Evadare

Mă aflam într-un taxi. Trebuia să ajung undeva şi mă grăbeam. Între timp eram cu ambele telefoane în mână şi citeam mesajele şi e-mail-urile. Aveam nu ştiu câte apeluri pierdute. Multă lume mă căutase, mulţi voiau ceva de la mine. Telefonul meu îmi arăta că viaţa mea e arhiplină de “trebuie”. Mai aveam puţin până la adresa la care mergeam şi m-am trezit spunându-i taximetristului că vreau să mă ducă pe drumul spre Poiana Braşov.

- Mai exact unde?, m-a întrebat taximetristul mirat.

- La Belvedere. Şi rămân acolo.

Cu siguranţă omului i se părea ciudată cererea mea, dar eu aveam nevoie de o gură de aer.

De îndată ce am ajuns, am respirat de parcă voiam să trag tot aerul acela în plămânii mei. Peisajul care îmi încânta retina mi-a alungat toţi “trebuie” din minte. Deodată nu mai aveam nimic de făcut. Eram doar eu cu mine acolo, în liniştea aceea tulburată din când în când doar de câte o maşină care urca spre Poiana Braşov sau care cobora spre oraş.

 

Ce mică sunt! Şi cât de neînsemnată! Şi totuşi, atâţia oameni au nevoie de mine. Oare câţi dintre aceştia mă şi iubesc? Oare de câţi dintre aceşti oameni am şi eu nevoie, la rândul meu? Da, eu am nevoie de toţi, fiindcă eu depind de a mă dărui... Nici nu îmi pot imagina viaţa mea fără atâta alergătură, fără a mă implica în vieţile unora care sunt prea comozi să lupte pentru ei, să evolueze, să se descurce singuri, să înveţe să se bucure de viaţă…

Şi totuşi, trăiesc senzaţia ciudată şi înfricoşătoare că sunt o inutilă. Dacă de mâine aş dispărea, toţi ceilalţi ar putea foarte bine să îşi continue vieţile și fără mine. Poate doar aşa ar realiza şi ei că puteau oricum şi fără mine.

Mi-am amintit de discuţiile pe care le avusesem cu o zi înainte. Am ascultat persoane care mi s-au plâns şi s-au lamentat din diverse motive. Probleme închipuite. Nimic serios. Ei nu ştiu că eu vorbesc şi cu oameni cărora le-au murit copii, cu adulţi care mai au puţin de trăit… şi de aceea faptul că prietena X a spus nu ştiu ce, li se pare o adevărată tragedie. O tragedie prea mică, dar care le fură toată bucuria.

Am obosit. Chiar am obosit să trag de unii care se complac în situaţii deplorabile. Am obosit să lupt în locul altora, care nu vor să priceapă că cei mai mari duşmani ai lor sunt ei înşişi. Am obosit să alin singurătăţile unor oameni care nu ştiu că pentru a avea pe cineva alături, trebuie să facă şi compromisuri, să coboare de pe piedestalul de unde privesc lumea de sus şi observă toate defectele care îi împiedică să iubească.

Am obosit să ascult atâta flecăreală inutilă, irositoare de timp preţios, în care aş putea să mă bucur de o carte sau de un film… sau, pur şi simplu, de linişte. De gândurile mele. De visurile mele pe care le ajustez mereu în funcţie de nevoile altora.

Am obosit să bifez în fiecare zi lucruri care trebuie făcute.

Şi mă mai oboseşte maxim graba cu care mă privesc unii şi uşurinţa cu care mă judecă. Mă judecă atât pentru ce fac, cât şi pentru ce nu fac. Nimic nu e bine. Iar eu continui să mă amăgesc că sunt iubită, preţuită, necesară, de neînlocuit. De fapt, sunt o inutilă. Şi nu, nu cerşesc declaraţii prin care lumea să îmi spună că are nevoie de mine. EU sunt cea care are cea mai mare nevoie de mine şi pe mine m-am neglijat cel mai mult.

Acum sunt aici, pe drumul poienii. Oraşul pare mic şi destul de departe de mine, încât să îmi poată tulbura liniştea interioară cu freamătul lui, cu nervozitatea şi agitaţia oamenilor care aleargă care încotro şi au uitat să mai și respire. Aud telefoanele sunând în geantă şi îmi imaginez oamenii care se scandalizează inutil că nu le răspund. Deocamdată nu îmi pasă de nimic. Ce poate fi mai important decât mine în acest moment?