va aştepta să faceţi sacrificii şi nici să-l puneţi mai presus de propria familie... Un prieten decent vă cunoaşte posibilităţile şi recunoaşte de îndată un efort, de aceea nu se va putea bucura de faptul că îl privilegiaţi în defavoarea altora...
Dacă încă mai aveţi părinţi, bucuraţi-le sufletele şi nu aşteptaţi, nu amânaţi...

Atât de mult mi-aş dori să-i mai pot dărui lui tata ceva... să-i arăt cât de mult îl preţuiesc, cât de mult apreciez şi respect toate eforturile lui, toată iubirea cu care m-a crescut, toate renunţările lui... Dar nu pot decât să mă consolez cu gândul că el se bucură de fericirea mea, de realizările mele şi că e împlinit atunci când le ofer altora ceea ce i-aş oferi lui...




Răutatea este o boală...



Despre oameni mici cu suflete mărunte am scris destul… nu că nu aş mai avea ce să scriu, fiindcă ei există în jurul nostru şi încearcă frecvent să ne tulbure pacea sufletelor… Le-am mai transmis uneori câte un mesaj, sperând că îi ajut să își recunoască răutatea patologică, atât de corozivă pentru sufletele lor, dar…

Răutatea unora nu mă sperie şi nici nu mă supără, pentru că nu mă atinge în niciun fel. Răutatea lor ar trebui doar să mă întristeze, deoarece ştiu că ea ascunde multă nefericire, neîmplinire şi chiar prostie. Cred că m-am imunizat şi nici măcar nu mă mai pot întrista pentru oamenii răi, fiindcă atitudinea lor îmi este indiferentă. De amuzat nici atât, fiindcă asociez răutatea cu o boală, iar de oamenii bolnavi ar fi mare păcat să râd...

Nu vă mai consumaţi, oameni răi… Nu vă mai irosiţi să stricaţi, să denigraţi, să faceţi eforturi inutile de a distruge ceea ce alţii au construit… Este păcat de timpul vostru şi de energia voastră, de conştiinţa voastră, de momentele acelea când veţi privi în urmă şi veţi realiza ce aţi fi putut face bun şi frumos în viaţa voastră şi că, de fapt, aţi făcut lucruri urâte, care nu vă fac cinste…
Nu vă mai ucideţi timpul cu gânduri negative, nu vă mai otrăviţi sufletele cu sentimente urâte...
Chiar atât de puţin vă preţuiţi pe voi înşivă? Chiar vă simțiți bine în postura omului decăzut? Chiar atât de slabi sunteţi încât să nu vă puteţi depăşi condiţia şi să evoluaţi? Chiar atât de puţină credinţă aveţi, chiar atât de mult subestimaţi puterea şi dreptatea Divinităţii?
În viaţă, în Univers, există un echilibru perfect între bine şi rău şi aş regreta să ştiu că, la un moment dat, veţi blama soarta pentru nefericirea voastră, întrebându-vă: „Ce-am făcut să merit asta?!”

Este atât de simplu, de bine şi de frumos să trăieşti în pace şi armonie cu tine însuţi şi cu ceilalţi, să îţi vezi de drum fără a-i îmbrânci pe alţii din jurul tău, să construieşti pentru tine în loc să distrugi ceea ce au clădit alţii, să ajuţi, să-i tolerezi şi pe cei care, dintr-un motiv sau altul, nu îţi plac sau pe care nu-i poţi înţelege, să taci atunci când n-ai nimic bun de spus şi să nu împrăştii răutate şi urâţenie în jur…

Ar trebui să știți că atunci când nu aveți loc de alții (care nu vă deranjează și care își văd liniștiți de drumul lor), vă incomodează, de fapt, propria voastră persoană... Și ar trebui să înțelegeți că nimeni nu este vinovat pentru neputința voastră de a vă folosi timpul și energia în scopul binelui... 

Sufletul omului e dependent de iubire şi de frumuseţe şi ar trebui să înţelegeţi că nu veţi fi niciodată fericiţi dacă îl hrăniţi cu sentimente negative… și ar trebui să realizați că oferind răutate și urâțenie nu veţi primi niciodată înapoi ceea ce vă lipseşte acum când nu puteţi fi buni, senini, liniştiţi…

Răutatea este o boală care se vindecă numai cu iubire... de aceea vă doresc să aveți toată iubirea de care depind sufletele voastre! 



3 zile minunate!



Tocmai am revenit acasă după 3 zile minunate petrecute alături de prieteni dragi, oameni pe care i-am cunoscut aici pe facebook, cititori de-ai mei. De aproape 3 ani comunicăm prin intermediul facebook-ului, iar în timp s-a format un grup frumos de prieteni, căruia îi spunem „insomniaci” (denumire primită după numele blogului meu Insomnii, de la care a pornit totul). Sâmbătă ne-am întâlnit la o cabană frumoasă din Apuseni: Cabana Dacilor, din Călăţele Pădure (http://www.cabanadacilor.ro/). Mi-am dorit să-mi adun la un loc oamenii pe care i-am îndrăgit şi cu care încă nu mă văzusem şi am ales o locaţie frumoasă, în mijlocul naturii. Ne-am adunat vreo 32 de oameni, care am străbătut sute de kilometri, venind care din ce colț de țară locuia, pentru a ne întâlni. Am umplut două cabane şi am animat pădurea cu veselie, cu râsete, cu cântece la chitară şi voci emoționate. Aş putea povesti foarte mult despre aceste 3 zile încărcate cu amintiri minunate şi despre oamenii pe care i-am cunoscut şi nu ştiu cum aş putea cuprinde atâta frumuseţe, atâta fericire şi atâta iubire. Ne-am îmbrăţişat de zeci de ori, ne-am spus „te iubesc”, ne-am simţit liberi, ne-am simțit ca o familie, deşi ne vedeam pentru prima oară. Am fost o amestecătură de vârste, de la copii la oameni trecuţi de 60 de ani, dar perfect compatibili sufleteşte. Ne-am despărţit plângând şi promiţându-ne că ne vom revedea cât de curând. Am plecat către ei cu o geantă şi multe întrebări şi m-am întors acasă încărcată de daruri, de iubire şi de amintiri preţioase.

Am învăţat multe din această experienţă frumoasă şi de la aceşti oameni minunaţi... Am învăţat că oricât ar fi distanţele de mari, când le parcurgi cu iubire, par neînsemnate. Am mai învăţat că sufletele nu au vârstă, dar au culoare, au căldură şi au puteri miraculoase...
Am învățat că noi, oamenii, suntem cu adevărat frumoși atunci când ne arătăm cu vulnerabilitățile noastre, cu slăbiciunile noastre, cu sensibilitatea noastră, nu cu măști asumate doar de teama de a nu dezamăgi sau doar din dorința de a fi acceptați de ceilalți...
Am învăţat că acolo unde există iubire, există şi frumuseţe şi putere şi nu mai lipseşte nimic.
Am învăţat că o familie perfectă nu este cea care n-are nori pe cer, ci aceea care aşteaptă unită să treacă furtuna. Am învăţat că o femeie puternică nu fuge la prima încercare şi că nimeni nu-i poate lua ceea ce îi aparţine.
Am învăţat că o femeie trecută de 60 de ani se poate purta şi se poate simţi că o adolescentă, potrivindu-se perfect într-un anturaj de tineri, dacă este primită cu iubire. Am învăţat că o femeie de 57 de ani poate fi incredibil de vie, de sexy, de caldă şi de haioasă... că-i poate cuceri pe toţi prin naturaleţea ei, prin pofta de viaţă şi forţa cu care-i atrage pe toţi într-o stare de bine.
Am mai învăţat că pot exista familii frumoase, că timpul nu înstrăinează, nu ucide iubirea, că nu există cale mai bună de a-ţi creşte copiii decât cu respect şi cu multă iubire.
Am învăţat despre copii superbi, educaţi frumos, care se simt bine între adulţi, care le fac cinste părinţilor lor. Am învăţat despre taţi frumoşi, care cresc singuri fetiţe minunate... Am învăţat despre bărbaţi puternici, dar care plâng atunci când suflete le sunt atinse de o emoţie frumoasă...
Am învăţat despre femei puternice, care ştiu să fie şi mame excepţionale, şi soţii perfecte şi colege minunate. Am învăţat despre fiice ideale, care îşi divinizează taţii plecaţi la Cer...
Am învăţat despre suflete care ascund comori nebănuite. Am învăţat despre oameni cu bun simţ, de încredere, discreţi şi cu un comportament foarte elegant. Am învăţat cât de frumoasă e simplitatea. Am învăţat despre prieteni buni, protectori, toleranţi, gingaşi.
Am învăţat că braţele larg deschise înseamnă poarta deschisă a sufletului.
Am învăţat că nu timpul sudează prieteniile, ci sentimentele sincere. Am învăţat că distanţa e doar un spaţiu între trupuri, nu şi între suflete.
Am învăţat că prietenii se bucură, dar şi suferă împreună. Am învăţat că atunci când un prieten are un necaz, nu îl privim ca fiind tragedia lui, ci ca fiind tragedia noastră. Am învăţat că Dumnezeu este mereu acolo unde trebuie şi că, uneori ceva ce pare a fi o nenorocire, este de fapt o binecuvântare.
Am învăţat că atunci când prietenii se ţin de mână şi se roagă, Dumnezeu coboară în mijlocul lor şi îi binecuvântează ca un părinte fericit că îşi vede copiii uniţi.
Am învăţat că Dumnezeu are întotdeauna o cale de a aduce împreună oamenii care trebuie să se întâlnească. Am învăţat atât de multe din toate momentele, din toate emoţiile, iar de la toți aceşti oameni minunaţi am învăţat că... „şi totuşi există iubire”...


Vă mulţumesc pentru TOT şi vă iubesc!











Cabana Dacilor pe Facebook: http://bit.ly/Cabana-Dacilor



Prea scump că n-ai bani sau prea scump pentru tine?



Azi, îmi doresc să vorbesc despre noi, femeile, despre cât şi cum investim în noi. Vă voi împărtăşi doar nişte idei personale…
Cine mă cunoaşte, ştie că sunt pasionată de parfumuri şi de cosmetice... dar nu neapărat să am cu nemiluita. Sunt o femeie practică și nu aș încuraja niciodată risipa. Nu sunt adepta unui sertar plin de rujuri și de farduri pe care să nu le folosesc. Prefer 2-3 pe care să le folosesc. Singura condiţie este ca acestea să fie de calitate. Ei, aici apare o problemă cu care mă confrunt de mult timp: mentalitatea unor femei care consideră că nu au bani de investit în cosmetice de calitate. Prejudecăţi de genul “e prea scump” sau “cu banii aia îmi iau mai bine 2 bucăţi”. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne mulţumim cu puţin, nici cu orice, ci să aspirăm la ceea ce e mai bun şi la ceea ce ni se potriveşte. Calitatea face diferenţa. Da, dar calitatea costă… nu? Adevărat. Şi, nu numai o dată mi s-a aruncat în faţă afirmaţia deplasată şi grosolană: „Eu n-am banii tăi!“ O afirmaţie care m-a făcut să mă simt incomod şi chiar vinovată… Până când, am stat să analizez situaţiile şi am realizat că acele replici veneau tocmai de la persoane care şi-ar fi permis, dar care nu ştiu să se organizeze şi care au alte priorităţi.

Sunt sigură că există multe femei care trăiesc cu impresia că nu au suficient pentru a investi în lucruri de calitate şi care cred ar fi o extravaganţă prea mare să cheltuiască 150 lei pe un ruj, de exemplu. Sau pe un fond de ten bun. Sau 300 lei pe un parfum… Dar nu se gândesc că aceste lucruri nu le cumpărăm zilnic sau că ele “durează” câteva luni. Dacă ar fi să împărţim banii cheltuiţi pe un ruj, parfum, etc., am realiza că acel lucru ne-a costat în jur de 20-30 lei pe lună… bani pe care îi cheltuim frecvent pe ţigări, pe dulciuri, pe taxi, pe suc, pe chestii care n-ar trebui să fie prioritare în faţa frumuseţii şi a confortului nostru.

