Cine se adună se aseamănă.



Unii nu sunt capabili să înţeleagă că dacă te înstrăinezi de ei, ai un motiv. Şi, în loc să caute adevăratul motiv pentru care te-ai înstrăinat, îşi închipuie tot felul de lucruri, victimizându-se, simţindu-se nedreptăţiţi şi acuzându-te că nu ai fost capabil să le fii prieten, că te-ai schimbat, că nu eşti omul care păreai a fi...
Azi voi vorbi despre cei de care m-am înstrăinat doar pentru că au ales să rămână prieteni cu oameni care mă duşmănesc şi care s-au purtat cu mine altfel decât am meritat.
Bineînţeles că niciun om nu este dator să îmi rămână alături. Nu am forţat alegerile nimănui, mi-am dorit ca oamenii să îmi rămână alături doar din convingeri proprii. Nu am încercat să-mi „cumpăr“ prieteni cu false valori, mi-am asumat tot ceea ce însemn, cu bune şi cu rele.

Am vorbit deschis depre nedreptăţile care mi s-au făcut, fără a umbla cu intrigi ticăloase, fără a încerca să stric imaginea celor care mi-au făcut rău. Fără exagerări inutile şi fără victimizări. Fără intenţia de a distruge relaţiile dintre prietenii mei şi cei care nu îmi mai sunt prieteni. Am expus doar faptele, pe care le-am putut dovedi întotdeauna. 
Prietenii trebuie să fie sinceri, nu?
După ce am arătat cum s-au purtat unii cu mine, au fost prieteni care au ales să fie neutri (spun ei), de fapt, au ales să rămână alături de ambele părţi: şi cu mine şi cu cei care mi-au făcut rău. Eu refuz să accept asta. Ori alături de mine, ori alături de celălalt. Ştiu, nu am dreptul să condiţionez, dar am dreptul să aleg.

Eu nu pot concepe să fiu prietenă cu un om care i-a făcut rău unui prieten de-al meu. Nu pot fi prietenă cu un om care are un caracter îndoielnic, în care nu pot avea încredere. Aşa gândesc eu. Între cel bun şi cel rău (dovedit prin faptele lui, desigur), îl aleg mereu pe cel bun, chiar dacă cel rău nu mi-a făcut mie, personal, niciun rău (încă). Asta e doar o chestiune de timp… fiindcă mi s-a dovedit de multe ori că aceia care fac rău cuiva, vor face oricui. Cine nu are caracter îşi va arăta adevărata faţă de îndată ce un om anume nu-i mai este util în atingerea scopurilor proprii.

Eu îmi iubesc prietenii. Nu pot relaţiona fără iubire. Iar dacă iubesc un om, nu pot fi indiferentă la nedreptăţile care i se fac, nu pot ignora faptul că i se face rău şi nu îi mai pot privi cu ochi buni pe cei care nu s-au purtat corect cu el. Aşa sunt eu.
Şi atunci, mă întreb: de ce prietenii mei ar alege să rămână alături de oameni care mi-au făcut rău?
De ce, în ciuda dovezilor pe care le aduc, ei sunt indiferenţi la mitocănia cu care am fost tratată de către prietenii comuni și tolerează caracterle lor mizerabile? Răspunsul? Pentru că sunt indiferenţi la suferinţa mea, fiindcă nu îmi respectă drepturile şi nu mă preţuiesc. De iubire nici nu mai spun… nu îndrăznesc să o invoc în cazurile acestea…

Nu cred în oameni care fac compromisuri de dragul aparenţelor. Nu cred în oameni care nu au verticalitate şi care nu sunt asertivi. Nu cred în oameni care admit nedreptăţi şi caractere infecte. Nu cred în prietenia şi nici în iubirea celor nepăsători la nedreptăţile care mi se fac. Nu cred în prietenii care nu au la bază principii morale sănătoase, reciprocitate şi încredere. Iar fără încredere eu nu pot relaţiona.

Cred cu adevărat că oamenii care se adună se aseamănă. Acesta este motivul pentru care mă înstrăinez de cei care se adună cu oameni care mă duşmănesc, care m-au nedreptăţit, care au caractere urâte.
Am pretenţia de la prietenii mei să mă cunoască. Să ştie ce fel de om sunt, ce calităţi şi ce defecte am. Să nu se îndoiască atunci când le expun nişte fapte şi să nu mă acuze de intenţii mârşave şi de dorinţa de a le strica relaţii de prietenie. Mi se pare degradant să strici relaţiile oamenilor, dar asta nu înseamnă că voi face compromisuri şi că voi ascunde fapte care m-au nedreptăţit. Detest ipocrizia şi prefăcătoria. Oamenii pot alege de partea cui doresc să fie, în funcţie de valorile şi principiile lor.

Am ajuns să fiu detestată de cei cu care am încheiat relaţii de prietenie, iar ei, incapabili să se privească obiectiv, se victimizează şi aruncă vina asupra mea... Singura mea vină este că am ales să mă protejez de dezamăgiri și că nu mă irosesc și nu mă iluzionez cu prietenii închipuite.

Dacă eu am renunţat la anumiţi oameni, nu a fost pentru că sunt rea, rece şi renunţ uşor la prieteni, nici pentru că nu ştiu să tolerez, să iert şi să dau încă o şansă celor care mi-au greşit; nici pentru că mă cred perfectă (fiindcă nu sunt), ci pentru că nu pot relaţiona cu oameni cu care nu am în comun aceleaşi principii morale şi aceleaşi valori.

Acesta este răspunsul meu pentru toţi cei care se întreabă de ce m-am înstrăinat de ei…
Îmi pare rău, nu pot să cred în voi… Nu pot să cred în prietenia voastră închipuită, nici în sinceritatea voastră şi nici în intenţiile voastre bune, cât timp vă asociaţi cu oameni care mă duşmănesc, care mi-au făcut rău şi care au caractere îndoielnice…

Cine se adună se aseamănă. Indubitabil.


Sunt așa cum sunt, nu cum spun unii...



Oamenii m-au descris în fel şi chip, în funcţie de felul în care m-au perceput... Unii s-au grăbit să mă eticheteze, fără ca măcar să mă cunoască, iar alţii, nici măcar după mult timp petrecut în preajma mea nu sunt capabili să mă descrie obiectiv.
Unii m-au iubit din prima clipă, altora le-am devenit antipatică din momentul în care au văzut că sunt asertivă şi că nu sunt genul de persoană care seduce orgolii.
Eu nu joc câte un rol pentru fiecare om, fiindcă nu am niciun scop în relaţiile cu lumea. Nu mă folosesc de oameni şi nu caut să îmi creez o imagine imaculată.
Iubesc oamenii şi am un suflet încăpător, însă mă feresc de aceia care mă obosesc cu aşteptări şi cu pretenţii absurde. Nu datorez oamenilor decât respectul, iar cei care merită mai mult, au parte şi de iubirea mea.
Am încercat să fiu bună cu toţi cei pe care i-am cunoscut, să nu nedreptăţesc pe cineva, să nu rănesc, să nu devin o amintire urâtă, iar dacă am greşit vreodată cu ceva într-o relaţie, atunci am greşit faţă de mine... Da, faţă de mine, fiindcă am făcut compromisuri de dragul relaţiilor armonioase, acceptând lucruri împotriva principiilor mele de viaţă.
Asta m-a costat dușmănii și lupte inutile...
Pentru mine, mai important decât ce cred şi ce spun oamenii despre mine, este cine sunt eu cu adevărat. Reputaţia ţi-o poate strica orice om rău intenţionat, dar onoarea, nu. Reputaţia nu are nicio valoare... Se vor găsi mereu guri rele care să te descrie cât mai urât, cât şi minţi înguste care să creadă zvonurile...
Nu am făcut eforturi să schimb păreri despre mine... am deja destulă experienţă ca să ştiu că sunt unii care nu vor reuşi niciodată să judece oamenii după calităţile lor obiective, ci doar după prejudecăţi proprii şi după zvonuri.
Nu sunt un om perfect, nu trăiesc după reguli stricte, dar am o regulă pe care nu mi-o încalc: să trăiesc astfel încât să pot privi cu demnitate în ochii oricui şi să nu mă ruşinez de ceea ce sunt în faţa lui Dumnezeu...



Doar iubirea poate acoperi orice neajuns!



