Fluturi - Irina Binder

Număr de pagini vol.1: 368
Număr de pagini vol.2: 464
Număr de pagini vol.3: 352
Număr de pagini vol.4: 480

Format: 130 x 200
Ediție: Necartonată
Editura: Bookzone
Anul publicării: 2023
Prima publicare: 2012 (Editura For You)
ISBN: 9786303051635

Cumpără seria FLUTURI de Irina Binder de la librăria ta preferată aici:

Despre seria Fluturi:

Despre cartea Fluturi s-a spus foarte mult că este cartea perfectă pentru cei cărora nu le place să citească deloc, care nu au răbdare să lectureze mai mult de două-trei fraze. Că este o poveste foarte captivantă, care te ține cu sufletul la gură și care te face să trăiești intens totul. Poate de aceea mulți dintre cititori mi-au mărturisit că au citit cartea de mai multe ori și m-au surprins dorindu-și să citească și ediția nouă, revizuită și adăugită.
Ca să mă asigur că oamenii nu vor citi/cumpăra o carte care ar putea să nu fie pe placul lor, am postat pe blogul meu un fragment foarte lung din cartea Fluturi și am făcut asta încă dinainte să public cartea.

Vă las aici fragmentul.

Fragment din carte:

[…]
Cum i-am cunoscut? A fost o întâlnire aparent banală, dar cine-ar fi bănuit atunci cum avea să se scrie această poveste în paginile vieții... Atât pe Matei, cât și pe Robert i-am cunoscut într-o noapte, într-un club din Poiana Braşov. Și astfel, o ieșire din casă care trebuia să fie obișnuită și să nu mă scoată din rutina și din existența mea obișnuită, mi-a schimbat existența cu totul.
Poate că nu l-aş fi remarcat pe Matei în mulţimea de oameni şi în încăperea obscură în care mă aflam dacă nu mi-ar fi atras atenţia agitaţia din jurul lui. Imediat ce a intrat în club, ospătarii au luat o poziţie sobră în faţa lui şi au adoptat ca la comandă zâmbetul acela prea larg şi plin de amabilitate pe care-l afișează în fața unor clienți cu portofelul doldora de bani. Iar proprietarul clubului, care îmi era amic, i-a întâmpinat personal, ca pe nişte celebrităţi. Dintre cei doi, mi-a atras atenţia Robert, care m-a privit într-un fel ciudat când a trecut pe lângă mine, de parcă m-ar fi cunoscut. Stăteam la bar și l-am zărit în oglinda din spatele barului, iar când privirile ni s-au întâlnit, am avut senzaţia stranie că nu-mi era străin, că-l cunoşteam.
─ Mamă, ce tipi! a spus prietena mea, Simona, când i-a văzut pe Matei şi Robert trecând pe lângă noi.
─ Cine-or fi ăştia, dragă, de stă toată lumea drepţi în faţa lor? am întrebat plictisită.
─ Nişte bucureşteni plini de bani, mi-a răspuns barmanul, care prinsese din zbor întrebarea mea.
─ Oau! Și frumoşi, şi cu bani! a spus Simona, încântată.
─ Ia vezi, tu, poate a dat norocul peste tine și te măriţi! am râs eu.
─ Ce frumos e ăla cu cămaşa în carouri! Îl vezi? a continuat prietena mea să-i evalueze pe nou-veniți cu entuziasm. Atunci mi-am întors discret privirea către Matei şi l-am văzut.
Într-adevăr, era un bărbat frumos: înalt, cu o statură atletică, brunet, cu un zâmbet splendid, care dezvăluia o dantură perfectă. Avea o ţinută elegantă, nu gesticula excesiv, se vedea de departe că are clasă, după îmbrăcăminte şi în special după atitudine. Matei mi-a surprins privirea şi mi-a zâmbit, iar eu m-am întors imediat, ca nu cumva să las impresia că mă holbam sau că aş fi fost interesată de el.
─ Irina, cred că frumosul ăla vorbeşte despre tine, mi-a spus Simona, după scurt timp.
─ Sigur că da. Poate vrea şi un autograf, i-am răspuns amuzată, dar cu un aer indiferent.
─ Mie aşa mi s-a părut. Vai, da’ ce mișto sunt tipii!
─ Încearcă să te porţi decent când eşti cu mine, disperato, am continuat eu să o tachinez pe mult prea impresionabila mea prietenă.
Stăteam plictisită pe scaunul înalt de la bar şi ascultam muzica, analizând oamenii din jur. Nu eram în toane prea bune şi îmi doream să treacă mai repede orele acelea neinteresante, ca să plecăm acasă. Mai cu seamă că ieșisem doar la insistențele prietenelor mele care și-au dorit neapărat să iasă în club taman în mijlocul săptămânii, plictisite de stat acasă.
─ Domnul Matei m-a întrebat de tine, mi-a spus proprietarul clubului, apărând brusc în spatele meu.
─ Cine?!
─ Tipul pe care l-am condus la masa aceea... Și s-a întors spre masa la care stăteau Matei și Robert.
─ Ah, OK. Nu mă interesează.
─ De ce nu? Ştii ce tare-i tipu’? Toate gagicile sunt nebune după el!
─ Atunci să-şi deschidă un azil de nebuni. Măcar o secție pentru femei, i-am răspuns ușor agasată și distantă.
─ Şi ce i-ai spus despre ea? a întrebat Simona, foarte curioasă din fire și fără să se dezmintă nici în seara aceea.
─ I-am spus adevărul, că e o fată de milioane şi că toată lumea o iubeşte.
─ Trebuia să-i spui şi că am un prieten, i-am tăiat-o din nou, ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna că tipul acela nu mă interesa.
─ Ciudatul ăla? Pe cuvânt dacă înţeleg ce găseşti la el. De câte ori ați venit împreună pe aici, m-am abţinut cu greu să nu-l întreb unde şi-a parcat OZN-ul, pentru că pare extraterestru, mi-a replicat proprietarul discotecii, dezamăgit de refuzul meu de a-l cunoaște pe clientul său special.
─ Aşa-i place ei, să aibă relaţii la distanţă, a pus Simona punct dialogului, amuzată.
Mă flata, oarecum, interesul unui asemenea bărbat faţă de mine, dar nu mă iluzionam că și-ar dori mai mult decât o aventură. Ce altceva ar fi putut să vrea un bărbat frumos și bogat de la o fată pe care abia o zărise? Pe care o văzuse de la depărtare, într-un club.
─ Hai să dansăm! mi-a spus Simona luându-mă de mână și trăgându-mă pe ring de pe scaunul înalt pe care stăteam parcă prea bine.
În timp ce dansam, cam fără chef, simţeam privirile lui Matei aţintite asupra mea, dar mă prefăceam că nu-l observ, desigur. Apoi, după câteva minute de dans, doar ca să-i fac pe plac Simonei, m-am aşezat la masa prietenilor mei cu care ne întâlniserăm acolo, gândindu-mă că dacă voi continua să stau la bar voi părea disponibilă şi nu îmi doream deloc să transmit asta. Cu toate că păream a fi prinsă în discuții cu prietenii de la masă, de câteva ori eu și Matei ne-am aruncat priviri scurte, iar la un moment dat am avut impresia că mi-a zâmbit. După un timp, cum îmi era cald, iar fumul de țigară din interior devenea din ce în ce mai greu de suportat, m-am ridicat și am ieşit în holul clubului, să respir puţin aer curat. Holul avea un perete de oglinzi, de care am profitat câteva clipe ca să-mi studiez ţinuta, să mă asigur că sunt în regulă. Eram îmbrăcată cu o rochie albă, destul de scurtă și cu un decolteu generos, iar în combinație cu pantofii roşii care aveau tocul foarte înalt, nu aveam tocmai o ținută potrivită pentru club. Dar felul total neinspirat de a mă îmbrăca în seara aceea arăta lipsa de chef cu care plecasem de acasă şi faptul că știam că în mijlocul săptămânii clubul era, de obicei, destul de gol. Cel mult puteau fi obișnuiții casei, localnici veniți să asculte muzică și să bea un pahar în compania prietenilor și eventual niște turiști cazați prin stațiune. În timp ce mă studiam, nemulțumită de felul în care mă îmbrăcasem, l-am observat cu coada ochiului pe Robert venind spre mine şi l-am urmărit cu privirea în oglindă. Îmi era aproape imposibil să-mi iau ochii de la el.
Era... ceva, în legătură cu bărbatul acela. S-a oprit lângă mine şi m-a privit în oglindă, iar eu, deloc intimidată de îndrăzneala lui, i-am zâmbit întrebător, fără să scot un sunet. Câteva clipe ne-am privit chipurile reflectate în oglinzi, ignorând un grup de oameni care stăteau în hol și vorbeau mult prea tare. Privirea lui Robert era pătrunzătoare şi mă intriga. Aveam din nou senzaţia că îl cunoşteam foarte bine, însă, privindu-l cu atenţie, mi-am dat seama că nu îl mai văzusem niciodată. Fără să vreau și fără să-mi dau seama, am întins spre el mâna dreaptă, pe care el mi-a atins-o uşor, de îndată, prinzându-mă de degete. Mâinile noastre plecaseră în același timp una spre cealaltă... Câteva clipe ne-am atins degetele, jucându-ne cu ele, iar când mi-am dat seama ce mi se întâmpla, mi-am retras imediat mâna, jenată, şi am început să-mi aranjez părul cu gesturi automate, mecanice, încercând să-mi ascund tulburarea. Robert a rămas neclintit, fără să scoată un sunet, şi m-a privit într-un fel straniu, care m-a făcut să simt o vibraţie ciudată în tot corpul, fiori care mi-au ajuns în fiecare fibră. Dar cum nu am stat să caut explicații lucrurilor de neexplicat pe care le trăiam, am dat vina pe aerul rece care venea de afară prin ușa larg deschisă. Apoi i-am făcut ștrengărește cu ochiul şi am plecat de lângă el, lăsându-l privind în urma mea. „Ce ciudat!” mi-am spus, totuși. Atât. Și am încercat să uit ceea ce trăisem în fața acelor oglinzi. Am intrat din nou în club și, nu după mult timp de când mă așezasem la masă, unul dintre ospătari a venit lângă mine, purtând ca pe un trofeu o tavă acoperită cu petale de trandafiri, pe care era o sticlă de şampanie Dom Perignon.
─ Din partea domnului Matei, mi-a spus, desfăcând şampania cu o încântare stupidă.
─ Transmite-i că îi mulţumesc, i-am spus deloc impresionată. Şi te rog să-i duci din partea mea o sticlă din ceea ce bea el.
─ Whisky bea, dar are deja o sticlă la masă.
─ Bine. Atunci spune-i că este din partea mea. Şi trece-o în contul meu, că nu cred că am atâţia bani la mine.
─ Asta chiar ar fi culmea! Nu-ţi iau ţie preţul de club, ci de magazin, aşa că scapi ieftin. Faţă de cât costă şampania asta..., mi-a spus imediat omul, fericit că-mi poate întoarce o favoare. Și oricum, nu bea niciodată toată sticla, ne-o lasă nouă mereu.
─ Bine, mersi, ești drăguț.
─ Se pare că domnul Matei te place foarte mult, a continuat ospătarul, în timp ce-mi turna şampanie în pahar.
─ Ghinionul lui, am spus absentă, cu gândurile împrăștiate.
Oare ce-o fi avut cu bieții trandafiri de i-a măcelărit așa, m-am gândit, deloc impresionată de petalele care acopereau tava.
─ Altele ar da orice ca să le bage el în seamă.
─ Eu nu sunt ca altele şi trebuia să ştii deja asta, doar nu mă cunoşti de ieri! i-am zis pe un ton ușor răstit, trezită brusc la realitate.
Dar nu l-a panicat reacția mea, știa că obișnuiesc să pun oamenii la punct, fără să mă supăr pe ei, totuşi. Simona jubila şi cine ştie ce scenarii nebunești îşi făcea în mintea ei, că mereu visa pentru mine tot felul de Feți-Frumoși.
Oare cum se procedează în cazurile acestea? m-am întrebat. Să mă duc cu paharul, să dau noroc cu el, Doamne ferește, asta chiar nu se cade, e un gest vulgar, de femeie disponibilă și chiar nu e cazul, cât o fi el de bărbat frumos și cu bani, cum zice Simona… și nu doar ea. I-am aruncat un zâmbet lui Matei, ridicând discret paharul spre el. Mi-a zâmbit înapoi, făcând acelaşi gest cu paharul de whisky, apoi am gustat amândoi din băuturi, privindu-ne.
─ Cineva e ca melcu’ aici, mi-a șoptit Simona amuzată.
─ Da, tu eşti ca melcu’! Ce crezi, că ne mărităm cu ăia? Vor o aventură în noaptea asta, atât.
─ Eu m-aș aventura cu amândoi deodată. Că e tare greu de ales...
─ Eşti irecuperabilă! am izbucnit eu în râs.
Simona, cu hazul ei, reușise să mă binedispună, dar și să mă aducă binișor cu picioarele pe pământ.
Simona era prietena care mă făcea să râd tot timpul, glumea întruna, făcea bășcălie în orice situație și foarte rar am văzut-o sobră. Era un spirit liber, la fel ca mine, la fel de naturală și de deschisă. Spunea mereu exact ce gândea, fără să menajeze pe nimeni şi fără să se teamă că putea fi judecată greşit sau că ar fi putut leza orgoliul cuiva. Era o femeie sinceră, fără prejudecăţi şi foarte puternică.
Ne cunoşteam din adolescenţă şi nu am avut niciodată secrete una faţă de cealaltă. Aveam încredere deplină în ea, pentru că nu mă dezamăgise niciodată și asta e un lucru aproape imposibil într-o prietenie îndelungată, doar știm prea bine, oamenii sunt oameni și se întâmplă să mai și greșească.
Simona, însă, nu. Niciodată. Mi-a fost alături în toate momentele mele, bune sau rele, a plâns cu mine atunci când am suferit şi s-a bucurat alături de mine pentru toate realizările și motivele mele de fericire. Uneori aveam impresia că trăia prin mine, pentru că o afecta foarte mult tot ceea ce mi se întâmpla. Şi pentru că mă iubea foarte mult, era excesiv de protectoare. Lumea ne percepea ca fiind diametral opuse, și pe bună dreptate, pentru că eu eram graţioasă, feminină, romantică şi foarte răbdătoare, iar ea era băieţoasă, părea insensibilă la chestii romantice şi avea un temperament aprins, vulcanic. Şi ca fizic eram foarte diferite; eu eram blondă, cu tenul foarte alb, cu ochi verzi şi voluptuoasă, iar ea era brunetă, cu piele închisă la culoare, ochi negri şi foarte slabă, cu alura dezinvoltă a femeilor emancipate din anii ’30, lucru pentru care eu îi mărturiseam adesea că o invidiez.
─ Irina, am un bileţel pentru tine, mi-a șoptit la ureche ospătarul, revenind la masă şi punându-mi discret un bileţel în mână, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-l vede nimeni.
─ De la cine?
─ Nu pot să spun, te rog să nu te superi.
Mă aşteptam ca biletul să fie de la Matei, cu toate că nu îl văzusem să se ridice de la masă şi nici să scrie ceva. L-am deschis curioasă şi am citit câteva cuvinte care m-au pus pe gânduri: Te rog să pleci. Fugi cât mai repede de aici. Te implor!
Ce straniu! Cine îmi putea scrie aşa ceva și de ce? Era vreo glumă? Fiindcă nu găseam niciun motiv justificat pentru care cineva să-mi fi cerut să plec din club. Nu să plec, să fug chiar! De la Matei nu putea fi, altfel de ce mi-ar fi trimis şampania? Am băgat bileţelul în geantă şi am conversat puţin cu prietenii mei, care se distrau pe seama unor turişti ameţiţi bine de băutură, oamenii se dădeau în spectacol dansând într-un fel caraghios pe ringul de dans. Când hazul lor era în toi, iar eu zâmbeam absentă, am auzit deodată un cântec care îmi plăcea foarte mult, Wicked Game, cântat de Chris Isaak şi mi s-a părut puţin ciudată şi inoportună trecerea bruscă la acel gen de muzică, ştiind că DJ-ul trecea la melodii lente doar spre dimineaţă sau atunci când voia să alunge clienţii care nu se mai dădeau duși. Pierdută în gânduri, în timp ce priveam câteva cupluri care se unduiau pe ritmul lent al melodiei, m-am trezit cu Matei în faţa mea. Mi-a întins mâna fără să scoată un cuvânt, doar zâmbindu-mi – era fermecător, avea dreptate Simona! – şi m-am ridicat imediat, urmându-l pe ringul de dans. Chiar dacă nu eram deloc genul de femeie pe care să o poată intimida un bărbat, de data aceasta mă simţeam pusă în dificultate, nu eram deloc în largul meu. Evitam să-l privesc direct şi încercam să am o ţinută cât mai sobră, chiar înțepată.
─ Eu mă numesc Matei. Tu?
─ Irina, am răspuns politicoasă, privindu-l pentru prima dată de aproape. În acel moment am avut impresia că vedeam cei mai frumoşi şi mai expresivi ochi albaştri.
─ Îmi place parfumul tău. Ştiu că nu se cade, dar pot întreba ce parfum porți?
─ Dior, Dolce Vita.
─ Ţi se potriveşte foarte bine.
─ Mulţumesc. Lumea îl consideră prea dulce. Deşi e un dulce-amărui... aşa, ca viaţa.
─ De unde ştie o fată atât de tânără ca tine că viaţa poate fi şi amară?
─ Din cărţi.
─ Îţi place să faci pe inabordabila?
Continua să zâmbească amețitor, privindu-mă.
─ De ce crezi asta?
─ Pentru că stai departe de mine şi eviţi să mă priveşti în ochi.
─ Aşa de aproape e bine? i-am răspuns eu, înfruntându-i privirea cu mult curaj şi lipindu-mă de pieptul lui.
─ Nu, Irina. Asta nu înseamnă aproape...
I-am ignorat vorbele şi m-am străduit să nu fac vreo gafă care să-mi strice imaginea de tipă dură.
─ Ai vrea să mergem în altă parte? m-a întrebat el apropiindu-și senzual buzele de urechea mea.
─ Mulţumesc pentru invitaţie, dar sunt aici cu prietenii mei, m-am prefăcut eu că nu-i pricep intențiile de mare cuceritor.
─ Păi îi luăm şi pe ei.
─ Nu se poate, îmi pare rău, i-am tăiat-o eu sec.
─ OK, cum vrei. Dar cum de aţi ieşit în club în cursul săptămânii?
─ Suntem ca acasă aici. Şi îmi place în cursul săptămânii, pentru că nu e aglomerat și muzica nu se dă la maximum. Dar tu cum de ai venit aici în seara asta?
─ Păi, nu aş fi venit, dar l-am însoțit pe Robert, fratele meu, ca să nu-l las singur. Noi avem o casă aici în Poiană şi am ieșit să bem ceva, să nu stăm singuri.
─ Şi soțiile voastre au rămas să-şi facă somnul de frumuseţe?
─ Nu suntem căsătoriţi. Mă puteai întreba direct, mi-a spus el zâmbind în continuare.
Când s-a terminat melodia, i-am mulţumit şi i-am întors spatele, iar el s-a conformat și s-a dus la masa lui. Eu am ieșit imediat afară pentru că simţeam nevoia să iau aer și pentru a mă asigura că nu mă mai invită vreun bărbat la dans, mai ales vreunul dintre turiștii cu chef de distracție.
─ Căldură mare înăuntru, nu-i așa? m-a întrebat Simona, apropiindu-se de mine cu un rânjet stupid, dar mi-am dat seama că, de fapt, e curioasă tare.
─ Mai stăm? m-am făcut eu că nu pricep.
─ Logic! Zi-mi, ce spunea? Ţi-a cerut numărul de telefon?
I-aș fi răspuns, glumind în stilul meu caracteristic, că mă ceruse și de nevastă, dar nu am mai apucat să-i răspund, pentru că Matei a apărut dintr-odată lângă noi. Discretă, Simona s-a făcut imediat invizibilă, lăsându-mă singură cu el. Stăteam rezemată de balustrada terasei, iar Matei m-a privit din cap până în picioare, ca pe un obiect expus într-o vitrină, parcă evaluându-mă. Nu m-a intimidat, m-a deranjat.
─ Ştii, e pentru prima dată când nu-mi găsesc cuvintele ca să abordez o tipă, mi-a spus el, apropiindu-se şi mai mult de mine.
─ Te referi la texte de agăţat? Păi, te învăţ eu, vrei? Pe cine vrei să agăţi?
─ Vrei să ieşi cu mine? m-a întrebat direct, făcând abstracție de gluma mea.
─ Ce sec! Ar trebui să mai exersezi replicile de agăţat, pentru că nu eşti convingător.
─ Atunci, învaţă-mă tu, mi-a spus zâmbind timid, dar în același timp jucăuș.
─ Depinde ce vrei de la tipă şi depinde cum e ea.
─ Păi, o tipă ca tine, despre care nu ştiu nimic, cum ar trebui abordată?
─ O tipă ca mine? Cu sinceritate. Şi depinde ce vrei de la ea. Dacă vrei doar sex, îi spui direct. Dacă vrei altceva...
─ Uau! M-ai luat pe nepregătite și asta nu prea mi se întâmplă. Mereu eşti aşa de directă?
─ Mă gândeam să nu-ţi irosesc timpul preţios, în care ai putea agăţa nişte tipe. Lângă masa ta este o masă cu multe fete. Le-ai văzut?
─ Nu am văzut nimic și pe nimeni, în afară de tine. Şi mi-ar plăcea să ne cunoaştem mai bine. Ce zici?
─ Ţi-ai pierde timpul. Nu am nimic special, care te-a putea interesa, i-am răspuns şi mi-am aruncat mândră părul pe spate.
─ Cerşeşti complimente...
─ Ba nu. Am podul plin.
─ Vrei un motiv plauzibil, pentru care îţi cer să ne cunoaştem?
─ Dacă insişti...
Mă străduiam cu greu să fiu serioasă, ştiind că zâmbetul mi-ar fi trădat gândurile, emoţiile și amuzamentul.
─ Pentru că eşti interesantă, frumoasă, senzuală, misterioasă, impunătoare, puţin arogantă şi descurajant de directă.
─ Aşa le vrăjeşti pe toate femeile pe care încerci să le agăţi?
─ Îţi par genul care agaţă tipe prin cluburi?
─ Păi, nu asta faci acum?
─ Nu fac asta niciodată, chiar nu sunt genul. Dar tu nu ai de unde să știi asta, de aceea deocamdată mă poți crede pe cuvânt.
─ Ştiu, nu faci asta niciodată, tu eşti un fel de crai irezistibil pe care sar toate femeile, nu-i așa?
─ Cu cât încerci să pari mai inabordabilă, cu atât mai mult mă provoci. Deci? Ieşi cu mine? a continuat el să zâmbească privindu-mă intens, interesat de ce urma să răspund.
─ Of, ce plictisitor eşti! Eu intru în club... am zâmbit la rândul meu, lăsându-l fără niciun răspuns.
─ Te rog, dă-mi numărul de telefon, măcar să mai vorbim din când în când. Sau lasă-mă să te conduc acasă..., a devenit el brusc serios, simțind că pierde teren. Probabil că, fără să vrea, a arătat spre maşina lui, un Mercedes de ultimă generație, care era parcat în faţa clubului. Iar pe mine mă iritau teribil cei care considerau că maşinile luxoase le garantau succesul la femei şi speram din tot sufletul că el nu era genul și că nu credea că mă va impresiona cu maşina lui.
─ Nu am telefon, Matei. Și sper că nu conduci mașina după ce ai băut. O seară frumoasă! i-am zâmbit eu cu un soi de milă, de parcă în fața mea era un bărbat care tocmai făcuse o gafă impardonabilă.
─ Nu pleca încă, te rog!
M-a prins de mână şi m-a întors cu faţa spre el, iar eu l-am privit direct, sperând că îl voi intimida cu expresia mea serioasă. În secunda aceea mi-am iubit picioarele pentru că mă țineau, deşi simţeam că îmi pierdeam echilibrul, din cauza emoţiilor. Ochii lui frumoși, fantastic de mari și de albaștri parcă mă hipnotizau.
─ Îndrăzneşti să mă atingi? am întrebat zâmbind din nou.
─ Este pentru prima dată când m-ai privit aşa. Ai greşit, în cazul în care chiar voiai să te uit. Dar te las să pleci, dacă îţi doreşti asta.
Nu vreau să plec, leagă-mă aici! urla inima mea nebună... Dar partea raţională îmi spunea că un bărbat ca el voia doar să se distreze în noaptea aceea şi poate că îşi încerca norocul tocmai cu mine, iar eu nu eram amatoare de aventuri. Așa că mi-am lăsat inima să urle până rămânea fără voce și am intrat în club fără să mă uit înapoi și, cât timp am mai rămas să ascult muzică, nici măcar n-am mai privit înspre el. La un moment dat i-am spus Simonei că vreau să plecăm şi, după câteva reproșuri miorlăite, aceasta s-a conformat. Nu ştiam de ce, dar îmi doream să fug de acolo cât mai repede. Poate că eram influenţată subconştient şi de bileţelul misterios pe care îl primisem, în care eram îndemnată să fug fără întârziere. Așa că am încercat să plecăm neobservate, dar când am ajuns lângă maşina Simonei, ne-am trezit cu Robert, fratele lui Matei, lângă noi.
─ Bună seara, frumuseţe! Matei te roagă foarte mult să-i dai numărul de telefon.
─ Zău? Şi tu cine eşti? Valetul lui?
─ Mă numesc Robert, mi-a spus el întinzându-mi mâna.
I-am întins şi eu mâna, pe care el, în loc să mi-o elibereze, mi-o ţinea strâns. Mi s-a părut cea mai caldă și mai fină atingere pe care o simţisem vreodată.
─ Robert, transmite-i te rog lui Matei că nu am telefon.
─ Îţi instalăm noi unul, cât de repede. Ne poţi da adresa ta?
─ N-am nici casă. Sunt un copil al străzii.
─ Atunci te putem adopta?
─ Ai uitat să-mi eliberezi mâna. Şi vezi că ochii mei sunt mult mai sus decât acolo unde priveşti tu.
─ Scuză-mă, dar m-ai orbit cu faza lungă, a replicat el, privindu-mi fără pic de reținere sânii.
─ Dacă voiai să mă faci să râd, trebuia să debitezi ceva mai inteligent decât replica asta suburbană.
─ Ce prietenoase sunteţi voi, braşovencele!
─ De unde ştii că sunt braşoveancă?
─ Am dedus.
─ Trebuie să fiu cumva Jackie Chan, ca să-mi pot elibera mâna din mâna ta?
─ Ar ajunge să-mi dai un pupic.
─ Nu zău? Mi s-a părut mie că vă purtaţi ciudat. Vă drogaţi cumva? am spus eu, trăgându-mi mâna.
Am intrat repede în maşina Simonei, iar aceasta a pornit imediat, citindu-mi parcă gândurile.
─ De ce nu i-ai dat, tu, numărul de telefon? m-a întrebat prietena mea, nemulţumită, continuând să fie atentă la șosea.
─ Trebuia să i-l dau pe-al tău, disperato!
─ Eşti fraieră, tipii ăia erau demenţiali!
─ Tu, toanto, ăia căutau doar nişte femei cu care să-şi petreacă noaptea.
─ Du-te, tu, de aici! Ăia pot avea orice gagică vor!
Tineri, mişto şi plini de bani! Crezi că dacă voiau doar o distracție mică, ți-ar fi trimis o şampanie atât de scumpă? Eu cred că nu, că pentru fetele alea despre care spui tu nu e important să faci pe galantul. Eşti fraieră că nu le-ai dat numărul de telefon. Altă dată o să-l dau eu în locul tău!
─ Păi, în cazul ăsta, să te şi întâlneşti tu cu ei, tot în locul meu.
Am căutat un alt post de radio sperând că voi găsi o muzică pe placul meu și m-am așezat comod pe scaun, pregătită să trec prin emoțiile pe care mi le provoca prietena mea de fiecare dată când era la volan.
─ Auzi, Simo, avea o mână atât de fierbinte Robert ăla! Ce ciudat era tipul! Să vezi cum se uita la mine, în hol. Stătea şi mă privea în oglindă, dar fix în ochi. Foarte ciudat mi s-a părut. Iar acum, cât mi-a ţinut mâna, simţeam nişte furnicături ciudate, parcă mă lua cu leșin... Așa, ca niște fiori pe șira spinării, ceva ce n-am mai simțit până acum.
─ Pe bune dacă înţeleg de ce ai vrut să plecăm din club!
─ Taci şi du-mă acasă, că mi-e somn!
Oare există destin? Sau destinul este, de fapt, rezultatul acţiunilor şi alegerilor noastre? Pentru că, în mod normal, acea noapte se putea încheia acolo, cu plecarea mea. Şi poate că n-aveam să-l mai văd niciodată pe Matei şi nici pe ciudatul de Robert. Dar destinul, soarta, cum vreți să-i spuneți, avea alte planuri pentru mine... La un moment dat, am văzut că Simona devenise cam agitată, din cauza unei maşini care făcea tot felul de manevre riscante în spatele nostru şi ne semnaliza cu farurile.
─ Ce naiba vrea boul ăla din spate? a întrebat Simona devenind impacientată.
─ Cred că vrea să opreşti...
─ De ce să opresc, doar nu e poliţia! Tu, ăla e nebun, uită-te ce scheme face în spatele nostru!
─ Cred că e maşina lui Matei... i-am răspuns cu vocea ușor tremurată.
─ Trebuie să opresc, eu nu mă pot pune cu ăla!
─ Să nu cumva să opreşti, clar?! Suntem singure, în miez de noapte și în mijlocul pădurii!
Mi-am amintit imediat de bileţelul misterios primit în club şi l-am asociat cu tot felul de pericole posibile, în imaginația mea derulându-se tot felul de scenarii sumbre.
─ Şi cum ai vrea să ţin pasul cu el?
─ Nu mă interesează. Scapă de el! am ridicat eu tonul, mult mai speriată decât lăsam să se vadă.
Simona strângea din dinți și se ţinea tare, conducând cu viteză destul de mare, mult prea periculoasă pentru curbele de pe drumul acela, dar când am ajuns în dreptul unui refugiu, mașina ne-a depăşit, forţând-o pe Simona să reducă viteza. Apoi, imediat, a frânat brusc în faţa noastră, oprindu-se astfel încât să ne blocheze drumul. Dacă Simona nu ar fi frânat și ea imediat, am fi intrat direct în mașina lui Matei. La lumina farurilor l-am văzut pe acesta coborând din maşină, dar din dreapta, cu un aer foarte relaxat, iar eu, fără să stau pe gânduri, am ieșit din mașina Simonei şi m-am îndreptat nervoasă spre el, convinsă că-i voi da un pumn în mutră pentru spaima pe care ne-a provocat-o și pentru riscurile la care ne-a expus.
─ Eşti nebun?!
─ Se pare că da, mi-a spus el amuzat, venind spre mine.
─ Ce vrei?
S-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat strâns.
─ Am vrut doar să-ţi arăt ce înseamnă aproape, mi-a şoptit la ureche, ţinându-mă lipită de el.
Nu ştiu cât timp m-a ţinut în braţele lui, dar mie mi s-a părut că a durat o veşnicie. Şi nu puteam să mă adun deloc, parcă rațiunea mea plecase de mult spre casă și mă lăsase singură, doar cu inima, într-un loc pustiu, golit de oameni, într-o lume străină și cumva, lipsită de sens.
─ Noapte bună, Irina.
─ Noapte bună, i-am răspuns încet, cu o jumătate de voce, încercând să-mi revin când brațele lui m-au eliberat din strânsoare.
Fără să mai spună niciun cuvânt, Matei s-a urcat în maşina lui şi s-a întors în Poiană, iar eu am rămas în acel loc, parcă lipsită de putere, privind oraşul plin de luminițe multicolore care se vedea în depărtare. Aveam senzația că timpul se oprise în loc și că tocmai pierdusem ceva extrem de valoros pentru sufletul meu.
─ Încă mai crezi că tipul căuta doar să se distreze o noapte? m-a întrebat Simona, venind lângă mine.
─ Ce-a fost asta? am întrebat-o absentă, privind șoseaua, sperând cumva că el se va întoarce.
─ Nimic ciudat, fata mea! Un tip super mișto te-a urmărit cu maşina până aici, a riscat să facem accident, apoi a coborât din maşină, ai ieșit și tu, iar el te-a îmbrăţişat și parcă nu mai voia să-ți dea drumul. Iar eu, fraieră, în loc să ies din mașină să-i dau numărul tău de telefon, am stat aici, sperând că se va întâmpla ceva. Dar tu ai rămas ca o statuie şi el a plecat! Na, asta a fost, ți se pare ciudat? a spus Simona însoțindu-și vorbele cu nişte gesturi teatrale.
─ Dar nu mi-a mai cerut numărul de telefon... i-am răspuns eu cu o urmă de tristețe în glas.
─ Atunci, de ce te-a urmărit? Doar ca să te strângă în braţe? Ce tare!
─ Ce ciudat, nu?
─ Dar unde o fi rămas Robert ăla?
─ Cred că el era la volan, Matei a coborât din dreapta, nu ai văzut?
─ Ce să mai văd, la cât de speriată eram?! Mamă, dar ce bine arăta! Cât de fraieră poţi să fii! Și mai scutește-mă cu iubi al tău din Germania, nu-l iubești, doar îți place să ai pe cineva, ca să nu fii disponibilă. Ți-e teamă să trăiești, fato, ăsta e adevărul!
─ Taci, te rog, că mă oboseşti.
Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Braşov. Simona vorbea încontinuu, dar eu nu mai reuşeam să o urmăresc, pentru că gândul îmi era numai la Matei, la ochii lui ireal de frumoși, la brațele lui puternice și la parfumul lui seducător... Ah, și vocea! Avea cea mai frumoasă și mai masculină voce! Doamne, ce găină sunt, parcă nu am mai văzut bărbați, ce-o fi cu mine?
─ Sper să mă sune în noaptea asta Prietenul imaginar, am spus îngândurată, ca pentru mine.
─ Bine că laşi să-ţi scape bărbaţi adevăraţi, reali şi îţi pierzi timpul cu prieteni imaginari! Eşti culmea, pe cuvânt! Nu ești sănătoasă la cap! Cum m-oi fi împrietenit eu cu tine? a perorat apoi în glumă.
─ Mie îmi face bine relaţia asta pe care o am cu Prietenul imaginar, aşa ciudată cum e ea. Și nu-mi pasă că tu nu mă înțelegi. E un prieten. Cu toții avem nevoie de un prieten, mai ales de unul care doar ascultă, nu turuie ca tine, i-am trântit-o și eu, doar doar reușeam să o fac să tacă.
Prietenul meu imaginar era o persoană necunoscută cu care doar vorbeam la telefon de câteva luni. De fapt, numai eu vorbeam, fiindcă el doar mă asculta. Cu toate că, evident, omul acesta exista, că doar el mă suna, l-am numit „Prietenul meu imaginar“ din cauză că nu ştiam absolut nimic despre el – nici nume, nici măcar dacă era bărbat sau femeie –, iar eu trebuia să-l numesc cumva. Cum să-i fi spus altfel?
Totul începuse cu câteva luni în urmă, într-o seară când m-a sunat pe telefonul fix de acasă, însă fără să vorbească. La început am crezut că era o greşeală, apoi am suspectat că cineva mă deranja intenţionat, dorindu-şi să mă scoată din sărite. Dar acea persoană misterioasă mă suna zilnic şi nu spunea nimic. Asculta doar, iar eu am încercat în zadar să aflu cine era şi de ce mă suna, fără să-mi vorbească vreodată. Într-o seară, m-a prins într-un moment prost, în care aveam nevoie să-mi descarc gândurile, temerile, tristețile și durerile cuiva și, pentru că o persoană care să tacă şi să asculte era tot ceea ce-mi trebuia, i-am povestit, aproape două ore, tot ce aveam pe suflet, trecând de la o idee la alta, ca o nebună. Aşa am început să vorbesc cu un om necunoscut, căruia îi povesteam tot ce gândeam, ce făceam ziua, ce filme vedeam, ce citeam, dar acestui om nu i-am auzit vocea niciodată. Îmi imaginam că iniţial mă sunase din greşeală, că poate era o persoană singură, care avea nevoie să asculte un alt suflet sau, cine știe, poate că era mut. Ştiam că nu era cineva cunoscut, pentru că, prin eliminare, am exclus toţi cunoscuţii care aveau numărul meu de telefon fix. Chiar dacă mi se păreau ciudate acele conversaţii telefonice – care erau, de fapt, monologurile mele – mă obişnuisem şi aveam impresia că îmi făceau bine. Uneori îmi era ciudă că nu-l puteam suna înapoi, pentru a-i povesti o emoţie sau o impresie la cald. Într-o seară, am insistat să aflu câte ceva despre această persoană misterioasă și i-am cerut să-mi răspundă cu o bătaie în receptor pentru „nu“ şi cu două bătăi pentru „da“, apoi am început să-i pun întrebări. Aflasem că nu mă cunoştea personal, dar nu a vrut să-mi spună dacă este bărbat sau femeie, vârsta sau oraşul din care mă suna. I-am cerut să-mi spună o frază, orice, dar nu a vrut. Și nu am reușit în niciun fel să îl sau să o conving. Şi atunci i-am propus să mă ajute să scriu o frază pe care voia să mi-o transmită. Eu spuneam literele alfabetului pe rând, până când auzeam o bătaie în receptor, ca să notez litera pe care îşi dorea să o aleagă. Am scris literele pe o hârtie şi după puțin timp am desluşit fraza pe care voia să mi-o transmită: Am nevoie de tine. Ești specială. Nu știu de ce, dar ceva îmi spunea că cel sau cea care mă suna era o persoană bună. Când am văzut că, orice i-aș spune, nu dorea să scoată vreun sunet, am renunţat să fac presiuni şi am acceptat acea prietenie ciudată, dar care mie începuse nu doar să-mi facă bine, ci chiar mi-ar fi lipsit dacă persoana aceea ar fi încetat să mă caute. Uneori simţeam că îl amuzam pe acel prieten misterios și voiam să îl recompensez cu puţină veselie pentru toate clipele în care îmi asculta toate frustrările. Chiar era o prietenie între noi, una altfel, e adevărat, dar pe mine mă ajuta în multe feluri. Numai faptul că exista un om care să mă asculte fără să mă judece însemna deja enorm pentru mine. Acel om era singurul cu care puteam gândi orice cu voce tare, îi cântam, mâncam cu el la telefon, uneori chiar adormeam vorbindu-i.
─ Nu voi mai insista să-ți divulgi identitatea, i-am spus într-o seară. Dacă vreodată vei dori să vorbeşti, să ştii că nimic din ce îmi vei spune nu mă va face să mă supăr pe tine. Nu este firesc ceea ce faci, dar încerc să te înţeleg, poate ai motivele tale, temerile tale. De fapt, poate că legătura dintre noi nu-i una firească, dar nu-mi pasă de asta și pentru că nu ştiu cum te cheamă, îți voi spune „Prietenul imaginar“.

De îndată ce am ajuns acasă după ce i-am cunoscut pe Matei și Robert la clubul din Poiană și mai ales după întâlnirea forțată de pe drumul spre casă, am făcut un duş în grabă, pentru că era foarte posibil să mă sune Prietenul imaginar, care îmi dădea telefon de multe ori şi în toiul nopţii, ştiind că aveam obiceiul să nu adorm devreme. Eram nerăbdătoare să-i povestesc și lui despre seara petrecută în club și mai ales despre întâmplările acelei seri. Dar nu m-a sunat, iar într-un târziu am adormit, răpusă de oboseală. Dormeam deja adânc când am auzit telefonul fix sunând pe noptiera de lângă pat şi am răspuns imediat, convinsă că era Prietenul imaginar.
─ Era şi cazul să mă suni, am spus cu vocea somnoroasă.
─ Bună, Irina. Te-am trezit? Sunt Matei.
Am sărit ca arsă, am aprins veioza şi m-am uitat la ceas. Era trecut de ora 4 dimineaţa.
─ Cum de ai aflat numărul meu? l-am întrebat uimită.
─ M-au ajutat nişte bancnote, mi-a răspuns el râzând.
─ Așadar, cineva m-a vândut. Dar n-ai făcut o afacere prea bună.
─ Eu cred că e cea mai bună afacere pe care am făcut-o în ultima vreme.
─ Tu nu ai somn?
─ Iartă-mă, ai dreptate. E o oră nepotrivită, dar nu am mai putut aştepta. Te pot suna mâine? Adică astăzi, mai târziu?
─ Păi dacă tot ai dat banii, sună-mă, ca să nu plângi după ei.
─ Somn uşor, Irina!
─ Somn uşor şi ţie!
─ Eu nu voi dormi, pentru că mi-e teamă că dacă închid ochii, te pierd. Adică, te pierd din priviri.
─ Haide că nu stai chiar atât de rău la texte..., am răspuns zâmbind.
─ Nu sunt texte...
─ Culcă-te! O să mă regăseşti cu altă ocazie, OK?
─ Promiţi?
─ Da, am spus zâmbind, iar el cu siguranţă a simţit asta.
─ Abia aştept!
[...]

Cumpără seria FLUTURI de Irina Binder de la librăria ta preferată aici: