Prietenie



Cu ani în urmă, pe când locuiam în centrul Braşovului, am mers la un magazin să fac nişte cumpărături. În timp ce aşteptam la rând, am văzut în faţa mea, un bătrânel, care mi-a atras atenţia când şi-a numărat banii. Nu părea sărac, pentru că era imbrăcat decent, dar totuşi, a scormonit după nişte mărunţiş, pe care l-a numărat cu atenție. Când i-a venit rândul, i-a cerut vânzătoarei: "5 felii de parizer şi de restul banilor puţină brânzică de vaci”. Restul banilor însemna o sumă foarte micuţă, cu care în mod normal nu se putea cumpăra mai nimic...
- Of, tataie, aici nu e farmacie! Ce faci numa’ cu atâta mâncare, o dai la furnici?, l-a întrebat vânzătoarea.
Eu ma gândeam că poate bătrânelul era fiţos şi işi cumpăra, de obicei, porţii mici.
- Parizerul îl dau la caţel, iar brânzica o mănânc eu cu mămăliguţă, a spus el, de parcă era dator să se justifice.
 - Păi cum, tataie, matale dai mezelu’ la câine şi mânci brânză seacă? Banii ăia nu-ţi ajung să-ţi iei destulă branză!, a zis vânzătoarea în gura mare, în timp ce împacheta parizerul.
 - Pai, câinele e bătrân şi doar parizer mai mănâncă, pentru că îi place, iar mie îmi place mămăliga cu brânză...
Vânzătoarea s-a apucat de cântarit brânzica, încercând sa se încadreze în suma foarte mică pe care bătrânul i-o pusese pe tejghea. 
 - Rămâne aşa, tataie? Cum vrei să nimeresc eu la cântar?!, a întrebat vânzătoarea, strigând la bătrân, de parcă ar fi fost surd.
 - Nu, vă rog... ca doar banii aştia îi am la mine... 
Vădit deranjată, vânzătoarea a început sa cântărească iar brânzica, ba punând cu lingura în pungă, ba scoţând, iar eu mă uitam consternată cum se chinuia să facă potriveala, raportându-se la o valoare extrem de mică. Nu îmi venea să cred că nu lăsa câteva grame în plus...
Când mi-am pierdut răbdarea să văd cum se căznea să potrivească brânzica pe cântar, dar și stresul bătrânului care o urmărea îngrijorat, m-am trezit spunându-i să-i mai pună două linguri pline.
 - Sunteţi împreună?, m-a întrebat vânzătoarea, mirată.
 - Nu, dar plătesc eu. Şi vă rog să-i cântăriţi şi toată bucata de parizer din care aţi tăiat, am zis încet, să nu mă audă toată lumea.  
Vânzătoarea s-a conformat, eu am plătit foarte repede şi până să apuce bătrânelul să se dezmeticească, am luat produsele şi i le-am îndesat în plasă. Îmi venea să fug de acolo, pentru că mă simţeam ruşinată, de parcă furasem ceva... De fapt, mă simţeam aiurea faţă de bătrânel, gândindu-mă că poate gestul meu îl va face să se simtă umilit, dar îmi era jenă şi de ruşinea vânzătoarei, care a făcut băşcălie pe seama bietului om şi care nu s-a îndurat să lase o jumătate de lingură de brânzică în plus. 
Am ieşit afară din magazin, iar bătrânelul se ţinea scai dupa mine.
 - Domnişoară, dar de ce aţi făcut gestul acesta? Mă simt îndatorat, vă rog să îmi daţi adresa să vă aduc banii....
 - Nu aveţi nicio datorie, a fost plăcerea mea.  
Nu ştiam cum să scap de acolo, iar bătrânelul se străduia să se ţină după mine.
 - Insist. Mâine vine pensia şi vreau să vă plătesc datoria... Ştiţi, mai aveam doar banii ăia până mâine la pensie şi de aia... dar mâine iau banii şi...
Aşadar, bietul bătrânel mai avea câţiva bănuţi amărâţi până în ziua urmatoare când primea pensia... Și, cu ultimii lui bani a luat de mâncare pentru el şi pentru câinele lui. Dar a facut asta punând câinele pe primul loc, alocând o sumă mai mare pentru mâncarea câinelui, ca să-i cumpere ce-i plăcea... Iar el, urma să se hrănească din puţinii bani care-i mai rămâneau.
Asta m-a impresionat foarte mult... 
Stând în faţa magazinului, l-am analizat puţin pe bătrânel. Era un domn pedant, avea cămaşă  şi cravată. Mă gândeam că poate am facut o gafă cu gestul meu şi nu știam cum să o repar.
 - Locuiţi departe?, am întrebat.
 - Nu, la câteva minute... Trebuie să plec, că am lăsat câinele singur în casă... Domnișoară, vă rog, cum să vă returnez datoria?
 - Nu aveţi nicio datorie, e placerea mea. De fapt, iubesc mult câinii şi am vrut să-i iau papa căţelului dumneavoastră... că am auzit fără să vreau... și eu am avut un câine și îmi e dor...
 - Atunci vă pot invita să il cunoasteţi pe Negruţu?
Şi astfel am pornit împreună spre locuinţa bătrânului, care se afla într-o casă naţionalizată din centrul Braşovului. 
Avea două camere mari şi foarte înalte, iar pe mine m-a uimit ordinea din casa sa, dar şi lucrurile vechi, mobila antică şi câteva obiecte, care îmi aminteau de casa în care am copilărit.
În timp ce bătrânul a pus mâncarea cumpărată în frigider, am admirat mulţimea de poze înrămate, aşezate peste tot prin sufragerie, cât şi biblioteca impresionantă. Apoi, m-am aşezat pe un fotoliu şi m-am jucat cu câinele, un cocker spaniel bătrân şi nu prea energic. Povestind cu bătrânelul, am aflat că fusese profesor de literatură, că soţia îi murise cu mulţi ani în urmă şi că nu mai avea pe nimeni pe lume. Avea 82 de ani şi nu-i mai rămăsese decât câinele, pozele şi cărţile.
În sufletul meu se instalase o linişte plăcută, deşi nu eram o persoană care să meargă cu încredere în casa unui străin şi cred că i-am transmis asta şi bătrânelului. Acesta a înţeles gestul meu făcut la magazin şi a înțeles că nu doream banii înapoi, de aceea, în semn de mulțumire mi-a oferit în dar o carte: “Jurnalul fericirii” scrisă de Nicolae Steinhardt.  
Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu domnul profesor, un om respectabil, educat, inteligent şi bun, care mi-a câştigat respectul şi inima. Din ziua aceea l-am vizitat frecvent, ducându-i fructe, sau câte un desert. Iar dânsul mă aştepta cu emoţie, pregătindu-mi de fiecare dată câte o carte pe care urma să o citesc. Ar fi vrut să mi le dăruiască pe toate, dar i-am spus că intenţionam să plec în Germania definitiv şi că nu aveam posibilitatea să iau cu mine atâtea cărţi... De fapt, nu voiam să-i iau lucrurile pe care le iubea atât de mult.
Eram fascinată de poveștile nenumărate despre istorie, despre viață și despre oameni pe care mi le spunea domnul profesor. Și am învățat foarte multe de la dânsul. Și tot datorită dânsului am descoperit un nou fel de a iubi.
De atunci am tratat altfel carţile și nu le-am mai aruncat neglijent prin casă. 
O carte este viaţa celui care a scris-o. Şi-a pus în ea sentimentele, gândurile, munca şi iubirea. Cărţile trebuie tratate cu respect, ele reprezentând însuși  sufletul autorului lor...”, mi-a spus dl. profesor într-o zi. Iar eu am scris acea frază în jurnalul meu, așa cum mă învățase tata să scriu tot ceea ce îmi plăcea și nu voiam să uit.
Îmi plăcea atât de mult compania dânsului, încât uneori refuzam ieşirile cu prietenii de vârsta mea. Îmi amintesc cu drag cum, de fiecare dată când mergeam să îl iau la plimbare, mă admira şi îmi spunea că sunt frumoasă şi elegantă. “Ai frumuseţea în ochi şi în zâmbet şi eşti aşa cum ar trebui să fie o femeie.”, mi-a spus într-o zi cu mândrie în glas.
Era foarte mândru plimbându-se la braţ cu mine, iar eu mă simţeam ca o prinţesă în compania sa, pentru că îmi arăta respect prin fiecare gest, prin fiecare vorbă şi prin fiecare privire. Momentele petrecute alături de domnul  profesor mă încărcau cu energie pozitivă şi mă făceau să am idealuri şi ambiţii nobile. Am gasit la dânsul răspunsuri la multe întrebări şi frământări de-ale mele şi tot datorită dânsului am învaţat să nu îl mai condamn pe Dumnezeu pentru pierderile mele...
Prin exemple elocvente și poveşti din vremuri îndepărtate, m-a învăţat cum trebuie să fie o lady.
Eu l-am învățat despre tehnologia modernă, despre telefoane mobile, iar dânsul nu a refuzat nicio propunere de-a mea, făcând faţă cu brio la toate evenimentele la care îl duceam. Am fost împreună la teatru, la operă şi cu telecabina în Poiana Brașov, unde nu mai fusese “de zeci de ani”. Jucam șah împreună, iar câteodată, în timp ce eu îi găteam, dânsul îmi citea poezii, cu o intonație specială care îmi făcea sufletul să vibreze. 
I-am fost alaturi când a fost bolnav şi când i-a murit câinele. Nimeni nu merită să fie singur în astfel de momente... Iar după o lună, i-am dus un alt câine, un cocker spaniel auriu, de care domnul profesor s-a bucurat foarte mult.
Il iubeam foarte mult pe dl. profesor. Mulţi nu mă înţelegeau, ba chiar mă condamnau că sunt ciudată alegând compania unui bătrân, în locul distracţiilor cu tinerii de vârsta mea. Au mai fost şi unii care credeau că urmăresc să îmi lase “averea” sa, neştiind că toată averea lui consta în câteva lucruşoare, care, pentru mulţi, nu valorau nimic...
Domnul profesor mi-a spus într-o zi că am fost copilul pe care nu l-a avut niciodată. Iar eu i-am spus că dânsul mi-a fost tată, bunic, profesor şi prieten.
În ziua în care l-am pierdut pe dl. profesor, parcă am pierdut o parte din suflet... Am suferit foarte mult şi îl mai plâng şi acum, dar dânsul merită fiecare lacrimă de-a mea…
Se pregătise pentru momentul plecării şi a vrut să îmi lase câteva amintiri: o colecţie de cărţi, o ramă foto pe care o admiram (ori de câte ori mergeam la dânsul), în care a pus o poză cu noi doi, făcută în ziua în care împlinise 84 de ani. Mi-a mai lăsat o scrisoare impresionantă, în care m-a asigurat încă o dată că sunt o persoană deosebită, care i-a infrumuseţat ultimii ani din viaţă, scrisoare plină de mulţumiri...
Și astfel, lucruri care au reprezentat averea unui om, timp de o viaţă, au devenit într-o zi averea mea. Eu nu am apucat să-i mulţumesc, dar, am încercat să recuperez mai târziu, prin anumite gesturi, având ca bază învăţături de la dânsul.
Mi-e foarte dor de dl. profesor...
Poate că Dumnezeu l-a adus în viaţa mea pentru că ma aflam într-o perioadă în care îmi lipsea foarte mult tatăl meu, care murise cu ceva timp în urmă...  iar dl. profesor a reuşit în mare parte să umple acel gol rămas în sufletul meu, ajutându-mă să îmi regăsesc echilibrul.
După ce a murit tata, m-am condamnat pentru că nu mi-am petrecut mai mult timp cu el, pentru că nu l-am distrat, pentru că nu l-am ascultat mai mult, pentru că nu i-am îndulcit bătrâneţea. 
Şi tatăl meu a fost bătrân, pentru că avea 50 de ani când am venit eu pe lume...  
Domnul profesor mi-a oferit şansa să mai simt cum era când aveam tată, să compensez ceea ce îmi reproşam că nu am făcut pentru tatăl meu...
Probabil că Dumnezeu ne trimite în viaţă persoanele potrivite, în momentele potrivite, pentru a ne ajuta să depaşim anumite etape, pentru a ne ajuta să evoluăm, pentru a ne ajuta să învaţăm ceea ce trebuie, să ne regăsim, să ne iertăm, să iubim...

 Cu toată dragostea mea, un omagiu adus domnului profesor Horatiu L.


Fragment din cartea Fluturi.




Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

O poveste despre... pepeni ツ



Plec în weekend de la părinţii mei şi, cum mergeam eu, aşa ca şi scufiţa roşie prin pădure, aud o voce bărbătească strigând:
“Domnişoara cu peeepeeeeniiii!”
De obicei nu întorc capul la strigătele oamenilor (decât dacă se strigă după ajutor), dar de data asta m-am simţit... şi nu pentru că aş fi avut vreo plasă cu pepeni la mine, dacă înţelegeţi ce vreau să spun...
În stânga mea, văd o gaşcă de taximetrişti care rezemau o maşină şi stăteau la o bârfă mică. Precis discutau despre idiosincrazia dilematică ce îşi reverberează atenuant ecourile protoarmonice, bla, bla...
Unul dintre ei se uita fix la mine şi îmi făcea semne spunând: “Domnişoara cu pepenii, haideţi să va duc acasă. Gratis!”.
"Nu, asta e prea mult!"- mi-am spus.
După un val de epitete care mi-au invadat mintea (pervers, măgar, nesimţit), mi-am spus că trebuie să fiu o doamnă şi să îmi văd de drum, fără a băga în seamă neciopliţii. Adică să strigi aşa în gura mare făcând aluzie la "pepeni"?! Ce lume cretină!
Sperând că dacă mă prefac că nu aud, omul îşi va vedea de treaba lui, am luat o atitudine ţanţoşă şi, cu privirea fixată înainte, mi-am văzut de drum. Dar taximetristul era din ce în ce mai insistent: “Domnişoara cu pepenii, haideţi, nu vă duc acasă? Vă duc gratis!”.
"Pfoai..." - mi-am zis în gândul meu. De ce nu sunt eu Chuck Norris, ca să-i îndoi puţin maşina ăstuia? Ce-ar fi dacă m-aş duce ţintă la el şi, de faţă cu toţi taximetriştii i-aş spune aşa: Ah, ce mai faceţi? Dumneavoastră sunteţi domnul cu cârnăciorul ăla foarte micuţ! Dar nu pot face asta, doar nu o să mă cobor la mintea unor grobieni! Hai să mă fac că nu aud şi gata!"
Da’ de unde? Omul a îndrăznit să strige şi a treia oară şi de data asta a şi făcut câţiva paşi spre mine.
"Domnişoară, nu mă mai ţineţi minte? V-am dus anul trecut în vară, aici în Schei şi v-aţi uitat pepenii la mine în maşină, mai ştiţi? Mergeţi acasă? Vă duc gratis, ştiţi că mi-au rămas pepenii aia......"
În timp ce omul turuia explicând de unde mă ştia, în minte mi se derula filmul de anul trecut, când, într-adevăr am mers la părinții mei şi am uitat 2 pepeni în taxi, unul verde şi unul galben, cu care aveam de gând să fac "pepene surpriză" pentru musafiri pe care îi avea mama la masă.
Deci, săracul om nu era un măgar, el chiar mă asocia cu domnişoara care şi-a uitat pepenii în taxiul lui... Şi cum nu ştia cum mă cheamă, m-a strigat şi el cum i-a venit...
- Da, merg acasă, dar e frumos să strigaţi aşa după o doamnă? - i-am reproşat.
Ca un gentleman, mi-a luat plasa din mână şi mi-a deschis portiera maşinii, iar eu am urcat în spate, gândindu-mă cum m-am înşelat în situaţia aceea. Pe drum, omul mi-a povestit cum pepenii mei l-au salvat în ziua aceea, în care, când a luat-o pe soţia lui de la serviciu, aceasta l-a certat pentru lipsa lui de interes la întreţinerea casei şi pentru că nu făcea piaţa, că nu cumpăra şi el măcar o apă... Dar când au ajuns acasă, au descoperit în portbagaj pepenii mei, care i-au închis gura nevestei nemulţumite. Ea credea că omul s-a simţit să ia nişte pepeni, iar el a omis să-i mai spună că, de fapt, i-a uitat o clientă zăludă...
Şi astfel s-a lămurit misterul cu pepenii uitaţi, pentru care eu mi-am primit morala de la mama, iar el aprecieri de la nevastă.
În timp ce el povestea cu patos ce buni au fost pepenii mei, eu mă gândeam cum m-am înşelat în privinţa lui şi îmi făceam autocritică de una singură, că de multe ori mă grăbesc şi trag concluzii pripite. Îmi spuneam în gând că mintea noastră e perversă uneori şi îi vedem pe alţii perverşi... și că ar trebui să fim mai atenţi când etichetăm...
"Ce fraieră sunt! Să cred eu că bietul om făcea aluzii porcoase când striga "domnişoara cu pepenii!", iar el e atât de serios!"
Când am ajuns în faţa blocului meu, i-am plătit cursa, deşi omul insista că pepenii mei l-au scutit atunci de cicălelile nevestei şi se simţea dator. La despărţire, aşa ca o concluzie la toată discuţia şi ca să mă scot că l-am tratat aiurea la început, îi spun:
"Aveţi o memorie foarte bună, dacă după un an vă amintiţi persoane pe care le-aţi văzut doar o dată."
La care, el îmi răspunde:
- Nu vai, domnişoară, nu țin eu minte câtă lume duc, dar v-am reţinut pentru că  aveți... știți, ăăăă sunteți dotată.. Ăăăăă, să mă scuzaţi, dar chiar vorbeam și cu băieții când v-am văzut... 
- La revedere! Spor la bani!- am spus, îndepărtându-mă de maşina lui.

Morala? Nu mai ştiu...