Cu ceva timp în urmă, pe când mă aflam într-o vacanţă la mare, am văzut pe terasa unde mâncam o familie foarte supărată. Tatăl îşi certa băiatul (care avea vreo 11-12 ani) pentru că furase o minge. Am asistat la lecţia de morală pe care i-a dat-o copilului, care, fără a mânca nimic, a plecat într-un loc mai retras din faţa terasei ca să plângă. Tatăl s-a ridicat imediat să îl aducă înapoi la masă şi, pentru că băieţelul a refuzat, l-a lovit. În acel moment, m-am ridicat de la masa mea şi m-am dus aproape de acel bărbat. 
„Nu îl bateţi, vă rog frumos...” – i-am spus bărbatului, care era foarte furios. L-am rugat să stăm puţin de vorbă, dar acesta mi-a spus să îmi văd de treaba mea. S-a dus la masa lui şi şi-a continuat prânzul, privindu-şi băieţelul care stătea şi plângea pe bordura trotuarului din faţa terasei. 
Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la masa unde tatăl băieţelului, împreună cu soţia şi fetiţa mai mică, mâncau. 
Le-am cerut iertare că intervin şi am încercat să le spun că pedepsind băiatul cu ceartă şi lovituri nu îl vor corecta. Abia când am văzut-o pe mama băieţelului plângând am realizat că vorbeam cu tot sufletul, poate implorând, încercând să îl conving pe acel om că fiul lui fura pentru că îi lipsea ceva, nu pentru că era un hoţ. 
„Are de toate!” – mi-a spus tatăl convins. 
„Sunt sigură că are de toate, dar sunteţi sigur că are tot ce are nevoie?” 

I-am explicat tatălui că acea minge pe care fiul lui o furase era elementul care contribuia pe moment la împlinirea lui. A luat acea minge crezând că aia îi lipseşte, fără a înţelege ce îi lipsea cu adevărat. 
„Cine fură o dată, va fura şi altă dată”... Aşa este, va mai fura, fiindcă va găsi mereu lucruri de care crede că are nevoie şi care îi lipsesc, pentru a completa ceea ce îi lipseşte cu adevărat şi pentru a compensa lucruri de care este privat. 

Eu cred că acelui copil îi lipsea iubirea, căldura, atenţia. 
Toţi părinţii spun: „Îmi iubesc copilul enorm, aş face orice pentru el!” - şi sunt sigură de asta, însă iubirea pe care o simţi şi pe care o dovedeşti asigurându-i o viaţă sigură, lucruri de care are nevoie şi educaţie, trebuie arătată şi prin afecţiune şi trebuie declarată. Toţi copiii ar trebui să fie trataţi la fel ca şi copiii cu nevoi speciale (orbi, invalizi – cărora li se acordă foarte multă atenţie). Copiii au nevoie de atenţie şi mai ales de căldură, de confirmarea că sunt iubiţi, că sunt protejaţi, că sunt apreciaţi. 

La fel se întâmplă şi cu adulţii care fac greşeli. Au nevoie de mai multă atenţie, de confirmarea că sunt iubiţi, protejaţi, apreciaţi... Cei cărora le lipsesc aceste lucruri, fac anumite greşeli: „fură” de la alţii ceea lipseşte, mint şi inventează poveşti, strică armonia celor mai fericiţi şi mai împliniţi... 

Avem tendinţa să condamnăm orice greşeală ca fiind reprobabilă şi să aplicăm pedepse cu scopul de a-l corecta pe cel care a greşit. Eu nu cred în eficacitatea pedepselor, eu cred în ajutor şi în corecţia făcută cu iubire. 
Pedepsind copilul sau adultul care a furat, nu îl corectezi, ci îl transformi într-un hoţ. Pedepsindu-l pe cel care a greşit, el va ţine minte doar că a fost pedepsit sau poate chiar va uita, din dorinţa de a uita ceea ce i-a provocat durere şi umilinţă. În schimb, dacă va fi tratat cu iubire, nu va uita. Dacă i se va arăta cât poate fi de bun, dacă i se va arăta că este apreciat şi iubit, va recăpăta încredere în el, în oameni şi în dragoste și va răspunde cu iubire. 
Orice greşeală pe care o face un copil sau un adult are o cauză. Întâi de toate trebuie stabilită acea cauză, altfel, greşeala se poate repeta. 
De îndată ce cauza a fost descoperită, ştim cum putem ajuta acel om să se corecteze. Dar totul trebuie făcut cu iubire.

