Tu ce aştepţi: Învierea sau iepuraşul?



Se ştie că de Sfânta sărbătoare a Paştelui copiii aşteaptă iepuraşul. Ba chiar şi adulţii îl aşteaptă. 
De când sărbătorile au devenit din ce în ce mai comerciale, lumea a uitat însemnătatea Paştelui şi o confundă cu îmbuibarea hulpavă şi cu schimbul de cadouri. 
Copiii aproape că nu cunosc însemnătatea Paştelui. Ei asociază Paştele cu venirea iepuraşului, iar primirea darurilor este singura lor bucurie. 
În ultimii ani, am observat din ce în ce mai puţini copii la Înviere. Este adevărat că la miezul nopţii copiii ar trebui să doarmă, însă, aşa cum de Revelion sunt treji şi se distrează alături de adulţi, poate că ar trebui ca şi în noaptea de Înviere să îi luăm cu noi, pentru a-i învăţa însemnătatea Paştelui şi pentru a-i apropia de Dumnezeu. 
Majoritatea celor mici, în lipsă de cunoştinţă, îl asociază pe Dumnezeu cu cineva puternic, de care ar trebui să se teamă şi prea rar cu cineva de care au nevoie şi pe care să îl iubească. 
Îmi aduc aminte cum o păcăleam pe o fetiţă dragă mie, pe care am crescut-o câţiva ani, că eu îl pot suna pe Doamne-Doamne. Erau momente în care trebuia să o responsabilizez sau în care îmi doream un argument mult mai puternic pentru a o convinge de ceva anume şi atunci mă prefăceam că îl sun pe Dumnezeu. Ea avea vreo 5 anişori pe atunci. Când îi spuneam că îl voi suna pe Doamne-Doamne, aproape că nici nu clipea. Mă privea fix, cu ochişorii miraţi şi cred că nici nu respira de emoţie. Îl sunam pe Doamne-Doamne când făcea câte o boacănă şi trebuia să îl întreb cum trebuiau rezolvate lucrurile, fiindcă nu am fost de acord niciodată cu pedepsele sau cu cearta. În timp, am reuşit să o fac să îl iubească pe Dumnezeu, dovedindu-i că El o ierta şi că îi îndeplinea dorinţele. Când şi-a dorit o bicicletă, nu i-am spus că i-o voi cumpăra, ci am sunat să îl întreb pe Doamne-Doamne dacă este momentul ca ea să primească bicicleta și dacă o merită. 
Toate acestea au contribuit foarte mult la formarea ei ca om, au învăţat-o să fie recunoscătoare şi cuminte şi au apropiat-o de Dumnezeu. 
Acum, după ani, acea fetiţă a crescut şi a aflat între timp că eu nu am putut să îl sun niciodată pe Dumnezeu... şi totuşi, atunci când sufletul ei este împovărat de vreo grijă sau când îşi doreşte ceva, îmi spune: „N-ai putea să îi dai un telefon lui Doamne-Doamne?” Faptul că eu îi confirm, îi aduce acea rază de speranţă şi de linişte în suflet, pentru că acum ştie că, de fapt, acel telefon este o rugăciune trimisă pentru ea. 
Revenind la iepuraş, este adevărat că este minunat să poţi dărui copiilor şi să îi faci fericiţi. Mulţi dintre părinţi exagerează cu darurile, din dorinţa de a oferi tot ce e mai bun şi mai frumos, plecând de multe ori de la premisa că ei nu au avut aceleaşi şanse... Nu este nimic greşit în a face daruri copiilor, dar nu ar trebui, oare, să învăţăm copiii să aştepte mai întâi de toate Învierea şi nu iepuraşul? Fiindcă Învierea este cel mai frumos şi mai preţios dar, incomparabil cu orice lucru pământesc care ne aduce fericire de moment...



Cea mai frumoasă amintire despre Înviere...



În copilărie nu ştiam prea multe despre Dumnezeu... fiindcă acasă nu am primit o educaţie anume în sensul acesta. Şi totuşi, mă simţeam diferită de restul lumii, care părea a fi aproape de Dumnezeu. 
Eram împărţită între două tabere: tata, care nu agrea preoţii şi nici nu mergea la Biserică şi restul oamenilor din anturajul nostru, care mergeau la Biserică, ţineau posturile şi cunoşteau legile bisericeşti. 
Mama unei prietene m-a întrebat la un moment dat de ce nu merg şi eu duminica la Biserică. Îmi amintesc că m-am simţit vinovată atunci, crezând că eu nu sunt un om la fel de bun ca şi oamenii care mergeau. 
Şi pentru că ştiam părerea tatălui meu despre mersul la Biserică, l-am întrebat dacă ar trebui să merg şi eu, aşa cum făcea toată lumea. 
- Tu ce vrei să faci? – m-a întrebat tata? Vrei să mergi? 
- Nu ştiu... - am spus. 
- Atunci va trebui să te gândeşti bine. Este important să ştii de ce vrei să mergi sau de ce nu vrei să mergi. Pentru că dacă nu mergi doar ca să nu mă superi pe mine, îl pui pe Dumnezeu mai prejos decât mă pui pe mine, ceea ce înseamnă că nu Îl iubeşti. Iar dacă vrei să mergi doar pentru a fi în rând cu lumea, înseamnă că nu eşti sinceră şi nu mergi cu inima deschisă, deci, la fel, nu îl iubeşti pe Dumnezeu, ci mergi la Biserică doar de ochii lumii. Îţi dau timp să te gândeşti bine dacă vrei sau nu să mergi. Ai dreptul să faci ce vrei cu viaţa ta, iar atunci când faci alegeri eu nu am dreptul să mă supăr, fie că le aprob sau nu. 
M-am gândit toată săptămâna la ceea ce mi-a spus tata. Îl iubeam tare mult şi nu mi-aş fi dorit să fac ceva ce lui nu îi plăcea. Îmi aminteam de niște discuții în care tata spunea că nu calcă în Biserică și că nu crede în preoți, fiindcă a văzut pe parcursul vieții lucruri care l-au dezamăgit. Și asta mă influența... pentru că eu îl veneram pe tata. Pe de altă parte, mă simţeam ruşinată de lumea care ştia că eu nu mergeam la Biserică, dar mă simțeam și vinovată față de Dumnezeu. 
Într-o seara l-am întrebat pe tata de ce nu merge la Biserică, dorindu-mi să-i înţeleg motivele, care poate m-ar fi ajutat să aleg şi eu. 
- Nu merg pentru că pur şi simplu nu cred că Dumnezeu e acolo. Şi pentru că nu simt nevoia să merg. Tu simţi nevoia? 
- Uneori simt. 
- Şi de ce nu mi-ai spus? 
- Nu am vrut să te supăr... şi credeam că nu e bine să merg. 
- Faptul că sunt tatăl tău, nu înseamnă că sunt un exemplu bun. Trebuie să înveţi să deosebeşti singură binele de rău. Taţii nu sunt perfecţi. Nu copia de la mine decât ceea ce îţi place. 
Şi astfel au mai trecut câteva zile în care m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să aleg. Şi, în prima duminică, m-am îmbrăcat frumos şi am mers la Biserică împreună cu prietena mea şi cu mama ei. În acea zi, o doamnă surprinsă să mă vadă în Biserica Ortodoxă, ştiind că eu eram botezată în religia Evanghelică, m-a întrebat ce căutam acolo, fiindcă aceea nu era  Biserica de care aparţineam eu. Am ajuns acasă derutată complet şi i-am povestit lui tata întâmplarea. 
- Nu oamenii decid cărei Biserici îi aparţii. Şi ce, există câte un Dumnezeu în fiecare Biserică? Încearcă să gândeşti puţin, înainte să te iei după toată lumea. Mai bine spune-mi cum a fost. Ţi-a plăcut? Ţi s-a părut interesant? Te-ai mai duce? 
- Da, am spus. 
- De ce vrei să te duci? 
- Pentru că îmi place... am spus, neștiind să explic atunci că am simţit ceva special, o nevoie aparte de a mă apropia de Dumnezeu.
De atunci, nu am mers frecvent la Biserică, dar mergeam ori de câte ori simțeam nevoia.  Tata mă încuraja să merg, dar nu venea niciodată cu mine. 
Cu ocazia primei Învieri, i-am spus că voi merge la Biserică împreună cu prietena mea şi cu mama ei. Mi-a fost teamă că nu mă va lăsa, ţinând cont că trebuia să plec din casă aproape de miezul nopţii. Dar m-a lăsat, ba chiar mi-a cumpărat hăinuţe noi, ca să mă simt frumoasă. 
Când am fost gata de plecare, m-am dus în bucătărie să îl pup şi să îi spun că au venit prietena mea şi mama ei să mă ia din faţa casei. L-am găsit pe tata îmbrăcat elegant, cu cămaşă şi cravată, cu haina lui de velur maron, parfumat și lustruindu-şi pantofii. 
- Eşti gata? – m-a întrebat tata. 
- Da, dar tu de ce te-ai îmbrăcat aşa? 
- Vin cu tine la Înviere. 

Aceasta este una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele. Îmi amintesc mândria şi bucuria cu care am mers către Biserică, de mână cu tatăl meu. Mă simțeam iubită, mă simțeam în siguranță, mă simțeam importantă. 

Atunci când iubeşti, iubeşti şi respecţi dorinţele şi nevoile celuilalt, fără a ţi le impune pe ale tale. Din iubire facem compromisuri frumoase, pentru a aduce fericire în sufletele oamenilor. 
În viață întâlnim situații în care alegerile noastre ne pot separa de oameni pe care-i iubim. Pot exista două tabere, iar nouă ne va fi imposibil să le împăcăm pe amândouă. De aceea trebuie să alegem cu inima și cu sinceritate, iar cei care ne iubesc vor respecta alegerile noastre și ne vor susține.



Să nu te miri dacă o pierzi…



„Fericirea o face pe o femeie frumoasă şi dragostea o face fericită. Iubirea este adevăratul fard al femeii.”
- Charles Baudelaire

Să nu te miri dacă o pierzi…
Pentru că atunci când tu o neglijezi va căuta căldura altui suflet, pentru că ea are nevoie să se simtă a cuiva.
Pentru că atunci când tu abia dacă o vezi va căuta pe altcineva care să o facă să se simtă frumoasă.
Pentru că atunci când tu o respingi va căuta pe altcineva care să o facă să se simtă dorită.
Pentru că atunci când tu îi arăţi că ai uitat-o va căuta pe cineva care să-i arate că se gândeşte mereu la ea.
Pentru că atunci când tu o vei dezaproba pentru stările ei emoționale, pentru capricii și pentru temeri va căuta pe altcineva care să o înțeleagă.
Pentru că atunci când tu vei pune dorințele ei pe ultimul loc va căuta pe cineva care să o trateze cu prioritate.
Pentru atunci când va simţi că nu o preţuieşti va căuta pe cineva care să o facă să se simtă importantă.
Pentru că atunci când tu uiţi că are nevoie de mângâieri şi de îmbrăţişări va căuta pe cineva care să o facă să se simtă iubită…
Pentru că atunci când tu vei considera că ea îți aparține și că nu trebuie să depui niciun efort pentru a o face fericită se va trezi la realitate și își va aminti că merită altceva…
Şi atunci să nu te miri dacă o pierzi...



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




De ce m-a durut?



De ce m-a durut?
Pentru că nu am fost pregătită să mi se întoarcă spatele de îndată ce am deranjat cu sinceritatea mea.
Pentru că nu m-am aşteptat să mi se răspundă cu indiferenţă la iubire.
Pentru că nu am crezut că un om care îmi declară prietenie şi iubire, poate trece atât de uşor în extrema cealaltă, ajungând să mă dușmănească.
Pentru că nu mi-am închipuit că unii pot vorbi de rău un om cu care au împărţit aceeaşi masă, aceleaşi bucurii şi aceleaşi momente triste.
Pentru că nu m-am așteptat să fiu lovită pe la spate de oameni în care aveam încredere şi cărora nu le-am făcut niciun rău.
Pentru că nu m-am așteptat să mi se muște mâna cu care am mângâiat și cu care am dăruit. 
Pentru că mi-a fost greu să accept că oameni care mi-au făcut promisiuni nu mi-au fost alături atunci când mi-a fost greu.
Pentru că nu m-am aşteptat să fiu respinsă doar pentru că nu susţin lucruri în care nu cred.
Pentru că am crezut că prietenii se bucură de realizările mele şi nu sunt capabili să mă invidieze.
Pentru că nu am învățat să îmi asum greșeli pe care nu le-am înfăptuit.
Pentru că nu am putut să nu mă atașez de oameni care au făcut parte din viața mea.
Pentru că am crezut că iubirea nu se poate transforma în ură de la o clipă la alta.


Echitabil?



Fiecare crede că îi datorezi ceva, dar nu fiecare crede că îţi datorează ceva.
Fiecare crede că merită să fie respectat, dar nu fiecare consideră că trebuie să te respecte.
Fiecare crede că trebuie să ai timp pentru el, dar nu fiecare crede că trebuie 
să aibă timp pentru tine.
Fiecare vrea să îţi cunoască secretele, dar nu fiecare este dispus să îţi spună secretele sale.
Fiecare se simte neîndreptăţit, dar nu fiecare recunoaşte că îi neîndreptățește pe alţii.
Fiecare condamnă greşelile altora, dar nu fiecare îşi vede propriile greşeli.
Fiecare vrea să fie iertat, dar nu fiecare iartă.
Fiecare vrea să fie înţeles, dar nu fiecare înţelege.
Fiecare vrea să i se dăruiască, dar nu fiecare dăruieşte.
Fiecare are pretenţia ca oamenii să fie corecţi, dar nu fiecare este corect.
Fiecare judecă, dar nu fiecare suportă să fie judecat.
Fiecare pretinde să fii prieten, dar nu fiecare e dispus să fie prieten.
Fiecare vrea să fie așteptat, dar nu fiecare așteaptă.
Fiecare vrea să fie iubit, dar nu fiecare iubește.



Pentru că nu toți oamenii sunt de neînlocuit...



Credeam cândva că oamenii nu se pot înlocui. De aceea am suferit foarte mult după fiecare despărţire de oameni care au făcut parte din viaţa mea. Pe unii i-am implorat să nu plece, cerându-mi iertare pentru greşeli pe care nu le-am înfăptuit, trăind cu impresia că nu am fost destul de bună pentru ei, că nu am făcut destul pentru ei, că nu i-am meritat și condamnându-mă pentru toate neputinţele mele. Apoi, am realizat că m-am învinovăţit degeaba şi am înțeles că doar iubirea poate ține oamenii legaţi… şi că în relaţiile care s-au sfârşit, tot ceea ce a lipsit a fost, de fapt, iubirea.
Cu timpul am învățat că singurii oameni de neînlocuit sunt părinţii, copiii şi fraţii. Restul, sunt doar pasageri prin viaţa noastră. Prietenii, amicii şi chiar oamenii cu care împărţim povești de dragoste, sunt trecători şi pot fi înlocuiţi.
Cred că fiecare om are timpul lui precis în viaţa noastră... Şi, chiar dacă visăm să fim împreună cu cineva până la sfârşit, nu toate poveştile au un final fericit. Ne despărţim şi suferim o perioadă, ne condamnăm şi ne învinovăţim, devenim precauţi cu oamenii pe care-i întâlnim, trăim cu teama de singurătate, trăim cu impresia că viaţa noastră nu va mai fi la fel fără oamenii din trecut, ca mai apoi să ne resemnăm în faţa pierderilor şi să începem alte povești de iubire și de prietenie… 


Să fim buni de Sărbători?



„Să fim buni de Sărbători…“ – auzim spunându-se adesea în preajma Sărbătorilor.
Chiar avem nevoie de Sărbători pentru a fi buni? Chiar avem nevoie de Sărbători pentru a ne aminti ce înseamnă, de fapt, bunătatea?
Nu. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne apropia unii de alţii. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne trimite gânduri bune, pentru a ne îmbrăţişa, pentru a ne declara unul altuia iubirea. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a simţi nevoia să ne bucurăm de mese îmbelşugate alături de oameni dragi. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne bucura și pentru a ne dori să fim frumoși. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a simţi nevoia să dăruim, pentru a ne aminti de suflete sărmane pe care să le ajutăm. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a-i ierta pe oamenii care ne-au dezamăgit. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a face curăţenie în case şi în suflete. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi pentru a-i arăta recunoştinţa şi iubirea.
Sărbătorile nu reprezintă doar nişte zile din calendar… Sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi: atât Naşterea Mântuitorului, cât şi Învierea. Iar aceste daruri ar trebui preţuite şi celebrate în fiecare zi. În sufletul oamenilor ar trebui să fie mereu sărbătoare.
A fi bun, a dărui, a ierta, a fi recunoscător, a iubi, înseamnă a trăi într-o continuă Sărbătoare.
Să nu uităm că Dumnezeu nu este bun cu noi doar de Sărbători...


Am suferit...



Dacă am suferit? Da, enorm! Dar n-a ştiut nimeni. Am ştiut doar eu şi Dumnezeu. Şi tot El, doar El, mi-a ţinut companie în nopţile în care plângeam până la epuizare. Doar El m-a mângâiat şi mi-a vegheat somnul neliniştit, plin de suspine.
Am suferit pentru pierderi, pentru neputinţe, pentru regrete, pentru dezamăgiri... Am suferit de frică.
Am suferit pentru oameni... Am suferit pentru că am fost minţită, înșelată, părăsită. Pentru că mi-au fost înşelate aşteptările, pentru că mi s-a arătat Raiul, că mai apoi să fiu trimisă direct în Iad. Am suferit pentru că am avut aşteptări şi am crezut în promisiuni, în cuvinte dulci, în priviri duioase. Am suferit de singurătate... Am suferit pentru propriile greşeli, pentru alegerile pe care le-am făcut, pentru drumuri pe care le-am abandonat, pentru oameni de care m-am îndepărtat...
Fiecare suferinţă mi-a făcut o rană în suflet, dar, cu timpul, fiecare rană în parte s-a cicatrizat. Unele răni s-au vindecat atât de bine, încât abia dacă se mai pot observa semnele lor, iar altele se deschid uneori şi încă sângerează.
Am suferit mult. Dar nu m-a ştiut nimeni. Şi chiar dacă m-ar fi ştiut, nu m-ar fi putut ajuta. Oamenii pot aduce alinare prin cuvinte de încurajare, prin mângâieri, prin promisiuni... dar toate acestea nu pot vindeca răni... Doar Dumnezeu a vindecat rănile mele şi doar El mi-a dat forţă şi încredere să merg mai departe. Doar El m-a ajutat să iert, să mă iert, să accept şi să devin puternică.
Am învăţat din suferinţele mele că pentru a înţelege viaţa, că pentru a ierta oamenii care ne dezamăgesc, că pentru a accepta nedreptăţi, că pentru a ne regăsi forța interioară și echilibrul nu avem nevoie de Timp, ci de Dumnezeu. Dar Dumnezeu are nevoie de timp... fiindcă și El trăiește toate suferințele noastre. El este singurul care ne înțelege cu adevărat durerile și temerile, fiindcă doar El suferă împreună cu noi.



A te mândri cu lucrurile tale...



A te mândri cu lucrurile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele.

Un lucru preţios învăţat de la tatăl meu a fost să nu încerc să ies în evidenţă cu lucrurile pe care le am.
Într-adevăr, lucrurile de calitate ne ridică stima de sine. Însă am observat că în societatea de azi se exagerează foarte mult cu tendinţa de a epata. Predomină o dorinţă excesivă de a etala lucruri, care mai de care mai superioare, cu falsa impresie că acele lucruri ne vor asigura o imagine bună în faţa lumii. Cât de greşit!

Eram copil... şi trebuia să merg la ziua unei fetiţe. Având toată familia în Germania, am fost un copil răsfăţat, copleşit cu lucruri foarte frumoase, pe care nu şi le permitea oricine şi la care mulţi copii doar visau. Mi-am ales pentru petrecerea la care mergeam cele mai extravagante hăinuţe și bijuterii şi, mai mult de atât, am vrut să iau cu mine şi o păpuşă pe care, pe atunci, nu şi-o permitea orice copil. Tata ştia că acea fetiţă creştea într-o familie modestă şi că la ziua ei vor veni copii care nu aveau lucrurile pe care le aveam eu şi mi-a cerut să îmbrac alte haine şi să las păpuşa acasă. M-am supărat atunci, fiindcă eram obişnuită să îmi lase libertatea să aleg ce îmbrac. Ba chiar i-am spus că nu mai merg nicăieri dacă nu mă lasă să iau păpuşa cu mine.
- Vrei să te dai mare cu ce ai? – m-a întrebat tata.
- Nu! – am spus, deşi era clar că asta vroiam să fac.
- Ba da. Vrei să te dai mare. Vrei să arăţi că ai lucruri pe care ceilalţi copii nu le au. Vrei să îi sfidezi. De ce? Te simţi bine aşa? Te simţi mai importantă? Mai frumoasă? Vrei că lumea să te privească altfel şi să te invidieze?
A fost nevoie de o lecţie din partea tatălui meu ca să mă facă să înţeleg că nu este decent să defilezi în faţa oamenilor cu lucruri, doar pentru a-i pune pe ei în inferioritate.
“Dacă un om îşi permite doar o felie de pâine cu ceapă, tu nu mânca şuncă în faţa lui, decât dacă ai destul cât să împarţi cu el.” – mi-a spus tata, atunci. Nu am să uit niciodată această frază…

Privesc azi în jurul meu şi constat că lumea este împărţită în două: cei care au şi etalează şi cei care nu au şi sunt frustraţi, simțindu-se inferiori. Nu! Cei care nu au, nu sunt inferiori. Nu lucrurile pe care le avem ne definesc pe noi ca oameni. Aşa cum am mai spus, comorile adevărate ale unui om se află în sufletul lui.
Este trist că punem etichete după false valori, că unii dintre noi respectăm mai mult un om doar pentru că are bani şi posibilităţi. Niciodată o femeie cu haine şi bijuterii scumpe nu va fi mai frumoasă ca alte femei, simple. Niciodată un om care deţine lucruri nu va fi mai deştept, mai bun, mai valoros, ca aceia care au puțin.
Mă dezamăgeşte faptul că părinţii încurajează copiii să etaleze… “Cum să nu-i iau, vede la ceilalţi, se va simţi prost…” Prost ar trebui să se simtă dacă nu are educaţie, dacă e murdar, dacă nu îl duce capul... Nu dacă nu are un telefon de fiţe, sau haine de firmă. Faptul că nu are, ar trebui să îl motiveze să înveţe, să muncească şi să dobândească. Prost ar trebui să se simtă pretinzând un telefon care costă câteva sute de euro, în timp ce părinţii nu se îndură să îşi cumpere pantofi noi.
Îi respect pe oamenii care au, dar care nu scot în evidență… care își poartă lucrurile cu eleganță, fără a privi de sus.
Mă doare sufletul pentru copiii dar şi pentru adulţii care privesc cu jind la cei care au, care se desconsideră doar pentru că nu au aceleaşi posibilităţi ca alţii. Multe suflete sunt puse în umbră de aceste false valori… 
Alegem cu ochii şi apoi ne mirăm că oamenii ne dezamăgesc…



M-am grăbit...



M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe unii oameni care nu au avut deloc sentimente sincere pentru mine şi pentru care am fost doar o punte către scopurile lor.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe unii oameni care n-au făcut niciun fel de efort ca să mă cunoască şi să mă înţeleagă  şi care mi-au devenit judecători pentru greşeli născocite de ei. Tot ei sunt şi aceia care mi-au devenit şi cei mai aspri călăi.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe nişte oameni ieftini, care s-au vândut prea repede altora, pe cuvinte frumoase, pe laude ipocrite şi pe prietenii închipuite. Şi care m-au vândut la fel de repede.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe oameni care, de îndată ce am îndrăznit să le spun adevăruri care au deranjat, m-au abandonat fără niciun regret.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni”  pe oameni care pun mai presus orgoliul propriu și falsitatea decât omenia și sinceritatea.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe nişte oameni incapabili să iubească şi să relaţioneze cu sinceritate, oameni care au dovedit că nu sunt în stare decât să se folosească de alții şi să cultive amiciţii interesate.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe unii oameni egoiști, care mi-au cotropit sufletul, mi-au invadat casa și mi-au irosit timpul doar pentru a-și umple singurătatea.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe unii oameni care declarativ se întreceau în promisiuni bine garnisite cu amăgiri, dar care, odată puşi în faţa posibilităţii de a-şi arăta prietenia, făceau repede cale-ntoarsă sau inventau scuze penibile.
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe unii oameni care mi-au declarat iubirea în gura mare în locuri publice, dar care, în intimitate, au dovedit că nu sunt capabili să se iubească nici măcar pe ei înșiși…
M-am grăbit să-i numesc „prieteni” pe oameni pe care-i vedeam alături de mine până la sfârșitul drumului meu, dar care au cotit brusc pe alt drum de îndată ce au zărit vreo cărare cu iz de oportunitate.
M-am grăbit să iubesc pentru ca mai apoi să mă grăbesc să uit că am iubit... 


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii