Ignominii...



Susţin mereu că pe mine nu mă mai zguduie nimic, dar, se pare că se mai ivesc cazuri în care pot fi luată prin surprindere de răutatea lumii. Şi nu mă refer la lume în general, ci la oameni cu care am împărţit o parte din viaţa mea, oameni care s-au declarat prieteni.
Deşi am încheiat “conturile” cu ei cu mult timp în urmă, aflu că încă sunt bântuiţi de fantoma mea, deşi nu-i deranjez, nu le sunt datoare şi îmi văd de drumul meu.
Când aflu că unii, care pentru mine nici nu mai există, nu au loc de mine şi nu pot respira fără să îmi pronunţe numele, stau şi mă întreb: oare chiar atât de importantă sunt?
Mi-am propus să termin relaţiile care nu merg, fără bârfe inutile, fără a încerca să atrag prietenii comuni de partea mea, fără a lupta să îmi dovedesc dreptatea… Dar unii nu te lasă, nu pot renunţa uşor, nu ştiu să piardă şi transformă orice despărţire într-un război obositor şi inutil.
Şi aflu cum aceşti foşti prieteni se consumă cu bârfe şi cu intrigi menite să îmi strice reputaţia. Se interesează de soarta mea şi nu au linişte dacă află că pot fi fericită şi fără ei.
Probabil că se aşteaptă să le cer socoteală pentru faptele lor şi să reacţionez, dar nu voi decade atât încât să întru în mocirla lor. Îi las să se scalde în propriile lor ignominii şi puţin îmi pasă ce fac prin spatele meu... fiindcă dacă ar avea dreptatea de partea lor, dacă ar avea ceva de revendicat, ar veni în faţa mea şi ar încerca să mă înfrunte.
Unii cred că mă pot păcăli și trăiesc cu impresia că nu ştiu de ce sunt capabili, dar sunt pentru mine ca nişte cărţi deschise, cu tot cu adnotările marginale de rigoare. Le ştiu tacticile, gândurile şi tot ce ascund sub zâmbetul pervers, care nu-i decât un rânjet maniaco-depresiv, plin de frustrări şi intenţii mârşave.
Nu-i urăsc pe aceia care mă urăsc. Mi-e milă de ei. Trebuie să aibă nişte vieţi tare triste şi lipsite de sens, dacă îşi dedică timpul şi îşi consumă energia cu prostii şi cu răutăţi. Răutatea lor acunde, probabil, multe neîmpliniri şi complexe de inferioritate... Au sufletele goale, nelocuite de nimeni şi se simt neiubiti și ai nimănui.
Îi văd cum decad, cum îşi otrăvesc sufletele cu răutăţi şi cu nimicuri. Cultura lor, distracţia lor, sunt limitate la a discuta şi a judeca oameni, acesta fiind probabil un mod de a uita de vieţile lor atât de monotone.  


Mi-e dor...



Mi-e dor de-a mea copilărie,
de tot ce-ar fi putut să fie,
de prietenii de altă dată
de tata aşteptând la poartă.

Mi-e dor de cei care-au plecat,
de cei pe care i-am uitat,
de toate visele promise,
de uşi ce stau acum închise.

Mi-e dor de ceruri înstelate,
de drumurile abandonate,
de ce n-am spus când trebuia,
crezând c-am să mă întorc cândva

Mi-e dor de casa părintească
şi de căldură sufletească
Să mai pot fi copil o dată...
De-o îmbrăţişare de la tata...

Mi-e dor de dor, de fericire,
De bunătate şi iubire,
Ce dor îmi este de iertare!
Ce dor îmi e de "Doamne-Doamne" !