Dragi părinţi, copiii voştri nu sunt hoţi, nu sunt mincinoşi, nu sunt leneşi, nu sunt răi. Lor doar le lipseşte ceva, iar voi, deşi le oferiţi totul, trebuie să vă asiguraţi că le oferiţi tot ce au ei nevoie. Nevoile oamenilor sunt diferite și trebuie să înțelegem că unele suflete au o nevoie mai mare de a li se confirma că sunt iubite...  

Dragi adulţi, oamenii care ne fură ceva (de obicei pacea sufletească), nu sunt hoţi, ci doar oameni cărora le lipseşte ceva. Noi îi putem pedepsi, făcându-i să se simtă vinovaţi şi devină mai răi, sau îi putem ajuta cu iubire să se corecteze şi să devină oamenii care trebuie şi care pot fi.


Niște gânduri...




Poate că noi, oamenii, ar trebui să avem sufletele transparente, la vedere. Nu ascunse în trupuri acoperite cu haine şi mascate de chipuri zâmbitoare. Poate că, având sufletele la vedere, nemiloşii şi mitocanii nu ne-ar mai produce dureri şi nedreptăţi, văzând că avem deja propriile dureri. 
Ceea ce vedeţi aici pe acest blog e un suflet. Iar dacă nu vin în fiecare zi să mă văicăresc de dureri, nu înseamnă că nu le am. La fel ca toţi oamenii, am probleme de tot felul, am momente în care îmi pierd energia şi încrederea, în care adorm plângând, de dor, de durere, din cauza regretelor. Am momente când pic de oboseală, când mă tem, când trebuie să fiu mediator între prieteni care se ceartă sau divorţează, când îmi fac griji pentru sănătatea mea şi a oamenilor dragi, când încasez tot felul de răutăţi nemeritate… 
Eu nu sunt mai bună ca restul lumii, dar am o calitate pe care tata mi-a educat-o: înainte să nedreptăţesc un om, să mă gândesc că are deja propriile lupte de dus… că are deja dureri, neajunsuri şi să nu contribui şi eu la tristeţea lui. 
Nu ştiu ce-i face pe unii atât de nemiloşi, atât de indiferenţi la durerile altora, atât de lipsiţi de respect… 

Am simţit un dezgust profund ori de câte ori am văzut oameni bârfind şi denigrând alte persoane sau când am văzut persoane publice atacate şi terfelite, judecate pentru felul în care îşi trăiesc viaţa, puse la zid pentru alegeri pe care au tot dreptul să le facă, discutate fără pic de decenţă şi de consideraţie faţă de problemele lor de viaţă şi faţă de durerile lor, fiindcă divorţurile, despărţirile, decesele în familie, declinul profesional şi denigrarea publică sunt DURERI. Iar unora, nu le ajunge că batjocoresc, dar mai fabrică şi minciuni, totul cu scopul de a crea ştiri senzaţionale care să se vândă bine… Cui? Numai oamenii fără discernământ pot crede fabricaţiile jurnaliştilor şi a celor care bârfesc şi denigrează. Numai oamenii proşti şi răi găsesc plăcere în a afla bârfe inutile despre alţii… 
Îmi amintesc că tata m-a auzit cândva vorbind cu prietena mea Luminiţa despre o vecină… şi ne-a aruncat o privire dezaprobatoare spunând: “Vi se pare că sunteţi mai bune ca ea dacă o vorbiţi de rău?” N-am să uit niciodată lecţia aceea… 

Spuneţi-mi, cine nu are probleme în viaţă? Cine nu are mizerii, cine nu a decăzut măcar o dată de la calitatea de om, cine nu a greşit, cine nu a pierdut? Iar dacă TOŢI avem fel şi fel de poveşti, de greşeli şi de defecte, de rătăciri omenești, de ce ne credem îndreptăţiţi să vorbim despre alţii? Şi de unde satisfacţia asta maladivă de a te bucura de declinul cuiva, de unde plăcerea macabră de a vorbi despre durerile altora? 

Dragi oameni care faceți asta, în special domnilor jurnalişti, v-aţi gândit măcar o dată să faceţi schimb de roluri cu persoanele pe care le expuneti public, de care faceţi batjocură, despre care scrieţi şi spuneţi atâtea neadevăruri, doar să vă faceţi meseria, doar să prostiţi masele firave ale societăţii? Ar fi un exerciţiu util să vă imaginaţi că o persoană publică scrie despre voi, despre despărțirile voastre (dându-şi cu părerea şi speculând), despre părinţii voştri, despre copiii pe care îi iubiți atât de mult, despre felul în care arătaţi - murdărind totul şi batjocorind tot ce iubiţi… Şi mă întreb, oare voi, nu sunteţi tot oameni? Nu aveţi dureri, sentimente, lucruri sacre, greșeli, defecte, povești de viață? Nu vă puteţi gândi câtă nedreptate faceţi şi cât de mult răniţi? Nu vă gândiţi cât de mult decădeţi de la calitatea de om, scriind atâtea minciuni, atâtea răutăţi? Nu vă gândiţi că nedreptățind omul despre care flecăriți fără măsură, mai suferă şi alţi oameni nevinovaţi, părinţii lui, copiii lui, oameni care îl iubesc, care îl cunosc şi care sunt martori la nedreptăţile voastre? 
Nu vă gândiţi cât de urâţi sunteţi în ochii lumii, o lume prea scârbită de atâta mizerie şi privată de frumos? Aveţi atâtea lucruri frumoase de arătat lumii, fiindcă oameni valoroşi ai ţării oferă atât de mult, muncesc şi fac sacrificii ca să aducă renume, mândrie şi bucurie poporului, iar voi îi ignoraţi… 
Noi între noi avem atâtea lucruri frumoase de împărtășit, de povestit, putem învăța unii de la alții, putem fi prieteni, ne putem uni ca să construim lucruri frumoase, să ajutăm, să contribuim la acea lume bună și frumoasă la care visăm… Dar facem alegeri greșite.

Nu ştiu ce se întâmplă în ţara asta, în lumea asta, dar e clar că ne înstrăinăm din ce în ce mai mult unii de alţii, uitând să fim familii, prieteni, să ne iubim… să fim OAMENI. Apoi ne plângem de dezamăgiri şi de lipsa iubirii şi îl acuzăm pe Dumnezeu că e nedrept… 

Ştiu, acest adevăr nu va schimba lumea, nu va fi pe placul unora, ba chiar îmi va aduce duşmani… dar, în naivitatea mea am scris sperând că unii vor reflecta… Măcar pot spune că am încercat, că nu m-am mulţumit să fiu doar un simplu spectator la tot ceea ce se întâmplă...




Nostalgie




„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”
- Antoine de Saint-Exupéry

Îmi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei şi de felul în care mă grăbeam să cresc. Îmi doream să devin adult, să am drepturi la fel ca oamenii mari, să am puterea lor de decizie şi libertatea lor, fără a bănui vreo clipă câte responsabilităţi, câte provocări, câte încercări, câte dezamăgiri şi câte renunţări la visuri sunt într-o viaţă de adult...
Nu ştiam că, atunci când nu mai eşti copil, nu-i mai ai pe părinţi mereu cu tine ca să te protejeze, că societatea nu mai este blândă cu tine, că supravieţuirea devine o luptă continuă, că lucrurile au o altă valoare şi dimensiune, că o greşeală minoră nu îţi mai este iertată atât de uşor, ba chiar se interpune între tine şi oameni pe care îi iubeşti...
Îmi aduc aminte că, atunci când eram copil, imitam obiceiurile adulţilor, de exemplu mi se părea fantastic să bei cafea. Azi mi se pare fantastic să te poţi juca, să te poţi bucura de lucruri mici, copilăreşti, să speri cu tot sufletul la ceva ce îţi doreşti, ştiind că, dacă vei fi cuminte, vei primi pentru că meriţi. Azi ştiu că nu primeşti întotdeauna ceea ce meriţi, că a fi demn şi onest nu este garanţia că vei primi recunoaştere, că succesele nu îţi vor fi întotdeauna răsplătite aşa cum se cuvine. Azi mi s-ar părea minunat să poţi spune fără frică tot ceea ce gândeşti, să pui întrebări fără a te teme că eşti acuzat de prostie, să poţi greşi fără a fi judecat şi condamnat, să poţi fi iertat cu adevărat după ce ai greşit şi ai cerut iertare sincer.
Ca adult, astăzi ştiu că nimeni, niciodată, nu te poate iubi la fel cum te-au iubit părinţii şi că nimeni nu te iartă cu adevărat, adică fără a avea resentimente. Azi știu că iertarea este, de multe ori, doar o promisiune care ascunde un compromis.
Când eram copil, mi se păreau foarte interesante discuţiile adulţilor, la care nu aveam voie să asist, crezând că sunt despre lucruri măreţe şi despre secrete minunate pe care le voi descoperi şi eu când voi fi mare. Acum pot spune cu dezamăgire că rareori am găsit interesante discuţiile adulţilor – în marea lor majoritate sunt conversaţii goale, lipsite de conţinut şi de emoţii, în care oamenii fie se laudă cu ce au şi ce pot, fie îi critică pe alţii, fie caută să obţină ceva de la ceilalţi: recunoaştere, beneficii, aprobare. Ca adult, am observat câtă vorbă goală este în orele de discuţii dintre adulţi, câtă răutate şi mizerie se ascund de multe ori sub vorbe aparent inocente.
Când eram copil, mă fascinau femeile care se fardau şi purtau tocuri şi abia aşteptam să am voie să fac și eu asta. Azi nu mă mai bucur la fel deoarece văd că tocurile şi machiajul nu mai sunt mereu sinonime cu eleganţa, frumuseţea şi feminitatea. Azi doar mi-e dor de pantofiorii mei din lac roşu cu buline albe, de care eram atât de mândră şi de care mă bucuram mai mult decât mă bucur azi de toţi pantofii mei cu toc la un loc. Azi nu mai râvnesc la pantofii cu toc şi la rochiile lungi de seară, ci mi se pare de o mie de ori mai frumos să merg desculţă prin iarbă, să păşesc timid prin grămezi de frunze uscate, să mă tăvălesc cu bucurie prin zăpadă.
Când eram copil, nu ştiam că există oameni răi, ci doar Bau-Bau, care venea să te sperie numai dacă nu erai cuminte. Ca adult, am aflat că Bau-Bau e doar o invenție, dar că există cu adevărat oameni răi şi perfizi, care te duşmănesc şi te pedepsesc fără să le fi greşit cu ceva.
Când eram copil, nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Doamne-Doamne şi nu uitam niciodată să îmi spun rugăciunea înainte de culcare. Ca adult, m-am întrebat de multe ori dacă El  există cu adevărat și am uitat adesea să mă rog sau măcar să îmi îndrept ochii spre cer, în semn de mulţumire.
Când eram copil, visam la o casă a mea, pe care o vedeam plină de prieteni, cărora le găteam şi pe care îi tratam regeşte, împărţind cu ei nu numai mâncare pregătită cu dragoste de mine, ci mii de momente frumoase, presărate cu emoţii şi visuri. Ca adult, mă trezesc adesea în singurătatea casei mele, fără a mă bucura de o masă împărţită cu oameni dragi, fără a găsi bucurie în a găti pentru altcineva, de multe ori neavând cu cine să împart emoţia, bucuria şi tristeţea, rămânând singură cu bucurii şi dureri doar de mine ştiute.
Mi-e dor de copilărie și de tot ce ar fi putut să fie…


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Omul este ceea ce alege să fie...



Cu cât nu-i dai atenţie cuiva care încearcă să te atragă într-un conflict, cu atât îl oftici mai tare.
Eu ştiu una şi bună: dacă un om m-a îmbrâncit într-o baltă plină cu noroi, mă ridic, mă curăț şi merg mai departe. Nu persisit în mocirla lui, nu mă iau la trântă cu el şi nici nu mă întorc mai târziu să văd ce face.  
Fiecare se află acolo unde vrea să fie, acolo unde se simte bine și unde merită: unii tăvălindu-se în mocirlă, iar alţii văzându-şi de drum, curaţi, demni şi fericiţi.

