„Mama, ideal
de femeie, fermecător şi venerat.”
- Lev Tolstoi
I-am văzut chipul
mamei... îngândurat şi obosit.
Şi i-am văzut mâinile...
muncite și îmbătrânite...
A fost nevoie
să devin femeie pentru a o înțelege pe mama... pentru a înțelege câte
frământări interioare, câte visuri neîmplinite, câte dureri și doruri nespuse a
ascuns în sufletul ei.
Oare cum a
învățat să se pună pe locul doi și cum a învățat să se abandoneze și să
trăiască prin mine?
Câtă forță a
putut să aibă inima ei, care a suspinat și a plâns atât pentru mine, cât și
pentru toate durerile și nedreptățile la care a fost ea supusă?
Visurile ei au
apus... s-au dus... pentru că acum visează visurile mele. Nu își mai dorește
nimic pentru ea, căci toate dorințele ei sunt acum, de fapt, dorințe pentru
mine. Se hrănește cu fericirea mea și moare câte puțin de dorul meu și de
supărare atunci când vede că sufăr.
Of, mamă, dacă
aș fi știut mai devreme, dacă aș fi înțeles mai devreme toate acestea! Nu ți-aș
mai fi întors spatele când îmi dădeai un sfat, nu te-aș mai fi contrazis și nu
aș mai fi ridicat tonul la tine. Nu aș fi spus niciun cuvânt care să îți
rănească sufletul atât de fragil!
Ți-aș fi spus
cât mai des că te iubesc şi că ești frumoasă. Ţi-aș fi mulțumit pentru fiecare
clipă de dăruire şi pentru sacrificiile tale neobosite.
M-aș fi
plimbat mai mult cu tine și mai puțin cu prietenii mei. Te-aș fi rugat să stai
cu mine la masă și te-aș fi servit eu, să simți și tu că ești iubită.
Nu te-aș mai
fi lăsat să muncești atât și nu aș mai fi cerut atât de multe de la tine! Aș fi
făcut tot posibilul să-ți bucur inima, să îți arăt că toate eforturile tale
făcute cu atâta iubire îți sunt acum răsplătite cu recunoștință și dragoste!
Te iubesc,
mama mea minunată!
