Prietenie sau... ?


Cea mai apropiată prietenă pe care am avut-o în copilărie era vecina mea, o fetiţă care avea aceeaşi vârstă cu mine. Eram nedespărţite, dar totodată ne certam foarte des. Ea era o fire mai greu de mulţumit şi adesea trebuia să mă supun dorinţelor ei, pentru a-i face pe plac. Ori de câte ori refuzam să îi fac pe plac, aceasta se supăra şi nu vorbea cu mine zile întregi. Era orgolioasă şi nu venea niciodată să caute împăcarea… iar asta mă durea. Îmi lipsea compania ei şi făceam tot posibilul să mă împac cu ea.
Într-o zi, când ea s-a supărat pe mine, tata m-a surprins în faţa porţii cum îmi ceream iertare de la ea. Dar ea mi-a întors spatele şi a plecat, lăsându-mă plângând.
- De ce ţi-ai cerut iertare? – m-a întrebat tata.
- Nu ştiu… - am spus.
- Cum nu ştii? Ai greşit cu ceva?
I-am povestit tatălui meu de ce se supărase prietena mea, iar el a înţeles că eu nu îi greşisem cu nimic.
- Nu trebuia să îţi ceri iertare. – mi-a spus tata.
- Dar nu ai spus tu că cine e mai bun, lasă de la el?
- Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să te umileşti şi să cerşeşti prietenie şi iubire. Ştiu că ţii la ea, dar dacă şi ea ar ţine la tine nu te-ar obliga să te umileşti în faţa ei şi să ceri iertare pentru greşeli care nu există. Am văzut că ori de câte ori sunteţi certate, tu te duci la ea. De ce faci asta?
- Pentru că e prietena mea şi ţin la ea….
- Dar ea nu e prietena ta? Ea nu ţine la tine? Te-ai gândit vreodată de ce este ea prietena ta şi ce vede în tine? Eşti cu adevărat o prietenă sau doar un copil cu care să îşi piardă timpul?
Atunci am revăzut multe episoade dintre mine şi prietena mea, momente în care ea m-a făcut să plâng nemeritat şi în care m-a supus umilinţei de a-mi cere iertare pentru greşeli închipuite. În disperarea mea de a nu o pierde eram în stare de orice…
Şi am realizat atunci un adevăr dureros: că ea nu mă preţuia la fel cum o preţuiam eu. Am înţeles că purtarea prietenei mele nu era datorată firii ei capricioase, ci lipsei iubirii.
Chiar și acum, ca adult, mi se mai întâmplă să mă străduiesc să țin cu disperare alături de mine oameni pe care-i iubesc. Mă trezesc justificându-mă pentru neputințele mele și făcând eforturi să fiu cât mai atentă, cât mai prezentă, cât mai bună pentru ei… Cu toate acestea realizez că niciun efort nu este de ajuns, că nu mi se recunoaște niciun merit și că nu sunt iubită, ci doar folosită...  
Sufletul omului este dependent de apropiere, de prietenie şi de iubire. Dar nu toţi oamenii pe care-i avem aproape ne pot fi prieteni… Pe unii dintre ei ni-i aduce viaţa în preajmă, ca vecini, colegi, sau cunoştinţe din anturaj… Am văzut prietenii care s-au terminat de îndată ce "geografia" nu a mai fost favorabilă, adică de îndată ce una dintre persoane a trebuit să plece în alt oraş, în altă firmă şi poate chiar şi doar cu două birouri mai departe… Şi astfel, vechii prieteni au fost înlocuiţi cu alţii noi, aproape din punct de vedere geografic şi la îndemână.
Cred cu tărie că nu poate exista prietenie fără iubire. Dar nu poţi forţa pe cineva să te iubească.
Uneori ne amăgim cu prietenii imaginare, crezând că sentimentele ne sunt împărtăşite. Şi ne trezim la un moment dat că în loc să avem un prieten alături, avem de fapt un străin…
Cert este că un om care iubeşte şi preţuieşte pe cineva, nu îl răneşte, nu îl oboseşte cu capricii și frustrări personale, nu revendică mereu drepturi şi nu pretinde tot timpul să i se ofere… Prietenia înseamnă libertate și iubire, înțelegere, devotament, răbdare, armonie și nicidecum teamă, justificări inutile și eforturi pentru a ține omul lângă tine...



Lumea spune, lumea este



Nu trăieşti cu lumea și lumea nu trăiește în locul tău…” - mi-a spus tata când mi-am făcut griji pentru prima dată de ceea ce spune lumea. 

Oamenii din jurul tău sunt doar nişte spectatori. Ei asistă la spectacolul vieţii tale şi nu are nicio importanţă dacă lor le place sau nu cum ai decis să-ți duci existența. Ai tot dreptul să faci alegeri după bunul tău plac, cât timp trăieşti după principii morale sănătoase iar cursul pe care-l dai vieții tale nu intervine nefericit asupra vieții altora. Iar părerea celorlalți nu este și nici nu ar trebui să fie importantă. Fiindcă nu ei trăiesc în locul tău, nu ei îşi vor asuma responsabilitatea deciziilor tale şi nu ei vor plăti pentru greşelile tale. Nu ceilalţi se vor bucura de reuşitele tale şi nu ei vor suferi în locul tău. Nu ei îți vor purta durerile și nu ei îți vor plânge dezamăgirile și neputințele. Nu ei trăiesc în locul tău, aşa cum, la sfârşit, nu ei vor muri în locul tău. 
Oamenii pot aproba sau dezaproba felul în care îţi trăieşti viaţa, însă, nu uita că ei sunt doar niște simpli spectatori, fiindcă viața ta, cu bune și cu rele, cu bucurii și cu dureri, o vei trăi doar tu, nu alții. 
Dar, de când sunt oamenii oameni, lumea a crezut dintotdeauna că știe destule despre unul și despre altul – de fapt, despre toți! -, astfel încât să își permită să vorbească verzi și uscate, să judece, să condamne, să râdă superior sau să anuleze. 

Acum a venit rândul meu să vorbesc despre această lume care îi înspăimântă pe unii atât de mult încât le influențază deciziile. Îmi voi spune și eu părerea despre lumea aceea care crede că știe despre alții suficient încât să își permită să își dea cu părerea, să arate cu degetul înspre ei și să-i critice. Despre aceeași lume care pe mine nu m-a menajat deloc, o lume care mi-a arătat cât de crudă, urâtă și nedreaptă este, încă de când eram doar un copil. O lume alcătuită din mici Dumnezei închipuiți, care au trăit și trăiesc cu impresia că sunt în măsură să decidă pentru ceilalți ce e corect și ce e greșit, ce ar trebui să facă unii și ce nu, ce e frumos și ce e urât, ce să condamne, să execute, să distrugă... O lume plină de ipocrizie și de prejudecăți și, mai ales, de interese ascunse, de scopuri personale deloc nobile și înălțătoare. 

Este adevărat că, din nefericire, au reușit să mă rănească și să mă încarce de complexe atunci când eram copil, când vedeam lumea ca pe un fel de autoritate morală superioară, când credeam că aceeași lume decide normalitatea și că tot ceea ce crede și spune ea ar avea vreo valoare reală, una plină de bunăvoință. Dar, azi, știu că gura acestei lumi nu are nicio valoare, fiindcă acum știu cine alcătuiește lumea aceea rea, lumea care știe tot despre toți și cum este ea în realitate. 

Acum știu foarte bine cine sunteți voi, cei care nu au loc de alții pe pământ. Și mai știu exact cât valorează părerile voastre. 
Acum știu că voi sunteți doar niște nefericiți care trăiesc ieftin și în special cu impresia că dacă-i vor face și pe alții nefericiți, se vor simți mai bine. Sau împliniți. 

Sunteţi aceia care vă simţiţi ameninţaţi de oricine vi se pare superior, de oricine are mai mult decât voi, de oricine ştie mai mult decât voi, de oricine înseamnă mai mult, de oricine este mai iubit şi mai plăcut de oamenii buni şi de aceea vă pierdeţi minţile şi începeţi războaie odioase - ca să distrugeţi pe oricine vi se pare că v-ar pune în umbră. 
Sunteţi aceia care suferiţi de o frustrare aproape patologică și care invidiaţi pe oricine şi pentru orice: pentru un salariu mai mare, pentru o maşină mai scumpă, pentru haine de calitate, pentru vacanţe, pentru fericire și iubire. 
Sunteţi aceia care azi stați cu un om la masă, apoi îl bârfiţi cu următorii cu care mâncaţi. 
Sunteți aceia care vă folosiți de oameni, care vă erijați în prieteni, dar abandonați omul de îndată ce nu vă mai este util și nu mai servește scopurilor voastre. 
Sunteți aceia care luați de la alții cu ambele mâini, dar care nu dați niciodată nimic, nimănui. 
Sunteți aceia care dați năvală când omului îi este bine, dar care deveniți invizibili când omul este bolnav, singur și nefericit. Normal, că doar pentru cei ca voi s-a născut proverbul „La plăcinte înainte, la război, înapoi”. 
Sunteți aceia care nu știți să respectați un om cu care ați avut o relație și nu mai puteți trăi dacă nu-l denigrați în fața tuturor și dacă nu-l distrugeți. 
Sunteți aceia care vă ascundeți după zâmbete glazurate, dar care aveți sufletele încărcate cu ură și pelin.  
Sunteți aceia care se bucură de eșecurile altora, de înstrăinări, dezbinări, despărțiri, de pierderi materiale, de căderile și dezamăgirile lor. 
Sunteţi aceia care vă faceţi cruci şi nu uitați de pomeniri, dar care nu ştiţi să respectaţi şi morţii altora şi îi vorbiţi de rău. 
Sunteţi aceia care băgaţi intrigă între cunoscuți, care nu suportaţi să vedeţi oameni uniți, prietenii frumoase și cupluri fericite. 
Sunteţi aceia care în loc să aduceți oamenii la un loc, îi dezbinaţi; care în loc să construiţi, dărâmați, care în loc să iertaţi, vă răzbunaţi. Și care în loc să iubiţi, urâţi. 
Sunteţi ipocriţi şi nesinceri chiar şi cu voi înşivă, atât de slabi sunteți. N-aveţi nicio emoţie frumoasă şi vă hrăniţi cu răutăţi şi cu nefericirea altora, altfel n-aţi discuta cu atâta plăcere, bucurie şi lipsă de minimă decenţă despre necazurile şi durerile tuturor. 

Ăştia sunteţi voi, "lumea" care azi încă trăieşte cu impresia că e în măsură să îşi dea cu părerea despre unul și despre altul, care crede că este suficient de bună și de morală încât să-și dea coate și să îi arate pe alții cu degetul... Și sper că acum înţelegeți de ce unii nu dau nici măcar doi bani pe părerile voastre, pe ceea ce credeţi şi spuneţi. 

De la voi am învăţat să nu fiu după chipul și asemănarea voastră. Şi poate de aceea aţi vorbit şi vorbiţi mereu rău despre mine, pentru că nu sunt ca voi și nu sunt de partea voastră. Pentru că am știut să aleg o altă lume, una frumoasă, o lume cu care voi nu vă identificați și la care doar aspirați neputincioși și fără șansă atâta vreme cât nu vă veți schimba. 

Sunt imună la tot ceea ce spuneţi despre mine şi la toate încercările voastre disperate să mă răniţi, să mă speriaţi, să mă minimalizaţi și să îmi stricați reputația. Vorbiți de rău despre mine doar pentru că nu aveți nimic bun de spus despre voi înșivă. 
Iar dacă atunci când eram copil mă simţeam mică în faţa voastră, azi ştiu că, de fapt, voi sunteţi mici. Extrem de mici şi de slabi, pentru că răutatea asta înseamnă: slăbiciune și să fii mărunt. Și doar bunătatea înseamnă putere și măreție. 
Și nu, nu am să vă urăsc niciodată, nu am să vă las să îmi degradați sufletul. Nimeni și nimic nu merită să-mi sacrific darurile neprețuite și imposibil de înțeles pentru voi pe care mi le-a dat Dumnezeu și viața.



Dacă azi ar fi ultima zi...





Dacă ai şti că azi este ultima zi din viaţa ta, ce ai face?
Nu-i aşa că ai lăsa toate lucrurile pe care până azi le-ai considerat importante şi ţi-ai reconsidera prioritățile? Nu-i aşa că ai uita complet de toate planurile de viitor şi că ai fi concentrat la această zi, încercând să o trăieşti plenar, conştientizându-i fiecare clipă?
Nu-i aşa că ai ieşi afară din casă pentru a mai privi pentru ultima dată cerul în toate stările lui, pentru a simți pământul sub picioare, pentru a mai simţi ploaia, pentru a îmbrățișa vântul, pentru a simţi mirosul naturii şi pentru a-i auzi freamătul?
Nu-i aşa că ai încerca să iei o gură cât mai mare de viaţă, cuprinzând în ea mai multă dorinţă decât ţi-ar încăpea în suflet?
Nu-i așa că ţi-ai face toate poftele și că te-ai răsfăța cât mai mult posibil?
Nu-i aşa că ai merge pe străzi zâmbindu-le tuturor trecătorilor şi că nu ai trece indiferent pe lângă nimic?
Nu-i așa că ai uita de îndată tot ce te-a rănit și că nu ţi-ai irosi nicio clipă ca să plângi pentru poveștile triste din trecut sau pentru oamenii care nu au știut să te prețuiască?
Nu-i aşa că ai alerga către oamenii dragi, pe care i-ai îmbrăţişa şi cărora le-ai spune cât de mult înseamnă pentru voi şi cât de tare îi iubeşti?
Nu-i aşa că le-ai mulţumi tuturor celor care au adus ceva bun în viaţa ta şi care ţi-au dăruit timp şi dragoste?
Nu-i aşa că le-ai cere iertare celor pe care, cu voie sau fără voie, i-ai supărat şi i-ai rănit? Nu-i aşa că i-ai ierta pe toţi cei pe care te-ai supărat şi de care te-ai înstrăinat?
Nu-i aşa că ţi-ai declara iubirea tuturor celor cărora nu ai avut până acum curajul să o faci?
Nu-i aşa că I-ai mulţumi lui Dumnezeu pentru că ţi-a îngăduit să trăieşti această viaţă, cu bune şi cu rele? Nu-i aşa că L-ai mai implora să îţi mai dea măcar o singură zi, luându-ţi angajamentul să o trăieşti frumos, cu iubire şi bucurie, aşa cum nu ai ştiut să o faci până acum?

Și atunci ce mai aştepţi? Dacă ştii că este aşa, de ce nu faci toate lucrurile acestea astăzi? De ce amâni să trăieşti frumos? De ce îţi trebuie să ştii care va fi ultima zi a vieţii tale ca să o trăieşti cu patos?

Eu îţi doresc cât mai multe zile excepționale, fără lamentări, fără irosiri, fără amânări, fără ezitări, cu cât mai multe împliniri, fericire, pace și cu cât mai multă iubire!




Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Fii liber!



Este o mare irosire să îţi trăieşti viaţa raportându-te la cutumele societăţii. Şi totuşi, aşa o trăim… fiindcă ne dorim să fim acceptaţi de lume și ne temem de prejudecăţile ei. Poate de aceea ne refuzăm multe din lucrurile pe care ne-am dori să le facem şi nu trăim după placul nostru. Ne simţim vinovaţi şi inconfortabil atunci când îndrăznim să fim diferiţi… Şi ne este teamă să ne asumăm anumite alegeri… de parcă am avea nevoie de aprobarea lumii pentru felul în care ne administrăm viaţa! Și de parcă lumea ar avea dreptul să impună reguli - ba că e prea devreme, ba că e prea târziu, ba că e prea mult, ba că e prea puțin... 

Părerea mea este că prejudecăţile sunt semne de provincialism şi de incultură… Aşadar, de ce am ține cont de ele? Avem tot dreptul să ne trăim viaţa aşa cum vrem, avem tot dreptul să facem alegeri după bunul plac şi nu trebuie să fim mereu în consens cu lumea. 

Întotdeauna vor exista spectatori care ne vor dezaproba atunci când vom îndrăzni să fim diferiţi și atunci când ne vom arăta cu firescul și naturalul nostru, dar asta nu ar trebui să ne descurajeze şi să tulbure bucuria alegerilor noastre…

Fii liber, pentru că viața ta îți apaține ție, nu lumii!