Cred că noi, femeile, am dobândit o mentalitate greşită preluată de la mamele şi bunicile noastre, care au fost femei de sacrificiu, care au trăit numai pentru şi prin copiii lor, care au învăţat să trăiască numai pentru alţii și pentru casă, care s-au mulţumit cu puţin sau chiar cu nimic, care au trăit cu impresia că nu li se cuvine nimic şi că sunt doar datoare să ofere… Femei care nu au cunoscut stima de sine… Femei care au preţuit mai mult lucrurile din casă decât propria persoană. Dar vreau să cred că acele vremuri au apus, că femeile de azi ştiu să se întreţină şi, pe lângă familiile lor pe care le îngrijesc cu multă dragoste şi dăruire, ştiu să se îngrijească şi ele.

Mă întristează femeile care poartă pe chipuri şi pe mâini urmele trudei şi a renunţării la sine… şi mă bucur că mama mea nu este una dintre ele. Aş suferi acum să ştiu că mi-a dat totul mie, că a sacrificat totul pentru mine şi şi-a luat dreptul de a se simţi frumoasă, femeie, de a se răsfăţa... Nicio femeie nu merită să renunțe la sine, să se neglijeze şi să îşi refuze bucurii și necesități fireşti. Prin natura sa, femeia renunţă oricum la mult prea multe lucruri şi mi se pare nedrept să i se refuze şi dreptul de a se îngriji şi de a se răsfăţa din când în când cu câte un lucru care îi este necesar și care îi place.
M-am întristat şi revoltat ori de câte ori am auzit expresii de genul: “Nu ştiu ce-mi face bărbatu-meu dacă dau atâţia bani pe un parfum!” sau “Să văd dacă mă lasă soţul să îmi iau…” Şi ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că aceste lucruri le-am auzit de la femei care muncesc, câştigându-şi existenţa singure, dar care se temeau de bărbaţii lor care fumau câte 2 parfumuri pe lună… sau care beau bere de banii ăia.

Îmi amintesc o scenă din copilărie care m-a marcat. Mama se machia, iar tata a văzut printre fardurile înşirate pe masă un ruj în care abia se mai vedeau câteva urme de produs şi în care stătea înfipt un chibrit (pe post de spatulă cu care să mai scoată ce rămăsese). Tata a luat rujul şi a întrebat-o pe mama de ce nu îl aruncă şi de ce se chinuie cu el aşa. Ştia raţionamentul mamei care voia să folosească până la ultimul miligram din rujul ei preferat şi totuşi i-a spus mamei că nu i se pare normal să se poarte ca o calică. “Nu eşti, draga mea atât de săracă încât să te porţi aşa. Îţi voi da bani şi vreau să îţi iei câte rujuri vrei, dar să nu te mai văd cu resturi d-astea.“, i-a spus tata. La fel a făcut şi cu mine. M-a încurajat mereu să am lucruri de calitate şi să mă îngrijesc.
V-am povestit cândva că primul meu parfum l-am primit la vârsta de 14 ani (articolul se poate citi aici: Primul meu parfum). Îl foloseam cu măsură, cu teama că se va termina. Într-o zi, când plecam undeva, tata m-a întrebat dacă m-am parfumat. “Nu., i-am spus. Nu stric eu parfumul aiurea…” Atunci, tata m-a întors din drum şi mi-a spus să mă parfumez şi să nu fac economie, fiindcă îmi va cumpăra alt parfum. “Nu pune nimic la păstrare, azi suntem, mâine, cine ştie? Bucură-te de lucruri dacă tot le ai.”, mi-a spus tata.

O altă amintire dragă din copilărie este legată de o pereche de adidaşi. Mi-i doream foarte mult, dar nu am îndrăznit să îi cer tatului meu să mi-i cumpere. Ştiam că sunt scumpi şi consideram că tata deja îmi oferea prea mult ca să-i mai cer şi acei adidaşi… Cumva, a aflat că mi-i doream şi m-a întrebat de ce nu i-am spus nimic. “Pentru că sunt scumpi”, i-am spus. Iar tata mi-a spus ceva ce mi-a influenţat toată existenţa, într-un fel special: “Tu eşti cea mai preţioasă pentru mine, iar pentru tine nimic nu e prea scump.” 
Ştiu, sunt părinţi care nu ar încuraja copiii aşa, de teamă că ar transmite o concepţie greşită. Depinde… Un copil bine educat, cu valori şi cu bun simţ nu va abuza niciodată de bunătatea nimănui şi nu va trăi niciodată cu impresia că i se cuvine totul. Eu am învățat de la tata să mă prețuiesc și am dobândit ambiția de a munci și de a avea ceea ce îmi doresc.  

Înainte să vă interziceţi lucruri, gândiţi-vă bine la priorităţi şi stabiliţi dacă într-adevăr este prea scump pentru voi și nu vi-l permiteţi... Admir femeile care spun: "Mai bine nu mănânc, dar îmi iau un parfum!” Da, sunt lucruri de care avem nevoie, care ne fac fericite, de care depindem pentru a ne simţi frumoase şi încrezătoare. Le merităm. Şi da, ele ar putea să ne fie oferite din când în când ca semn al aprecierii şi al prețuirii faţă de eforturile noastre neobosite de a-i înfrumuseţa şi îngriji pe soţii noştri, pe copiii noştri, pe părinţii noştri…

Eu nu îmi refuz lucruri care îmi plac și care îmi sunt necesare. Nu stau pe gânduri dacă îmi doresc rujul Chanel care îmi place atât de mult sau lucrurile cu care sunt obișnuită. Mi le-am cumpărat chiar și atunci când aveam salariul mic, cu eforturile de rigoare, desigur... dar a meritat pe deplin pentru bucuria mea.
Am cunoscut femei care au amânat să își ofere tot felul de lucruri pe care și le doreau şi care au murit înainte să apuce să cunoască bucuria de a le avea…




Câți merită?



„Învinge durerea,
 Râzi cât se poate,
Căci tot la zi ajunge
Şi cea mai lungă noapte.”
William Shakespeare

Ştii ceva? Scapă de starea asta deplorabilă, de supărare. Nu merită!
Te-aş întreba: câţi dintre oamenii pentru care te consumi acum şi pentru care ai sufletul tulburat și îngreunat sunt lângă tine să îți vadă tristețea și zbuciumul? Câți te țin în brațe și încearcă să îți aline tristețea și singurătatea? Câţi dintre ei ţi-au fost alături când ţi-a fost greu? Câţi ţi-au alinat durerile şi câţi ţi-au înţeles slăbiciunile şi rătăcirile omeneşti, fără a te judeca? Câţi au alergat grăbiţi spre tine să îţi aducă ceva atunci când îţi lipsea? Câţi dintre ei ţi-au şters lacrimile atunci când plângeai însingurat? Câţi au contribuit la ceea ce eşti şi ceea ce ai acum? Câți se bucură pentru reușitele tale și câți suferă pentru pierderile tale? Câți ți-au adus fericirea la ușă? Câţi dintre ar renunţa acum la confortul lor și la pacea lor sufletească pentru tine? Dacă mâine toată lumea s-ar întoarce împotriva ta, câţi s-ar lupta cu ea pentru tine? Dacă mâine s-ar spune minciuni despre tine, câţi ţi-ar lua apărarea și câți le-ar asculta curioși? Câţi dintre ei te cunosc cu adevărat? Câţi dintre ei te iubesc şi câţi doar te folosesc?
Înţelegi despre ce vorbesc? TU eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi toată viaţa numai de tine. Doar tu te vei putea privi obiectiv, doar tu îţi vei putea înţelege slăbiciunile, neputinţele, durerile şi rătăcirile. Doar tu te vei putea ajuta singur mereu.

Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii