Bârfele sunt manifestările unei personalităţi
problematice. Poate că bârfa se naşte din dorinţa fiecăruia de a abate atenţia
de la sine. În plus, discuţiile despre alţii ne fac să ne detaşăm de lucrurile
care ne fac să ne simţim inferiori. Spre exemplu, atunci când condamnăm
zgârcenia cuiva ne simţim foarte generoşi, chiar dacă noi nu am făcut nici un
gest de generozitate.
La baza bârfei se află eliberarea emoţiilor, care pot
varia de la fericire la mânie. Se pare că bârfa te ajută să-ţi faci
"prieteni" cu care să poţi vorbi despre lucruri comune: hainele
cuiva, viaţa personală, moralitate, atitudinea, hotărârile pe care le ia şi
care, parcă sunt în contradicţie cu dorinţele tale... că şi cum tu ai fi
Dumnezeul care poate da încuviinţarea cuiva să respire, să iubească, să se
îmbrace, să trăiască. Şi ne apucăm să-i comentăm pe alţii, ca şi cum noi am fi
deja gata ambalaţi, perfecţi, un etalon pntru cei din jur.
Am bârfit şi eu... De ce? Nu pentru că aşa ar fi
caracterul meu, din contră, am fost educată să nu discut oamenii. Totul a
început datorită unor anturaje “propice”. La început mi se părea aiurea să
particip la bârfe, apoi m-am obişnuit, dar, până la urmă, am ajuns să îmi fie
silă. Da, era prea mult! Mă săturasem de bârfe şi de flecăreală inutilă pe
seama altora. Şi m-am întrebat (în nemernicia mea): cum am ajuns eu să mă cobor
atât? Uneori am făcut-o fără să îmi dau seama. Dar, de cele mai multe ori, a
fost ca să fac pe plac anturajului. Regret că nu am fost asertivă, că nu am
oprit bârfele, deşi, au fost situaţii când am încercat...
Din fericire am realizat la timp că nu mă reprezintă un
astfel de comportament. Începusem să simt acut diferenţa dintre întâlnirile cu
bârfitori şi cele cu oamenii decenţi. Discuţii despre alţii, păreri şi judecăţi
de valoare asupra unora, îmi provocau dezgust. Pierdeam timpul aiurea, mă
încărcam cu mizerii şi toate astea pentru că “anturajul” era de aşa natură. Iar
când le-am spus că nu mai vreau să bârfesc şi nici să asist la bârfe, mi s-a
râs în nas şi am fost acuzată de ipocrizie. E şi normal ca unii, care se
hrănesc cu bârfe, să nu poată trăi fără ele. Dar asta nu înseamnă că eu sunt
obligată să trăiesc ca ei... aşa că, m-am îndepărtat definitiv de cei care au
bârfa în sânge şi îi ignor pe cei de care conjunctura nu îmi permite să mă
îndepărtez de tot.
Din păcate, e plin de bârfitori în jurul meu... şi,
ieşind din cercul vicios, observ obiectiv grandoarea mizeriei în care se scaldă
unii. Printre ei, se află şi ipocriţi care susţin că nu bârfesc, dar o fac cu
fiecare ocazie care se iveşte…
Deşi bârfesc, oamenii suferă când află că sunt bârfiţi,
se victimizează şi se simt nedreptăţiţi.
Eu am învăţat să ignor bârfele despre mine. Ştiu că vor
fi mereu oameni preocupaţi să latre în stânga şi în dreapta, care scormonesc
cât mai adânc în viaţa ta, adună informaţii despre tine, pentru ca mai apoi să
aibă subiecte de discuţii. Bineînţeles că totul va fi denaturat și încărcat cu
mizerii, astfel încât informaţia să aibă dimensiunea senzaţionalului, demnă de
a stârni interesul cretinilor care stau şi ascultă.
Ăştia se hrănesc din deziluziile altora... ghinionul
altuia devine un motiv de bucurie şi satisfacţie personală. Iar dacă eşti
fericit, e şi mai rău, pentru că vei trezi animalul invidiei din ei şi vor
căuta cu disperare ceva cu care să te demonteze.
Sunt ca nişte hiene disperate să îţi devoreze sufletul şi
discută cu o plăcere maladivă despre durerile tale. Pentru ei, un divorţ, o
despărţire, un eşec financiar, sunt motive numai bune de a avea subiecte de discuţii...
Cei care bârfesc, disimulează orice adevăr, au spirit
poliţienesc, moralism bănuitor şi coroziv.
Cred că bârfa este o boală a sufletului, incompatibilă cu
virtutea. Şi, constat pe zi ce trece, că bârfitorii culeg roadele răutăţilor
lor. Mă uit la ei cu milă şi văd cât sunt de nefericiţi. Şi asta mă face să
cred cu tărie că suntem ceea ce vedem în ceilalţi şi că primim după cum ne este
sufletul.
.jpg)
