Prejudecăți



O mare greșeală a bărbaților, atunci când vine vorba de a cuceri femei, este stima de sine mult prea scăzută... mai exact, teama că nu sunt demni, că nu sunt suficient de buni, de frumoși și că nu au ceea ce vor ele. 
Se pare că bărbații au complexe de inferioritate care îi descurajează foarte mult. De aceea, de multe ori, ei nici măcar nu îndrăznesc să încerce să facă vreun pas spre a cuceri o femeie, având prejudecăți conform cărora, o femeie nu se poate îndrăgosti de un bărbat cu calviție, fără un trup de macho sportiv, fără bani, fără mașină, fără casă și eventual fără o funcție pompoasă pe cartea de vizită. 
Desigur că există o anume categorie de femei pentru care toate acestea contează, dar nu cred că toți bărbații vor să cucerească acea categorie de femei... sau? :) 
Mai sunt și femei cărora le place să meargă cu autobuzul, atâta timp cât iubiții lor le țin de mână... și atâta timp cât știu că la capătul oricărui drum de întoarcere spre casă, le așteaptă iubirea. 
Mai sunt și femei care pot trăi fericite într-o mansardă închiriată, în care fiecare lucru necesar pe care îl dobândesc să fie așteptat și prețuit. 
Mai sunt și femei pentru care o cină servită din aceeași farfurie, unul lângă altul jos pe covor, este mai savuroasă și mai romantică, decât o cină în orice locație luxoasă din lume.
Mai sunt și femei care nu se visează soții de manageri... care își doresc să împartă bucuria lucrurilor simple și nu să fie sacrificate pentru ambițiile de copii săraci ale bărbaților de lângă ele. Mai sunt și femei pe care nu lucrurile le fac fericite… care au nevoie doar de siguranța iubirii.
Mai sunt și femei care știu că totul se construiește împreună, care nu vor ca el să vina frumos împachetat și accesorizat pentru a le oferi o viață fără griji...
Mai sunt și femei pentru care el, deși nu este un crai, poate fi cel mai frumos din lume… și pe care nu l-ar înlocui cu nimeni, niciodată…



Vrei să mă cunoști?



Vrei să mă cunoști? Atunci nu-mi privi insistent chipul și nu-mi pune etichete definitive după ce m-ai ascultat rostind doar câteva cuvinte.
Nu-mi evalua inteligența raportându-te la studii sau la condiția mea socială; nu-mi aprecia maturitatea emoţională raportându-te la vârsta mea biologică şi nu crede că-mi cunoşti educaţia după ce ai stat în preajma mea doar câteva secunde.
Nu mă analiza prin prisma lucrurilor pe care le am, pentru că, indiferent cât de multe aş avea, ele nu arată că am tot ce îmi trebuie;  indiferent cât de puţine aş avea, asta nu arată că-mi lipsește ceva. 
Nu asculta poveștile altora despre mine și nu mă privi prin ochii celorlalţi, pentru că fiecare om mă vede diferit și prea puțini sunt cei care mă văd așa cum sunt cu adevărat.
Nu-mi cataloga sensibilitatea, moralitatea și valorile în funcție de greșelile din trecut, pentru că nu cunoști conjuncturile care au dus la săvârşirea lor. Nu poţi judeca omul după o singură faptă, aşa cum nu poţi judeca eternitatea după o singură zi.
Nu mă judeca după oamenii din anturajul meu – există motive întemeiate pentru care aceştia fac parte din viața mea, pe unii dintre ei neavând dreptul să-i aleg, să-i alung, să-i părăsesc.
Nu mă judeca după o vorbă, o faptă, o iubire.
Sunt mai profundă de atât.

Vrei să mă cunoşti cu adevărat?
Atunci vino și trăiește alături de mine o vreme. Vino în casa mea, în viaţa mea şi, dacă o să te încumeţi,  în sufletul meu. Doar aşa ai să poţi vedea tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce iubesc, tot ceea simt şi, da, tot ceea ce îndur.
Vino să îmi vezi toate trăirile, nu numai pe cele pe care aleg eu să le las să se vadă. Ai să observi că nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin, de la bucurie intensă până la tristețe nemărginită. Vei avea ocazia să constaţi că am şi eu slăbiciuni, ca toţi oamenii, dar că, spre deosebire de mulţi, eu găsesc puterea să mă lupt cu neputințele mele. Vino să-mi vezi şi bucuriile, şi necazurile, şi clipele de mulţumire, și frământările interioare.
Vino să mă vezi întreagă.
Vino să vezi cum râd atunci când ar trebui să plâng și cum găsesc puterea să le alin durerile altora, în timp ce ale mele mă sufocă.
Vino să vezi cum găsesc în mine forţa de a le da celor dragi aripi să crească, în timp ce pe mine mă dor şi acum urmele lăsate de aripile ce mi-au fost tăiate.
Vino să-mi cunoști temerile din fiecare clipă și iubirea de o viaţă.
Vino să-mi cunoști tot universul, cu trecut, prezent și… visuri.
De-abia apoi ai să-mi poţi pune o etichetă, înălţătoare sau denigratoare, după cum ţi-e voia, dar te conjur: nu-mi pune calificative înainte de a mă cunoaşte cu adevărat.
De aceea te invit în lumea mea. Vino! Te provoc să mă cunoşti. Nu promit că sunt mai bună sau mai rea decât ţi-ai imaginat... Doar că sunt mai profundă de atât.
Vino să mă cunoşti şi ai să poţi observa cu ochii tăi, poate contrar aşteptărilor, cum sunt supusă eșecului, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac, cum primesc doar o parte infimă din iubirea de care depinde sufletul meu, în ciuda dragostei uriaşe pe care o ofer necondiţionat, cum greșesc și câte regrete adun, dar și cât de mult sunt capabilă să iert.

Vino, oferă-mi câteva clipe din timpul tău, ca să mă vezi de aproape, abia atunci poţi să mă judeci. Vino să mă vezi cu visuri şi iluzii, cu speranţe şi înfrângeri, cu bucurii şi suferinţe şi abia după ce vei fi văzut tot tabloul, şi nu doar câteva frânturi, de-abia atunci mă vei fi cunoscut puţin şi vei fi îndreptăţit să mă cataloghezi. Dar înainte nu. Nu face greşeala să îmi pui etichete înainte de a mă cunoaşte. Sunt mai profundă de atât.

Vrei să mă cunoşti cu adevărat?
Atunci vino să mă vezi întreagă.




Fragment din cartea Insomnii, care se poate comanda aici: Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii



Le mulțumesc...



Într-un târziu am realizat că trebuie să le mulțumesc acelor oameni din trecutul meu, care nu au reușit să facă parte din prezentul și din viitorul meu. 
Le mulțumesc acelora care m-au părăsit, pentru că mi-au dat șansa să întâlnesc alți oameni, care mă merită cu adevărat. 
Le mulțumesc acelora care au răspuns cu rău la bunătatea mea, pentru că m-au învățat să aleg între oamenii care merită ajutorul meu și cei care nu îl merită.
Le mulțumesc acelora care mi-au luat șanse, pentru că datorită lor am învățat să aleg și să pornesc cu curaj pe alte drumuri.
Le mulțumesc acelora care au răspuns cu dispreț și indiferență la iubirea mea, pentru că datorită lor am învățat că nu oricine îmi merită inima. 
Le mulțumesc acelora care m-au mințit și m-au trădat, pentru că datorită lor am învățat valoarea încrederii și durerea provocată de dezamăgiri. 
Tot răul pe care mi l-au făcut cândva, este de fapt binele meu de azi... Toate slăbiciunile lor au devenit puterea mea de azi... Toate ignominiile lor m-au învățat să iert... Toate lacrimile din trecut, au devenit azi zâmbete și, de aceea nu am resentimente față de ei... Pentru toate lacrimile, pentru toate trădările, pentru singurătate, pentru indiferență, le mulțumesc!   



Singurătate




Pe de altă parte, sunt printre noi suflete singure, pe care nu le așteaptă nimeni când ajung acasă, care nu au cu cine schimba o vorbă, care nu au cu cine să împartă o bucurie sau o tristețe... Sunt departe de familie și de prieteni și au nevoie să schimbe un gând bun, să vadă că există cineva care se interesează de soarta lor, cineva care le duce dorul, care a găsit ceva frumos în persoana lor... cineva care să le spună un "bună dimineața", "o zi bună", "somn ușor"...
Pentru că orice suflet are nevoie să se dăruiască, să se mărturisească, să iubească... orice suflet are nevoie de cineva căruia să-i arate partea frumoasă a sa, cineva căruia să-i spună despre vise, despre dureri, fără teama de a fi judecat sau expus răutăților... pentru că orice suflet, tânăr sau bătrân, tânjește după apropiere, după înțelegere și dragoste...



Eu...



Am fost altfel decât s-a văzut... 
Nu oricine-a vrut să mă cunoască. 
Iar de unii, care, să mă știe-au vrut 
Eu m-am protejat purtând o mască. 

Am iubit pe cine nu m-a vrut 
Și am părăsit pe cine m-a iubit 
Am greșit cui nu m-ar fi rănit 
Și-am iertat pe cine n-a greșit 

Am găsit ce nu am căutat 
Și am căutat ce e de negăsit 
Am crezut în ce n-a existat 
Și de adevăr prea des m-am îndoit.

Mi-au fost refuzate multe vise 
Dar coșmarurile s-au adeverit 
Mi-a fost dat să bat la uși închise 
Însă-n viața mea pe-oricine am primit 

Am plâns în momente fericite 
Și am râs când sufletu-mi plângea 
Am șoptit când îmi venea să urlu 
Și-am urlat când vocea mea șoptea 

Am pierdut ce-a fost mai de valoare 
Și am câștigat ce nu mi-a trebuit 
Am păstrat comori imaginare 
Iar ce-a fost de preț am risipit

N-am cerut și totuși am primit 
Bune, rele, toate le-am cărat. 
Ce-a fost gratis prea scump am plătit 
Ce-a fost scump mi-a fost ușor iertat. 

Am mers drept pe căi întortocheate 
Și m-am rătăcit ades pe drumuri line 
M-am pierdut de multe ori, departe 
Dar mereu am găsit drumul către mine 

Aveam totul când n-aveam nimic 
Și-am dus lipsuri când aveam de toate 
Am fost moartă, chiar de am trăit 
Și-am fost vie când eram pe moarte... 

Am ales ce-a fost mai rău din bune 
Mi s-a dat ce-a fost mai bun din rău 
M-am pierdut și regăsit în mine 
Dar am îndrăznit ca să fiu EU... 
mereu!




Fragment din cartea Fluturi.
Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Mi-e dor de scrisori!



Uneori îmi e dor de perioada când viața era mai simplă. Când nu existau atâtea mijloace de comunicare moderne, e-mail, skype, fax, telefoane mobile cu sms și mms...
Am impresia că pe atunci, deși comunicarea se făcea doar prin intermediul scrisorilor și a telefonului fix (pe care nici măcar nu îl avea toată lumea acasă), oamenii comunicau mai mult, mai bine, mai frumos, mai sincer, mai adevărat. Se aveau mai mult și erau mai apropiați.
Acum, deși avem abundență de mijloace de comunicare, cu mii de minute și sms gratis, cu acces la e-mail și la video-chat, comunicăm din ce în ce mai puțin... și mai ales superficial. Mă dezgustă sms-urile primite de sărbători, cu același text redundant retrimis de la unul la altul, fără niciun mesaj personal, fără niciun sentiment frumos, doar cuvinte care sună bine, trimise doar din simțul datoriei...
Poate greșesc, dar mi se pare că toată această abundență de posibilități de comunicare ne transformă în niște roboței lipsiți de sentimente... Este mai simplu să dai forward decât să simți, să gândești și să scrii.
Îmi aduc aminte cu câtă dragoste și emoție scriam scrisori când eram copil... iar de sărbători scriam felicitări tuturor cunoscuților. Puneam în scrisori și în felicitări bucățele din sufletul meu, dor, vise, iubire...
De multe ori am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată, mamei mele sau unor oameni pe care ii iubeam, dar cărora nu îndrăzneam să le împărtășesc sentimentele mele…
Să scrii o scrisoare însemna un oarecare efort, pentru că trebuia să o scrii și de multe ori să o rescrii, atunci când ți se părea că ai uitat să spui ceva, sau atunci când ți se părea că scrisul tău nu e suficient de frumos... Trebuia să mergi până la poștă, să cumperi timbre, iar atunci când îi dădeai drumul în cutia de scrisori îți spuneai în gând „sper să ajungă!”. Apoi așteptai răspunsul, care, de multe ori venea după zile, săptămâni, luni...
Îmi amintesc cu câtă dragoste desfăceam scrisorile pe care le primeam și cum le păstram într-o cutie specială, recitindu-le ori de câte ori îmi era dor... Încă mai fac asta cu scrisori de la oameni dragi, care între timp au plecat, sau care pur și simplu m-au uitat...
Acum ne trimitem zeci de sms-uri pe zi, dar câte dintre ele mai au valoare sentimentală, câte dintre ele aduc bucurie? Oare câte dintre apelurile noastre dintr-o zi sunt pentru a trimite un gând bun și pentru a afla starea cuiva și câte doar pentru a „rezolva” vreo problemă și pentru a cere ceva? Și totuși trăim cu impresia că noi comunicăm unii cu ceilalți...
Avem chiar și câte două telefoane, că să ne asigurăm accesul la ambele rețele, ca să nu mai spun despre sumele mari de bani pe care le investim în toate gadgeturile și în abonamente... și cu toate acestea de multe ori nu sunăm și nu dăm niciun mesaj... Ce să mai spun de aceia cărora le trimiți un gând bun, sau te interesezi de soarta lor și nu se sinchisesc să îți răspundă cu zilele, sau poate niciodată...?
Am impresia că pentru unii uitilitatea telefonului este rezumată doar la a arăta lumii că au un telefon modern, adică snobism...

Prin e-mail ne trimitem tot felul de mesaje derizorii, dar prea puține gânduri proprii, prea puțin interes față de persoana căreia îi scriem...
Nu mai comunicăm și de aceea nu mai reușim să ne cunoaștem, nu mai reușim să fim aproape unii de alții. Toate aceste mijloace care ar trebui să ne ajute să ne apropiem, de fapt ne îndepărtează...
Uneori tind să cred că omenirii i-ar trebui o pauză, o pană de curent, ceva care să o întoarcă în timp, care să-i readucă aminte de tot ceea ce a uitat și ceea ce a pierdut...


Să spui adio nu este ușor...




Nu scot ușor un om din suflet... dar dacă o fac, acesta este ca și cum nu ar mai exista.
Până să ajung la acest pas iert de multe ori și caut cu disperare să mă agăț de tot ce are omul mai bun și de toate amintirile frumoase. Îndur, tolerez, înțeleg, sufăr și acord șanse, mergând până la naivitate, până la a lăsa oamenii să profite de bunătatea mea.
Dar am limitele mele… și mă trezesc într-o zi în care ia naștere în mine sentimentul dreptății… și atunci simt o repulsie față de felul în care am fost tratată.
Sufletul omului nu este o casă părăsită în care să bântui cum vrei, din care să iei ce îți trebuie și din care sa pleci și să revii ori de câte ori ai chef. În sufletul omului nu intri cărând după tine mizerii și urât, ci vii cu frumos, cu intenții bune, deschis, pașnic și iubitor.
Cine își dorește să facă parte din sufletul cuiva ar trebui să știe ce are de făcut ca să își păstreze locul acolo… cine nu, adio!

Asta sunt.




Kurt Cobain spunea: “Prefer să fiu urât pentru ceea ce sunt, decât iubit pentru ceea ce nu sunt.”
Eu trăiesc după acest principiu… și îmi asum cu responsabilitate ceea ce sunt, cu bune și cu rele. Nu caut să fac pe plac oamenilor, oricât de mult i-aș iubi. Sunt sinceră și îmi exprim emoțiile și trăirile chiar dacă asta înseamnă să nu spun mereu ceea ce place auzului. Prefer să deranjez cu sinceritatea mea, decât să lingușesc doar pentru a le face pe plac celorlalți.
Această atitudine îi îndepărtează pe oamenii care nu suportă adevărul, pe aceia care trăiesc doar pentru a fi aprobați, menajați, lingușiți… 
Îi îndepărtează pe aceia care iubesc condiționat… Este un risc pe care mi-l asum, chiar dacă pierderea unui om este dureroasă. Acesta este felul meu de a iubi: sincer. Acesta este felul meu de a fi și nu mă voi risipi încercând să fiu altcineva pentru aceia care nu mă acceptă și care nu mă pot iubi așa cum sunt…
Nu sunt un om perfect și nu voi fi niciodată, dar intențiile mele sunt onorabile. Iubesc cu tot sufletul și nu îmi doresc în viața mea decât oameni ca mine.




Rugăciune...





Dragă Doamne-Doamne,
te rog să alini toate suflețelele rănite, să aduci mângâiere tuturor celor care se simt singuri, triști, abandonați și neiubiți, să aduci un suflet pereche acelora care sunt singuri, să umpli cu iubire toate inimile care au uitat și care se tem să iubească, să iei toate grijile celor care au necazuri și suferințe, să-i ajuți pe toți cei care nu au puterea să ierte și să le reamintești oamenilor să fie buni, frumoși și încrezători!


Dear God,
please ease all injured souls; please bring comfort to all those who feel lonely, sad, abandoned and unloved; please bring a soul mate to those who are lonely; please fill with love the hearts of those who have forgotten and fear to love; please take away all the worries of those who have troubles and sufferings; please help all those who don't have the power to forgive and please remind people to be good, beautiful and confident!