Cei incapabili să se ridice, care nu își pot depăși condiția, îi atacă pe cei superiori lor. Îi urăsc, le urăsc bunătatea, reușitele, fericirea, seninătatea. Nu pot avea liniște, simțindu-se nedreptățiți fiindcă nu au și ei parte de o viață frumoasă. Fiind privați de omenie și de toate lucrurile la care doar aspiră și pe care nu le pot avea, de ciudă și din invidie caută să-i distrugă și să-i murdărească pe cei care au mai mult, care pot mai mult, care înseamnă mai mult.
Nu sunt conștienți de faptul că omul este ceea ce alege să fie.  

Nimic și nimeni nu merită să îți degradezi calitatea de om și să răspunzi la răutăți și la nebunii lansate de nefericiții care nu au loc de tine.
E atât de bine să mergi pe drumul tău și să privești în urmă cu demnitate, să știi că ai făcut ceea ce e corect și să nu te rușinezi de tine!

Uneori avem tendința de a lupta pentru a ne face dreptate singuri... n-are rost! Vor fi doar lupte inutile, irosire de timp, de energie și de argumente... Dreptatea există deja prin faptul că tu ești bun, demn și puternic, iar cel care vrea să îți facă rău e doar un biet nefericit incapabil să te ajungă din urmă...



Scrisoare pentru cealaltă femeie



Recunosc, te-am urât.
Am urât toate lacrimile pentru care te-am considerat vinovată. Am urât fiecare clipă în care tu îl ţineai în braţe pe omul de care eu depindeam sufleteşte. Te-am urât de fiecare dată când am strâns la piept perna pe care ar fi trebuit să doarmă el. Te-am urât când l-am aşteptat, sperând că se va întoarce la mine, iar el nu venea. 
Te-am urât neînţelegând cum poţi să te bucuri de povestea voastră, ştiind că eu sufăr nemeritat.
Te-am învinovăţit pentru toate visurile pe care mi le-ai luat şi pentru clipele fericite pe care tu le-ai trăit mişeleşte în locul meu.
Şi te-am invidiat.
Te-am invidiat crezând că eşti mai bună şi mai frumoasă ca mine, că tu ai ceva ce eu nu am, acel ceva care l-a făcut pe omul meu iubit să fugă în braţele tale. Te-am invidiat pentru că sfârșitul meu era începutul tău.
A trebuit să plâng până la epuizare ca să înţeleg că, de fapt, el nu a plecat pentru că eu nu eram suficient de bună pentru el, ci pentru că el nu era suficient de bun pentru mine. El a căutat doar ceva potrivit lui, o femeie în fața căreia să nu se simtă inferior, să nu se simtă mic sufletește, în faţa căreia să se simtă bărbat. A căutat femeia care să nu-i ceară mai mult decât era el dispus să ofere, care să nu i se opună, care să-i laude scăpările, care era mai disperată decât mine să facă anumite compromisuri pentru a nu-l scoate din zona de comfort.  
A trebuit să mă las torturată de învinuiri şi remuşcări sfâşietoare până să înţeleg că plecarea lui nu a fost o nenorocire, ci o binecuvântare. O eliberare. 
Azi, nu mai plâng.
Azi, zâmbesc şi nu mai privesc în urmă, acolo unde aţi rămas voi doi.
Azi, nu te mai invidiez, fiindcă acum ştiu că tu ai ceea ce meriţi, iar eu voi primi ceea ce mi se cuvine.
Azi, nu mă mai simt inferioară ție, ba chiar mă bucur că nu sunt în locul tău. El nu mai e problema mea acum, ci a ta. Dacă mă gândesc bine, pot chiar să te compătimesc. Dar nu, nu-ţi plâng de milă. Îţi meriţi soarta. Pentru că, la fel cum s-a plicitisit de mine, se va plicitisi şi de tine.
Azi, nu te mai urăsc deoarece am înţeles că, de fapt, acel sfârșit era doar pentru a mă putea bucura de acest început.
Şi pentru că mi s-a dat această şansă la un nou început, o îmbrăţişez cu tot trupul şi sufletul meu şi promit să fac totul pentru a fi fericită.


Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Irina Binder - Insomnii




Iartă-te!



„Sfatul cel mai important: iubeşte cu tot sufletul şi iartă.” (Arsenie Papacioc)

Pentru toți oamenii pe care nu ai reușit să-i iubești,
pentru toți oamenii pe care nu ai reușit să-i faci să te iubească,
pentru tot ce ai greșit cu sau fără voie, faţă de alţii, dar mai ales faţă de tine,
pentru tot ce ai spus şi a rănit pe cineva,
pentru tot ce nu ai spus, tăinuind,
pentru tot ce ai făcut şi a cauzat dureri cuiva,
pentru tot ce nu ai facut, renunțând la visuri,
pentru alegeri care te-au dus la eșec,
pentru toate neputințele și slăbiciunile tale,
pentru lacrimile vărsate nemeritat,
pentru furia pe care ai simțit-o, dorind să te răzbuni,
pentru timpul irosit cu nimicuri şi cu oameni de nimic,
pentru naivitatea cu care ai iubit și te-ai dăruit unor oameni care nu te-au meritat,
pentru că ai fost cel mai aspru judecător al tău,
pentru că te-ai torturat cu gânduri negative, frici şi remuşcări
pentru zilele triste și pentru nopțile pline de frământări,
pentru că ai uitat să iubeşti persoana cea mai importantă din viaţa ta: pentru că ai uitat să te iubești pe tine însuți,
IARTĂ-TE!

Învață din tot ce ai trăit și ia-o de la capăt: cu visuri noi, cu speranţe noi, cu o versiunea a ta mai bună, mai curajoasă, mai puternică, mai iubitoare!


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




De ce vorbim despre...



Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu considerată habotnică doar pentru că am vorbit sau am scris despre Dumnezeu. Unii m-au şi condamnat pentru asta, aducând tot felul de argumente conform cărora credinţa se poartă în suflet, şi nu la vedere, aşa că se cade să nu vorbesc public despre ea. Alţii au fost suspicioşi, comentând că oamenii care vorbesc despre Dumnezeu vor doar să defileze cu credința în El, în semn de laudă, când ei de fapt sunt numai nişte fiinţe demne de milă, care doresc să mai strângă nişte like-uri prin mijloace demne de dispreţ, iar Dumnezeu e numai bun pentru a-mi mai aduce nişte simpatii virtuale.
Şi unora, şi altora le spun că greşesc: oamenii vorbesc despre lucruri în care cred şi pe care le iubesc.
Atunci când iubeşti pe cineva, când eşti îndrăgostit de cineva, îţi vine să îţi strigi iubirea în gura mare, să le povesteşti tuturor despre omul minunat pe care îl ai în viaţa ta şi despre fericirea pe care ţi-o oferă.
De ce simţim nevoia să-i vorbim lumii despre omul iubit, despre copiii noştri şi despre alte persoane dragi? Fiindcă le iubim. Din IUBIRE.
La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Cei care vorbesc despre El nu sunt habotnici, nu îşi doresc să convingă lumea de ceva sau să o manipuleze, nu vor să se laude – pur şi simplu Îl iubesc şi simt nevoia să povestească lumii despre dragostea pentru El, despre frumuseţea Lui, despre miracolele pe care El le înfăptuieşte, despre felul în care dragostea pentru El le schimbă clipă de clipă viaţa.
Nu ştiu de ce unii Îl consideră pe Dumnezeu un subiect tabu. Poate din cauză că nu Îl cunosc îndeajuns de bine, Îl consideră pe Dumnezeu un fel de fiinţă punitivă, răzbunătoare, de care se tem. Însă Dumnezeu nu e  răzbunător. Dacă ar fi fost aşa, am fi fost cu toţii osândiţi veşnic.
Nu. Dumnezeu iubeşte şi iartă neobosit.
Dumnezeu aşteaptă de la noi să iubim şi să iertăm neobosit.
Oamenii ar trebui să respecte ceea ce iubesc ceilalţi, fie că este vorba despre iubirea pentru omul cu care îşi împart viaţa, despre iubirea faţă de propriul copil, despre iubirea pentru Dumnezeu.
Iubirea este cel mai frumos sentiment. Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi şi buni, datorită iubirii devenim familii, prieteni, părinţi, copii...
Iar Dumnezeu este IUBIRE!


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii