Adio înseamnă ADIO!



Îmi cunosc foarte bine prietenii, aşa cum îmi cunosc şi duşmanii, chiar dacă aceştia poartă măşti ale prieteniei. Nu pot fi păcălită cu zâmbete prefăcute și nici cu amabilități însiropate. Recunosc de îndată cabotinii…
Atunci când mi se greşeşte, mai acord o şansă, şi încă una şi poate că o acord şi pe a treia, în funcţie de gravitatea greşelilor şi de oamenii care le-au înfăptuit. Dar nu acord şanse la nesfârşit. Am o limită… Şi am o maturitate care îmi permite să judec lucrurile obiectiv şi cu discernământ.
Nu sunt şi nu voi fi niciodată bătaia de joc a cuiva, iar cine îmi confundă bunătatea cu prostia şi cu naivitatea, se înşală amarnic...
Nu pot să cred într-un om care încearcă să se întoarcă la mine după ce, în repetate rânduri, mi-a greşit, m-a rănit, m-a jignit şi mi-a întors spatele. Nu pot primi cu braţele deschise pe cineva care m-a lovit şi care m-a scuipat peste obrazul pe care, cândva m-a pupat. Nu pot să cred într-un om care face alianţe cu persoane care mă duşmănesc şi cu care mă vorbeşte de rău.
Mi-am irosit mult timp şi multă energie cu oameni nesinceri, incapabili să relaționeze în armonie, să fie prieteni şi să iubească. Nu am de gând să o mai fac. Nu am de gând să mă mai încarc negativ sau să plâng din cauza oamenilor instabili, care nu ştiu să relaţioneze normal şi cu respect, care nu preţuiesc un prieten şi care mă torturează cu ieşirile lor nervoase, cu închipuirile lor bolnave, cu spiritul poliţienesc şi cu accesele lor paranoice.
Nu am de gând să îmi mai irosesc timpul şi energia cu oameni care mă obligă mereu să mă justific, să le explic ce simt pentru ei şi ce intenţii am.
Nu am de gând să îmi trăiesc viaţa înconjurată de oameni veşnic nemulţumiţi, care se pun mereu mai presus decât toţi ceilalţi, care ştiu numai să pretindă, dar care nu oferă niciodată nimic, care au vocaţii de victime, care suferă de mania persecuţiei şi care au o plăcere maladivă pentru dramolete.
M-am săturat de plecări şi de reveniri… Regret, dar sufletul meu este un castel, nu o gară… şi nici o sală de teatru.

Iert, dar asta nu mă obligă să acord şanse la nesfârşit.



Poți și meriți mai mult!



Mulţumeşte-te cu ceea ce este, dar caută mereu ceva mai bun.”
- Socrate

Poţi şi meriţi mai mult decât să-ţi limitezi universul la o singură persoană şi la un singur vis. Viaţa e plină de oameni frumoşi,  deschide-te să-i vezi.
Poţi şi meriţi mai mult decât să aştepţi după oameni indecişi, care nu fac decât să-ţi irosească timpul cu promisiuni şi iluzii. Acţionează.
Poţi şi meriţi mai mult decât să aştepţi în faţa unor ziduri, sperând zadarnic că vor deveni uşi. Pleacă. Mergi pe drumul tău.
Poţi şi meriţi mai mult decât să te tot învinovăţeşti pentru tot ceea ce ai făcut sau n-ai făcut, pentru ceea ce ai spus sau n-ai spus. Înseninează-te! Ai făcut tot ceea ce ai crezut mai bine la momentul acela, cu ceea ce ştiai la momentul acela.
Poţi şi meriţi mai mult decât să cerşeşti iubire şi să tânjeşti mereu după atenţia şi mângâierile de care depind sufletul tău. Întoarce-te cu iubire spre tine şi nu-i mai permite nimănui să fie etalonul fericirii tale. Tu contezi.
Poţi şi meriţi mai mult decât să auzi la nesfârşit „Iartă-mă!” şi „Îmi pare rău!”, spuse de guri mincinoase care doar te rănesc… Dacă nu sunt sincere, regretele celor ce ţi-au greşit sunt tot o formă de manipulare. Îndepărtează-te de acei oameni şi nu le mai permite să se joace cu emoţiile tale. 
Poți și meriți mai mult decât jumătăți de măsură. Meriţi iubire sinceră, prieteni adevăraţi, o viaţă senină. Alungă din cale tot ce-ți dăunează, iar dacă nu poţi alunga, atunci îndepărtează-te tu.
Poți și meriți mai mult decât să trăieşti situaţii în care fii nevoită să îți ascunzi lacrimile și grimasele de durere în spatele unor zâmbete chinuite. Opreşte-te, adună-ţi puterile şi fugi cât mai departe de cei care-ţi fac rău.
Poţi şi meriţi mai mult decât să asculţi mereu părerile greşite despre tine ale celor care trăiesc cu impresia că te cunosc atât de bine încât îşi pot permite să te judece şi să îţi critice alegerile. Nu. E viaţa ta. Sunt alegerile tale. Succesele tale. Eşecurile tale. Ale tale, nu ale lor.
Poți și meriți mai mult decât să îţi duci existenţa întrebându-te mereu „De ce?” și „Cum ar fi fost dacă...?” Poţi şi meriţi mai mult decât să porţi în suflet povara unui trecut care te ţine în loc şi care te ucide puţin câte puţin… Cu ce mai poţi schimba acum trecutul? Lasă-l aşa cum a fost şi învaţă lecţia lui ca să fii pregătit pe viitor.
Nu are rost să te torturezi acum cu regrete şi cu întrebări fără răspuns.
Nu mai poţi schimba trecutul, de aceea te rog să nu-ţi întuneci nici viitorul.
Poți și meriți mai mult!


Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Irina Binder - Insomnii




Uneori, cel mai rău este, de fapt, cel mai bun...



- Eşti cel mai rău tată din lume! Şi te urăsc!, i-am spus lui tata, cândva, când eram copil, doar pentru că el nu mi-a făcut pe plac cu ceva…

Tata mă iubea ca pe ochii lui din cap. Mă diviniza. Eram visul lui împlinit, al unui om greu încercat de viaţă, foarte singur, care nu mai avea nicio perspectivă şi care, la 50 de ani m-a primit pe mine, ca pe un dar, ca pe o nouă viaţă.
M-a răsfăţat în cele mai frumoase feluri. Mi-a adus flori încă de când aveam câţiva anişori, buchete făcute la florărie, pe care mi le dăruia negreşit de fiecare dată când era 1 martie, 8 martie, ziua copilului, ziua mea… Mi-a cumpărat tot ce a fost mai frumos, n-a considerat nimic ca fiind prea mult şi prea scump pentru mine… N-a considerat că la 14 ani era prea devreme să am un parfum scump şi nici o extravaganţă să îmi cumpere un cal, când am împlinit 8 anişori.
Mi s-a dedicat în totalitate, pentru că am fost universul lui. A ascultat la nesfârşit poveştile mele, a fost spectator ore în şir când îi cântam cocoţată pe masă cu un spray pe post de microfon. 
A îngheţat ore în şir aşteptându-mă la patinoar să mă mai dau încă o tură şi încă una…
A cărat zeci de bolovani, aplecadu-se la vârsta de 60 de ani ca să-i ridice, pentru a-mi face în curte un rond cu flori.
Mi-a spus sute de lucruri frumoase, pe care m-a rugat să le scriu ca să le pot avea atunci când el nu va mai fi lângă mine să mi le mai spună…
Dar a fost corect şi sever. Dragostea faţă de mine nu l-a făcut subiectiv.
Când m-a dezaprobat, m-a certat. Când am greşit m-a pedepsit. Aveam o listă cu 15 pedepse, din care, ori de câte ori făceam câte o boacănă, trebuia să îmi aleg una… şi niciodată nu mi-a ridicat vreo pedeapsa înainte de termen, indiferent cât de mult îl durea tristeţea mea.
Nu m-a menajat doar pentru că eram doar un copil şi nici nu mi-a angajat o femeie care să facă treburile casei, deşi starea financiară i-ar fi permis… a preferat să învăţ să fac totul singură, să întreţin o casă, să gătesc, să mă întreţin pe mine şi să preţuiesc lucrurile şi munca altora. Mai târziu a regretat, considerând că mi-a sacrificat copilăria… N-a fost aşa. Am avut o copilărie de poveste. Cu excepţia momentelor în care auzeam copiii jucându-se pe afară, iar eu trebuia să calc sau să fac treabă în casă, am doar amintiri frumoase… Amintirile mele cuprind zile pline de soare, de fructe, de flori, de zâmbete, alergări către braţele lui primitoare, vocea lui blândă, serile în care cântam amândoi…
Amintirile mele sunt despre un tată răbdător, care refăcea de zeci de ori grămada de frunze uscate pentru a mă trânti eu peste ea… sau care stătea ore în şir, făcând echipă bună cu un copac de care legam elasticul pentru a sări…
Amintirile mele sunt despre un tată generos care, când mergeam la cofetăria mea preferată şi mâncam profiterol, mă întreba mereu dacă mai vreau unul. Şi făcea la fel şi după al 2-lea... Nu i se părea aiurea dacă voiam să mănânc mai multe, iar lumea condamna asta. Şi totuşi, n-am avut roşu în gât şi n-am văzut spital în copilărie… Şi da, mi-a permis să beau cafea când aveam vreo 6 anişori, un moment pe care nu îl voi uita, fiindcă ospătarul era siderat de faptul că un copil şi-a comandat o cafea! :)
Amintirile mele sunt despre zile în care îl întrebam pe tata ce vrea să gătesc, iar el spunea: “Azi îmi duc prinţesa la restaurant!”... Şi despre momente în care, după ce termina de mâncat ceva gătit de mine, îmi pupa mâna şi îmi spunea că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun, chiar dacă era cea mai dezgustătoare mâncare.
Amintirile mele sunt despre un tată corect, înţelept şi cu valori. Despre poveşti în care îşi elogia părinţii şi prietenii…
Amintirile mele sunt despre un tată care o iubea pe mama, care o prețuia și care îmi vorbea mereu foarte frumos despre ea. 
Amintirile mele sunt despre un tată care, atunci când vorbea despre mine i se luminau ochii și care se emoționa foarte mult când îi spuneam câte ceva frumos...
Şi totuşi, când a fost nevoie să mă corecteze, a aplicat pedeapsa pe care a considerat-o potrivită. Nu mi-a spus niciodată ceea ce mi-ar fi plăcut să aud, nu m-a lăudat nemeritat, deşi mi-a făcut cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată... Nu m-a menajat atunci când a trebuit să îmi pună oglinda în faţă şi să îmi arate că greşesc, că sunt rea, că sunt urâtă, că sunt necinstită… Aş fi îndurat orice, numai supărarea lui nu o puteam suporta… Pentru că şi eu îl divinizam. Aş fi făcut orice ca să îl mulţumesc şi, drept dovadă, i-am pus în braţe zeci de diplome… Am încercat să fac tot ce ştiam că îl face fericit și mândru şi niciun efort nu mi se părea prea mare… Ştergeam geamurile casei şi dalele de piatră din curte, ori de câte ori ploua, fiindcă ştiam că nu îi plăcea să le vadă stropite… Mă trezeam cu noaptea în cap şi dădeam zăpada din curte pentru a face o potecă spre poartă, ştiind că mă va conduce când aveam să plec la şcoală. Îi cunoşteam toate tabieturile şi aveam grijă să aibă mereu cămaşa călcată şi batista curată în buzunarul hainei… Când îşi bea cafeaua îi aşezam ceşcuţa cu tortiţa în faţă, ca să nu fie nevoit să o întoarcă… Iar la ora 8 fix, eram mereu în casă, despărţindu-mă cu greu de copiii de afară, pentru că nu mi se părea normal ca tata să cineze singur…
Şi totuşi simt că nu am făcut destul, aşa cum, cu certitudine şi tata a simţit, că ar fi putut face mai mult pentru mine… Dar eu ştiu că a făcut TOTUL, ENORM, că s-a întrecut pe sine… că a fost, de fapt, cel mai BUN tată din lume.

Nu ştiu de câte ori i-am spus lui tata că este cel mai rău tată din lume… dar ştiu că el nu mi-a spus niciodată că sunt cel mai rău copil din lume. Ba chiar am o amintire preţioasă, prin care tata mi-a spus ce părere are despre mine:

- Tati, când o să fiu mare, vreau să am un soţ aşa frumos ca tine., i-am spus cândva.
- Eu nu sunt frumos decât atunci când te ţin pe tine de mână...

Părinţii mei mi-au dat o inimă, un nume şi un caracter… le preţuiesc prea mult ca să fiu altcineva decât cine sunt…
Și, poate că nu sunt cel mai bun om din lume, dar vreau să cred că nici cel mai rău, doar pentru că am personalitate și pentru că devin incomodă atunci când spun adevăruri care deranjează.

Cu timpul am mai spus şi altora: “Eşti cel mai rău din lume!” şi “Te urăsc!”, dar întotdeauna a spus-o copilul capricios şi răsfăţat din mine… Fiindcă niciun om nu a fost cel mai rău şi nici n-am urât cu adevărat pe cineva…
Şi mie mi s-a spus că sunt cea mai rea şi mi s-a spus şi “Te urăsc!”… dar ştiu că acele cuvinte veneau din suflete încărcate cu dureri…
Cred că "Te urăsc!" înseamnă de fapt, "Te iubesc atât de mult, încât mă doare enorm când mă dezamăgești!"
Uneori mai spun cuiva că este rău, atunci când nu îmi face pe plac şi mi se mai spune şi mie că sunt rea atunci când nu sunt pe placul cuiva…
De fapt, cred că atunci când ne supărăm, doar uităm ce însemnăm unii pentru alţii şi cât de frumos ne leagă iubirea…





Adio, prietenii închipuite!



A sosit timpul să recunosc că mi-a plăcut să mă amăgesc cu prietenii închipuite. Fiindcă asocierea cu persoane pe care conjuncturile le-a obligat să fie în preajma mea, nu înseamnă neapărat o prietenie. Eu am încercat. Aşa este felul meu. Nu pot relaţiona fără să mă implic sufleteşte. Iubesc oamenii şi le arăt asta... Aşa cum ştiu. Este adevărat că din iubire nu devin ipocrită şi nu spun numai ce place auzului... şi uneori devin incomodă. 
M-am bazat mereu pe faptul că oamenii din jurul meu mă cunosc şi mă preţuiesc suficient, încât să nu mă judece şi să mă respingă cu prima ocazie în care nu le fac pe plac. Dar, m-am înşelat. Mi s-a dovedit că uneori, tot ceea ce ai făcut bun şi frumos este de îndată uitat, atunci când ai deranjat cu ceva… Culmea este că, de obicei deranjezi cu adevăruri, fiindcă nu toată lumea suportă adevărul spus în faţă. Unii se complac în relaţii ipocrite...
Şi te trezeşti într-o zi că eşti scuturat bine de cineva pe care îl credeai prieten, pe care îl credeai aproape… Da, era aproape fizic, fiindcă îl obliga conjunctura… Dar îţi va arăta că orgoliul lui este mai presus de tine, că tu nu erai altceva decât o persoană la îndemână... Şi îţi va arăta care îţi este locul şi însemnătatea în viaţa sa, cu o reacţie care poare fi asemănată cu o palmă peste obrazul pe care, altădată, te pupa.

Simt că am “tras” de anumiţi oameni ca să îmi fie prieteni… şi am greşit. Sufletul meu este atât de dependent de iubire, de prietenie şi de apropiere, încât m-a făcut să mă grăbesc să-i consider prieteni pe oameni care nu au fost mai mult decât nişte cunoscuţi...
Putem alege pe cine să iubim, dar nu putem alege cine să ne iubească. Am învăţat asta destul de târziu…
De azi, aleg să nu mă mai amăgesc cu prietenii închipuite.
E o decizie care îmi va proteja sufletul şi care mă va scuti de timp irosit. Ştiu, ei se vor simţi nedreptăţiţi şi abandonaţi. Se vor victimiza şi mă vor acuza că m-am schimbat, pentru că atunci când nu le mai faci pe plac și când nu mai ești așa cum vor ei, oamenii te acuză că te-ai schimbat. Nu vor căuta nicio clipă un motiv de dezbinare în purtarea lor, fiindcă, după părerea lor, ei sunt mereu buni şi corecţi şi consideră că li se cuvine totul, că toată lumea le datorează ceva, iar ei nu datorează nimic, nici măcar un comportament echitabil…

M-am încăpăţânat să mă cuibăresc în suflete neprimitoare şi reci, pe care le credeam palate frumoase şi m-am trezit captivă în nişte peşteri goale…

Atunci când eşti nevoit să te desparţi de un om şi știi că n-are rost să îi aduci argumente pentru decizia ta, fiindcă nu le va înţelege oricum, ar trebui să-i spui că nu pleci din cauză că nu este el suficient de bun pentru tine, ci pentru că nu eşti tu destul de bun pentru el. Aşa poate mai ai vreo şansă să nu transformi acel om într-un duşman...

Poate că totuși m-am schimbat... fiindcă am realizat ce merit.


Spirite critice, vocații de țațe...



M-a întrebat azi, cineva, crezând că aş putea explica mai bine, cum se numeşte “boala” celor care caută şi văd numai defectele celorlalţi? Se referea la cei care critică orice, care bârfesc întruna şi care-i dezaprobă mereu pe cei din jur pentru alegerile pe care le fac, începând de la hainele pe care aceştia le îmbracă, până la prânzul pe care îl au în farfurie…
Pe moment m-am gândit că este vorba doar de un spirit critic, apoi am realizat că această atitudine este determinată de frustrări personale… Fiindcă un om nemulţumit de sine şi nefericit se identifică adesea cu un astfel de caracter.

Eu cred că persoanele care sunt mereu preocupate de “defectele altora” (nu că ar fi vorba neapărat de defecte, fiindcă de multe ori aceste defecte sunt doar închipuite și sunt doar scorneli menite să-i minimalizeze pe ceilalţi), sunt pur și simplu frustrate.

Cei care dezaprobă tot, care critică mereu şi nu găsesc nimic bun de spus despre ceilalţi, cei cărora li se par greşite toate alegerile altora şi care simt nevoia să supună atenţiei publicului ceea ce dezaprobă la alţii, au nevoie să îşi confirme mereu că sunt mai buni şi mai presus decât restul lumii. Iar asta arată nesiguranţă de sine şi goliciune interioară…

Mai sunt şi cei care se ofensează imediat, cărora li se pare că i-ai privit nu ştiu cum sau care se simt nedreptăţiţi de vreo vorbă sau de vreun gest de-al tău, chiar dacă prin purtarea ta nu i-ai jignit şi nu le-ai greşit în vreun fel. Aceştia suferă de mania persecuţiei şi au vocaţie de victimă.

Sunt foarte obositoare aceste persoane, mai ales când, zilnic trebuie să le auzi recitându-şi pledoariile pline de frustrări, instigatoare şi denigratoare la adresa celorlalţi… Aceşti oameni strică armonia din jur şi relații dintre oameni.
Boala lor? Nu ştiu… sociopatie? Răutate? Frustrări personale? O stimă de sine foarte scăzută? Singurătate? Sau poate o pustiire a sufletului, care este lipsit de frumosul care i-ar face să iubească oamenii, să îi accepte aşa cum sunt, să le respecte alegerile şi să le vadă părţile frumoase…
Sau, poate că sunt doar infatuați. Poate chiar se cred mai presus de toată lumea, mai buni, mai frumoși, mai deștepți, niște mici Dumnezei îndreptățiți să aprobe și să dezaprobe ceea ce facem, spunem și suntem noi, oamenii normali...  




Vorbind despre mine, te descrii pe tine!



Ca răspuns la anumite întrebări de genul: “De ce nu te iei de Cutărescu pentru că te bârfeşte” şi lista continuă cu “te copiază”, “ţi-a făcut rău”, “spune minciuni despre tine”, etc…
Am detestat mereu conflictele şi discuţiile, mai ales cu oameni care nu au caracter. Ori, cineva care decade la asemenea mizerii este clar că prin definiţia lui este un caracter urât.
Sunt oameni cu care nu se poate comunica şi consider absolut inutil să încerci să te aperi şi să îţi revendici drepturile în faţa celor fără scrupule şi fără omenie.
Am preferat să îmi văd de drum şi să îi las să vorbească aiurea în urma mea. Şi nici măcar nu sunt supărată pe aceste persoane, fiindcă sunt demne de compătimit dacă au preocupări atât de dezonorante.
Aceste persoane n-au decât să creadă că eu nu ştiu ce fel de caractere au şi că au reuşit să mă păcălească… Important este că eu le cunosc foarte bine, le ştiu scopurile (mărunte şi mizerabile, de obicei), le cunosc strategiile, intrigile, slăbiciunile şi frustrările... Ştiu foarte bine cine sunt şi ce roluri joacă, în funcţie de interesele lor…
Nu am încercat să comunic cu ei fiindcă nu merită şi pentru că nu pot pretinde de la ei mai mult decât sunt prin definiţia lor… Tata avea o vorba: “Unui om în pielea goală, n-ai ce să-i ceri din buzunar.”
A intra în conflicte cu astfel de oameni ar însemna degradare, timp pierdut şi nervi irosiţi.
Toate acţiunile acestor oameni vorbesc despre ei înşişi: despre valorile lor, despre preocupările lor, despre calitatea lor umană.
Mai important decât să îmi revendic eu drepturile şi să îmi apăr reputaţia pe care aceştia caută să mi-o strice, este ceea ce ştiu eu despre mine şi ceea ce fac eu. Nimic nu se compară cu un suflet plin de pace şi mulţumit, cu o conştiinţă curată şi cu libertatea de a putea susţine privirea oricui, fără a mă ruşina cu cine am fost şi cu ce am făcut. N-am datorii la nimeni, n-am făcut rău nimănui. Singura mea datorie faţă de oameni este respectul, pe care îl acord chiar şi acestor persoane care n-au înţeles că denigrându-mă nu mă pot murdări pe mine, ci se murdăresc doar pe ei.
Nu sunt şi nu voi fi niciodată victima acestor persoane… Ei sunt victimele propriilor lor răutăţi…
Sunt nefericiţi, iar eu, pe oamenii nefericiţi nu mă pot supăra.
Prin toate vorbele și faptele lor, oamenii se descriu pe ei înșiși. 



Secretul fericirii?




Mulţi învăţaţi au încercat de-a lungul timpului să găsească şi să definească secretul fericirii, mecanismul din spatele creării unei vieţi frumoase şi armonioase. Nu știu dacă există un secret al fericirii, iar dacă există este unul general valabil pentru fiecare trăitor pe acest Pământ sau fiecare om are propriul lui mod de a fi fericit?
Ceea ce ştiu sigur este că fiecare este dator să încerce să fie fericit şi trăiască frumos, pentru ca, la sfârşit, să poată privi cât mai senin înapoi şi cu cât mai puţine regrete.

Şi cred că am fi mult mai fericiţi...
- dacă nu ne-am mai compara mereu cu alţii, dacă nu ne-am mai dori constant să fim ca ei sau în locul lor, dacă am trăi mai mult concentraţi pe a fi decât pe a avea.
- dacă am trăi mai echilibrat şi ne-am reevalua mai des valorile şi priorităţile.
- dacă am trăi mai mult pentru noi înşine decât pentru alţii. Alegerile pe care le facem sunt raportate mai mult la ceilalți decât la noi înșine. Concurăm prostește și inutil cu oameni care au mai mult, ne străduim să dobândim lucruri care nu ne sunt neapărat folositoare și pierdem timp prețios din viață pentru a le avea, doar pentru a fi în rând cu lumea. Avem orgolii şi ambiţii nejustificate, pentru care ne irosim timpul, sănătatea şi pacea inimii.
- dacă ne-am folosi energia şi timpul consumate inutil cu diverse aspecte distructive pentru binele nostru şi al aproapelui nostru. Iar printre aceste aspecte distructive care ne irosesc energia şi vitalitatea enumăr doar: invidia, superficialitatea, răutatea, teama de eşec, dorinţa nebună de a dovedi că avem şi că putem. Lista este mult mai lungă, dar aţi înţeles voi ce rele ne distrag atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: viaţa noastră, fericirea noastră.
- dacă ne-am schimba perspectiva prin care îi vedem pe cei de lângă noi. Adică ar trebui să vedem binele din fiecare, şi nu răul,  să îi privim pe oameni cu drag şi să le apreciem calităţile – şi vă asigur că orice om are calităţi şi de la oricare seamăn avem ceva de învăţat – în loc să vedem la ei trăsăturile urâte. Asta înseamnă să ne bucurăm pentru reuşitele lor, şi nu să îi invidiem.
- dacă ne-am schimba optica despre viaţă privind înainte, spre viitor, în loc să ne cantonăm în trecut, unde nu mai putem schimba nimic. Stând ancoraţi în trecutul care ne-a încărcat cu dureri, ne sabotăm singuri fericirea şi ne transformăm de-a pururi în victime ale deziluziilor.
- dacă nu ne-am mai tortura cu întrebări inutile şi cu gânduri negative, dacă nu ne-am mai împovăra sufletele cu regrete şi cu ură, dacă ochii noştri ar vedea dincolo de aparenţe, dacă inimile noastre ar bate în ritmul iubirii.
- dacă am învăţa să facem totul cu iubire: să ne trezim zi de zi cu chef de viaţă, să mâncăm cu bucurie fără să ne mai învinovăţim că nu am început dieta fix în acea dimineaţă, să ne îmbrăcăm binecuvântând hainele confortabile în loc să ne uităm supăraţi în oglindă că nu ne place ceva la noi, să mergem la serviciu cu recunoştinţă chiar dacă ne aşteaptă nişte sarcini mai dificile în acea zi. Dacă am privi de dimineaţă cu optimism spre ziua ce ne stă dinainte, cu siguranţă totul ne-ar ieşi mai bine şi nu ne-am mai simţi atât de epuizaţi fizic şi psihic.

Poate că secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru şi iubire în tot ceea ce facem, ce suntem, ce gândim… Iar iubire? Avem cât pentru zece vieţi. Trebuie doar să ne folosim de ea.



Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Irina Binder - Insomnii




Sufletul meu este un castel



De când tatăl meu mi-a spus că sufletul meu este un castel, încerc să îmi imaginez sufletul fiind aşa. Şi da, am un castel încăpător şi primitor, dispus să găzduiască oamenii care doresc să îl locuiască frumos…

Îmi amintesc că am fost un copil sensibil, terorizat adesea de oameni răi şi cu prejudecăţi. Nu numai o dată am alergat în casă plângând, fugind de răutăţile unora…
Într-o zi, când tata m-a văzut plângând în curte, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat şi, chiar dacă mereu îi ascundeam supărările mele, dorindu-mi să îl menajez, atunci am răbufnit şi i-am spus ce mă supărase. Atunci tata mi-a reamintit că sufletul meu este un castel, pe care trebuie să îl menţin curat, plin de linişte şi de frumuseţe.
Şi m-a întrebat, zâmbind, aşa:
- Dacă vine acum cineva şi vrea să îţi arunce în casă un sac plin cu gunoi, îi permiţi să facă asta?
- Nu!, i-am răspuns, ştiind cât munceam să fac curăţenie în casă, deşi eram abia o fetiţă…
- Dar dacă vine şi caută să facă multă gălăgie, să îţi spargă lucrurile, să facă dezastru?
- Nu l-aş lăsa!
- Atunci, fă la fel şi cu sufletul tău. Nu lăsa pe nimeni să îţi arunce în el gunoi sau tristeţe şi nici să facă dezastru înăuntru.

Recunosc, nu am ştiut întotdeauna să păstrez liniştea şi curăţenia în castelul meu. M-am grăbit să primesc înăuntru oameni pe care nu îi cunoşteam, ale căror intenţii nu le ştiam, iar aceştia au venit cu mizerii, au făcut gălăgie şi au căutat să distrugă frumuseţea castelului meu.
Copleşiţi de lucrurile urâte pe care le adunaseră în sufletele lor, au încercat să se elibereze de ele, lăsându-le în sufletul meu…
Oamenii vin însoţiţi de bagaje diferite şi oferă ceea ce au în ele. Unii oferă frumuseţe, alţii doar lucruri urâte, tristețe, dureri...

Cândva, porţile castelului meu erau larg deschise, pentru toată lumea… Azi stau închise şi sunt precaută atunci când primesc pe cineva înăuntru.

Da, sufletul meu este un castel. Un castel pe care vreau să îl păstrez plin de pace, de lumină şi de iubire…



Iartă-mă!



Mi-am văzut în treacăt sufletul, dar l-am ignorat.
N-aveam timp pentru el. Eram prea ocupată să petrec clipe preţioase alături de cei dragi. Şi nu voiam să-i ascult durerile şi nemulţumirile. Eram prea copleşită de durerile altora, care trăiau în mine ca şi cum ar fi fost ale mele.
Dar, într-o zi, când m-am trezit prea pustiită, mi-am cercetat atent fiinţa şi mi-am amintit de sufletul meu, pe care atâta timp l-am ignorat. Mă aştepta acolo stingher, dezgolit, neprotejat de vremea rea. Şi stânjenită, mi-am făcut curaj să-i vorbesc cu sinceritate:
Iartă-mă, suflete! Iartă-mă că, nepermis de mult timp, am pus alte lucruri şi alte suflete mai presus de tine!
Iartă-mă că te-am împovărat cu griji inutile, cu regrete, cu râuri de lacrimi plânse şi neplânse, cu doruri, cu temeri, cu ură!
Iartă-mă că nu am avut grijă de tine, că te-am lăsat chiriaş la persoane care nu te-au meritat...
Iartă-mă că te-am amăgit cu speranţa unei păci interioare mereu amânate, mimând fericirea!
Iartă-mă pentru toate jumătățile de măsură cu care am trăit, pentru toate bucuriile pe care ţi le-am refuzat și pentru toate libertăţile de care te-am privat!
Iartă-mă că nu te-am ascultat când mă avertizai și că nu ți-am vorbit cu sinceritate și curaj, atunci când mă rugai!
Iartă-mă că ţi-am ignorat chemările şi că ţi-am înăbuşit bucuriile!
Iartă-mă că te-am transformat în gară pentru tot felul de trecători, cei mai mulţi neştiind să te respecte şi la plecare luând tot ce-au putut din tine, lăsând în urma lor numai tristeţe, durere şi dor!
Iartă-mă că uneori te-am pustiit chiar eu de tot ce aveai mai frumos, smulgând din tine cele mai frumoase flori, fără a mai sădi altele în locul lor...
Iartă-mă că nu ţi-am dat timp pentru dragoste, pentru linişte, pentru iertare, pentru frumos!
Iartă-mă pentru toate întrebările fără răspuns cu care te-am torturat, pentru toate complexele cu care te-am împovărat!
Iartă-mă pentru toate ezitările, pentru toate amânările și pentru visurile la care am renunţat!
Iartă-mă că te-am supus rătăcirilor mele de moment!
Iartă-mă că te-am bulversat cu sentimente contradictorii, cu iubiri iluzorii, fiind prea grăbită să iubesc, să urăsc, să plec și să mă întorc!
Iartă-mă că ţi-am luat prea des dreptul la fericire!
Iartă-mă că nu am ştiut cât eşti de fragil şi de dependent de iubire!

Iartă-mă!

Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Irina Binder - Insomnii



Cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt EU!




Declar anul 2014 ca fiind anul „Cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt EU!” 

Nu, nu declar un an al egoismului. Din contră. Declar un an al marilor schimbări. Al alegerilor bune. 
Al încrederii şi al stimei de sine. Anul în care fiecare va primi ceea ce merită şi în care îşi va realiza visurile. Nimic nu este imposibil pentru cineva care îşi doreşte ceva cu adevărat. Nimic nu poate opri un om care crede în el şi care se preţuieşte. Un om care se preţuieşte nu îşi abandonează visurile. Nu se lasă tras în jos. Nu renunţă. Luptă pentru a deveni ceea ce îşi doreşte să fie. 
Mai întâi de toate fiecare dintre noi trebuie să realizeze cine este şi cine îşi doreşte să fie. Şi trebuie să înţeleagă că trebuie să fie cine îşi doreşte, nu cine îşi doresc alţii. 
Trebuie să încetăm să mai trăim pentru alţii, pentru a le face pe plac, pentru a-i mulţumi, pentru a ne integra într-o societate superficială şi cu false valori. 
Oamenii au aşteptări de la noi, dar noi nu avem obligaţii şi datorii faţă de ei. Avem doar responsabilităţi, faţă de copiii noştri, faţă de familii, de prieteni şi de societate. Responsabilităţi pe care le vom putea îndeplini cu succes doar dacă vom fi un bun exemplu pentru toată lumea. Un om nemulţumit cu sine, un om slab, nu va fi niciodată un bun exemplu. Nu va fi niciodată fericit şi va transmite asta celorlalţi. Nemulţumirea de sine se va vedea în toate gesturile lui, în fapte şi în alegeri. 
Gata cu lamentările şi gata cu victimizările. Gata cu căratul bagajelor grele şi inutile cu care ne-a împovărat trecutul. Sufletele noastre trebuie să fie uşoare, să plutească. Şi pentru asta trebuie să ne descotorosim de toată încărcătura care le îngreunează nemeritat. 
Anul acesta vreau să scriem fiecare dintre noi o poveste. O poveste despre regăsire, despre succes, despre visuri împlinite, despre noi mai frumoşi, despre iubire, despre fericire. 
Trebuie doar să credeţi în voi şi să faceţi alegeri bune. Viaţa voastră nu depinde decât de voi înşivă şi de Dumnezeu. Nimic şi nimeni nu vă poate opri din calea voastră corectă, iar dacă găsiţi mereu argumente ca să nu faceţi schimbări, sunt doar scuze care vă vor ţine departe de reuşitele voastre. 
Tu, cel care mă citeşti acum, nu eşti singurul care ai suferit. Sunt milioane de oameni care au pierdut în faţa iubirii, care au fost abandonaţi, care au fost trădaţi, care au fost nedreptăţiţi, care s-au abandonat pe sine şi care au uitat cine sunt, ce pot şi ce merită. Toate eşecurile, toate nereuşitele şi deziluziile au luat încrederea şi forţa acestor oameni. 
Nimeni nu va veni să îţi bată la uşă ca să îţi redea încrederea, forţa şi dorinţa de a trăi frumos. Tu singur trebuie să le regăseşti şi să lupţi pentru ţelurile tale. 
Tot ce trebuie să faci este să devii un TU mai bun, să ierţi tot ce te-a făcut să suferi şi să te ierţi pe tine pentru tot ce nu ţi-a reuşit. Bunătatea înseamnă putere, iar iertarea este o poartă către libertate. 
Trage o linie între trecut şi prezent şi fă alegeri bune. Priveşte strict către viitor şi caută motivaţie în dragostea pentru tine, pentru viaţă şi pentru oamenii care contează în viaţa ta. 
Tu nu eşti o persoană la voia întâmplării. Tu eşti unic, minunat şi desăvârşit. 
Nimeni nu îţi poate decide viaţa, alegerile şi fericirea. Tot ce eşti îţi aparţine. 
Eu cred în tine şi îţi doresc să ajungi acolo unde vrei să ajungi. 
Poţi şi meriţi!