Anul în care am plâns cel mai mult



Anul 2021 a fost anul în care am plâns cel mai mult... pentru că a fost anul în care mi s-a luat șansa de a mai putea spune "mamă" și am simțit, cu adevărat, ce înseamnă să fii a nimănui și că un om nu poate fi mai singur decât atunci când rămâne fără părinți.

A fost anul în care am fost nevoită să-mi dau jos ochelarii roz - prin care vedeam totul minunat - și am văzut lucrurile și oamenii cu claritate, așa cum sunt ei, nu așa cum mi-a plăcut să mă amăgesc că sunt. Și am văzut și cum adevărul spus cu voce tare schimbă radical sentimentele oamenilor. Sentimentele pe care cred unii că le au, fiindcă sentimentele reale sunt cele pe care le arătăm în situații de criză.
Dar a fost anul în care nu mi-a mai păsat cine pleacă din sufletul meu, ba chiar am deschis larg porțile sufletului și i-am lăsat să plece pe cei care nu-și meritau locul în viața mea. I-am lăsat să plece, fără să le reproșez greșelile... Nu mai am răbdare să ascult explicații puerile și absurde care vor doar să justifice lipsa de verticalitate și de omenie a unora. Și mă irită cumplit ipocrizia.

A fost anul în care mi-am promis că nu voi mai face niciun compromis, că nu voi mai renunța la confortul meu psihic și că n-am să mai "fac frumos" pentru a se simți alții mai bine, că nu sunt datoare să le port altora de grijă și nici să pun prioritățile și mofturile lor înaintea binelui meu și a dorințelor mele.

A fost anul în care am înțeles, în sfârșit, că nu este datoria mea să trag de oameni încăpățânați și care nu vor să evolueze, că trebuie să-mi văd de viața mea și să nu mai lupt să schimb mentalități limitate.

A fost anul în care am învățat să tac. Să nu mai spun decât ceea ce trebuie și doar cui trebuie, să nu mai spun nici dacă am, nici dacă n-am, nici ce mă doare și nici ce mă face fericită. Pentru că mi s-a dovedit, de prea multe ori, că orice spun va fi folosit, mai devreme sau mai târziu, împotriva mea: pentru a mi se reproșa ceva sau pentru a fi trădată.

A fost anul în care am văzut, de câteva ori, cât de ușor se pleacă din lumea aceasta și cum se năruiesc toate planurile omului, cum ajung să nu mai însemne absolut nimic toate zbaterile și neliniștile noastre... Și mi-am dat seama cât de important este să adormi împăcat cu tine și să te trezești dimineața recunoscător că ți s-a dat șansa să trăiești încă o zi. O zi pe care ar fi mare păcat să o irosești nefăcând ceva bun pentru tine și pentru alții.

A fost anul în care am dat foarte mult din mine, dar am uitat să mai pun la loc...

Rămas bun, 2021! Iert tot.



Acum toți scriu cărți?!




De câte ori apare vestea că o persoană a scris o carte, sar ăia care citește decât literatură bună,  cu comentarii de genul:
“Mai nou și ăsta e scriitor?”
“Acum toți scriu cărți?”
“Trebuia să rămână la ceea ce făcea și să-i lase să scrie pe ăia care se pricep la scris cărți.”

Duuu-te, băăăăi… Noroc cu tine că le deschizi ochii oamenilor și că-i salvezi, altfel îți dai seama cât de rău le-ar fi făcut să citească o carte nouă?!
Din lista de dezaprobatori nu lipsesc nici cei care afirmă plini de emfază: “Eu nu aș citi așa ceva.” Adică ei sunt prea valoroși, prea inteligenți și culți, prea ca la țară pentru a citi ceva muuuult sub nivelul lor. Dar ei habar nu au de nivelul acelei scrieri, au evaluat-o doar după faptul că este scrisă de cineva care nu se ocupă neapărat cu scrisul sau de o persoană pe care o subestimează, cu toate că nu o cunosc, deci este clar ca noaptea pentru ei că aceea nu poate fi o scriere care ar putea reprezenta interes pentru ei.
“Eu nu aș pierde timpul să citesc o asemenea prostie.” – afirmă unii tare mândri de ei. Dar ei pierd vremea să comenteze aiurea pe seama unor lucruri despre care nu au habar, complet inutil și aruncând afirmații lipsite de valoare pe facebook. Bună treabă, ne-ai convins cât de mult te respecți tu și cât îți prețuiești timpul atât de valoros. 

Sunt simpatici și cei care, atunci când cineva afirmă că nu i-a plăcut o carte, sar repede să-i mulțumească pentru informația prețioasă care le-a salvat timpul și banii: “Vaaai, ce bine că mi-ai spus, să nu cumva să citesc această carte!”
Vă dați seama câtă personalitate au și cât de inteligenți sunt dacă îi lasă pe alții să aleagă în locul lor ce să citească. Îmi imaginez că la fel își aleg și îmbrăcămintea, chiar și mâncărurile, că înainte să guste ceva au degustători care le spun ce e bun și ce nu e bun și ei nu pun gurița pe ceva despre care zic degustătorii profesioniști că nu este gustos...
Deci așa e în lumea elitiștilor... nu ca în lumea noastră, a celor care nu avem pe cineva care să ne îndrume ca pe o turmă și care avem curajul să testăm totul și să alegem noi ce ne place și ce nu.
Ăștia care suntem mai curajoși și cărora nu ne place apartenența la turme, nu prea putem fi păcăliți cu false valori, deci ne scuzați dacă nu le validăm unora elitismul literar și doar considerăm că nu trebuie să ținem cont de părerea lor atunci când încearcă să convingă lumea că ei citesc numai literatură bună.

Cunosc un profesor universitar care a citit probabil tot ce s-a publicat în secolul acesta, care citește în limba rusă, în franceză, în engleză și în germană. Citește câte 3-4 cărți pe săptămână. Are aproape 90 de ani, iar casa lui este ticsită de cărți. Și are abonament la bibliotecă de peste 50 de ani. Mi-a mărturisit că a citit și cărțile mele și l-am întrebat cum de un cititor cu pretențiile și calitățile dumnealui a citit cărțile mele modeste. Răspunsul lui a fost: "Nu există scriitură modestă, eu am găsit ceva frumos și util chiar și în cele mai banale scrieri." Și mi-a spus că doar un ignorant nu citește tot ce se publică, pentru că un cititor adevărat are datoria să citească tot, că doar așa poate fi informat corect și își poate forma o părere obiectivă despre o carte. Iar când a venit vorba despre recenziile cărților mi-a spus că ele sunt făcute, de obicei, de cititori selectivi, de cei care citesc prea putin, adică de consumatorii influențabili de carte, de cei care au așteptări personale și nu au capacitatea de a citi o scriere așa cum ar trebui ea citită. Tot dumnealui mi-a spus că i se pare o crimă să faci o recenzie negativă unei cărți și să descurajezi cititul într-o epocă în care lumea nu prea mai citește.
Și sunt de acord. Așa cum sunt de acord cu faptul că nu ai cum să faci recenzie unei cărți sau unui film, că nu discutăm despre lucruri casnice ale căror funcții și calități le putem comenta, discutăm despre emoții, despre felul în care fiecare poate percepe o carte sau un film, iar percepția poate fi influențată de foarte mulți factori, de la vârsta cititorului, la capacitatea lui de a înțelege profunzimea mesajelor...
Personal nu citesc recenzile unei cărți înainte să o citesc și nici nu urmăresc trailerul unui film înainte să-l vizionez. Îmi place să mă las surprinsă de acțiune și nu-mi place să-mi influențeze cineva percepția. Dacă aș fi ținut cont de părerile altora, poate că nu aș fi vizonat multe dintre filmele care mi-au plăcut, piese de teatru, nu m-aș fi dus la operă, nu aș fi testat anumite experiențe, restaurante, locuri noi... 

Cât despre cei care scriu cărți... Eu cred că orice om din lumea aceasta poate scrie cărți! Poate și are dreptul acesta. Fiecare om are o poveste și o poate scrie. Fiecare om, care simte nevoia să transmită ceva lumii, poate scrie. Ca să ajungi scriitor trebuie să scrii, că nu s-a născut nimeni scriitor. Așa cum nu s-a născut nimeni artist, ci a devenit după ce a îndrăznit să cânte, să danseze, să joace teatru etc. 
Dacă lumea ar fi funcționat după regula conform căreia doar scriitorii consacrați trebuie să scrie, doar artiștii consacrați trebuie să cânte șamd, nu s-ar fi descoperit atâtea talente, nu s-ar fi creat atât de multe lucruri frumoase și lumea ar fi fost foarte săracă. 
Este minunat că există diversitate și că există lucruri pentru toate gusturile și pentru toate pretențiile, că avem de unde alege, deci nu vă mai lăsați influențați de cei care pozează în salvatorii culturii, limitați și reticenți la nou.   
Eu îndemn orice om care simte că are ceva de transmis lumii să încerce și să îndrăznească. Dacă reușește să se facă plăcut chiar și numai de un singur om de pe acest pământ, să-i transmită o emoție, o lecție de viață, puțină motivație, puțin curaj, înseamnă că a reușit să facă ceva bun. 
Vrei să scrii o carte? Scrie! Pune suflet în ea și scrie cu sinceritate fiindcă oamenii simt. Scrie ca și cum ți-ai deschide sufletul în fața celor mai buni prieteni, nu a judecătorilor, fiindcă asta sunt, de fapt, cititorii tăi: cei mai buni prieteni, cărora li te dezvălui cu sinceritate, cu stările tale, fără a te teme că te vor judeca și că te vor respinge.   
Vă spune asta cel mai vândut autor din România din ultimii 30 de ani. Un om simplu, care nu s-a născut scriitor, care nu a visat vreodată să ajungă scriitor, ci doar a avut de spus o poveste și a îndrăznit să o scrie.

"Există crime mai mari decât arderea cărților! Una din ele e să nu le citești." (Ray Bradbury)



Pentru cei care trăiesc cu impresia că le datorăm ceva

Dacă nu-ți plac reclamele, ai posibilitatea să schimbi postul/canalul etc. Este valabil și pentru programele TV, dar și în cazul paginilor/persoanelor publice de pe rețelele de socializare.
Diferența este că pentru programele TV plătești abonament lunar, dar persoanelor publice, cărora le reproșezi că postează reclame, nu le plătești nimic. Ba chiar intri pe paginile lor, iei ce-ți place, primești gratuit informații și lucruri care îți plac, care te inspiră și care te motivează, că altfel nu le-ai mai urmări. Corect? Dacă nu ai găsi lucruri pe placul tău la acele persoane, dacă nu ți-ar face bine ceea ce postează ele, dacă postările lor nu ar prezenta interes pentru tine, nu te-ai abona la paginile lor. Și atunci, cât timp tu nu plătești pentru conținutul postat de persoanele publice, cum îți permiți să vii și să le reproșezi că postează reclame sau orice altceva? 
Când vezi reclame la TV, câte 10-15 minute în șir, aceleași reclame, zi de zi, de zeci de ori, ce faci, cui îi reproșezi, cu cine te cerți, pe cine mai ameninți cu unfollow? 
Ceea ce mi se pare aberant este că majoritatea celor care le reproșează persoanelor publice că postează reclame, nu comentează de obicei la postările care le plac și de care se bucură, nu simt nevoia să transmită măcar o dată un gând bun, o apreciere, un mulțumesc pentru starea de bine, pentru emoții, pentru zâmbet, pentru ceea ce învață, pentru o informație care le-a fost utilă... simt nevoia doar să atace atunci când îi deranjează că printre postări mai apare și câte o reclamă.
Vă spun asta din experiență proprie. M-am trezit adesea cu reproșuri și amenințări de genul “Îți dau unfollow” de la oameni care nu mi-au comentat niciodată la postări, care nu au simțit niciodată nevoia să-mi lase un gând bun atunci când le-a plăcut ceva postat de mine, oameni despre care habar nu aveam că mă urmăresc. Adică de la oameni care doar au luat de la mine și care nu mi-au dat nimic. Și culmea penibilului este că m-am trezit cu astfel de reproșuri și cu acuzații tocmai la postări în care nu făceam reclamă, ci doar recomandam vreun produs care îmi place și despre care am considerat că ar trebui să afle și alții. Sau îmi doream să susțin vreo afacere locală, să ajut pe cineva. Pur și simplu. Pentru că nu tot ce recomandăm este publicitate plătită. Unii dintre noi ne mai dorim și să împărtășim cu publicul experiențe frumoase și informații despre lucruri utile și bune. Și mai ajutăm și necondiționat. 
Îmi plăceai enorm, dar nu te mai plac...” mi s-a scris de câteva ori doar pentru că am recomandat ceva sau pe cineva. De ce nu mă mai placi, sunt cumva un alt om doar pentru că am postat ceva care nu prezintă interes pentru tine? Cu ce ți-am greșit, cu faptul că am postat ceva ce ție nu îți trebuie? Așa faci cu toți oamenii, renunți la ei de îndată ce nu-ți place un detaliu minor la ei? Uiți tot ce ți-a plăcut la un om și tot ce ți-a oferit, doar pentru că o singură dată nu a fost pe placul tău? Păi, în acest caz, îți mulțumesc că pleci! 😊 

Nu-i pot înțelege nici pe cei frustrați din cauză că există persoane care pot câștiga bani din publicitate. De ce deranjează asta? Ce e greșit? Și de ce cred unii că o persoană publică trebuie să ofere totul gratuit, că datorează publicului timpul ei, emoțiile sale, accesul la viața sa privată și să mai suporte și valurile de hate, judecățile și obrăzniciile? 
De ce cred unii că publicul nu are nicio îndatorire, că este îndreptățit doar să primească, să aibă așteptări și că are doar drepturi... cu precădere dreptul la “libera exprimare”, un drept atât de greșit înțeles de majoritatea celor care-și depășesc atribuțiile și limitele bunului simț și care critică de la conținutul postat de cineva și până la felul în care arată persoana respectivă...
Nu înțeleg de ce publicul crede că are dreptul să emită pretenții asupra postărilor persoanelor publice. Nu ești în magazin să poți alege după bunul plac. Nu ai dreptul să reproșezi (excepție fac postările care ar putea aduce prejudicii cuiva, instigări la comportament antisocial, discriminări și tot ceea ce poate reprezenta un exemplu negativ), așa cum nici alții nu au dreptul să vină peste tine să-ți reproșeze conținutul postat de tine pe pagina ta. 
Haideți să ne cizelăm puțin...

Dacă te afli pe pagina cuiva este pentru că ai găsit ceva care să-ți placă (așa cum se întâmplă și atunci când mergi în casa cuiva: nu te apuci să-i reproșezi că îți oferă ceea ce are și nu doar ceea ce ți-ar plăcea ție, nici nu-i critici gusturile, lucrurile, oamenii din casă), iar dacă nu îți place ceva, dacă nu poți accepta că printre multe lucruri postate care îți plac pot exista și lucruri care să nu fie pe placul/interesul tău, atunci poți pleca. Dar pleacă în liniște, fără să lași comentarii cu reproșuri, acuzații, amenințări și hate… pentru că nimeni nu e obligat să-ți facă ție pe plac. Treci peste reclame la fel cum treci peste ele și la tv. 

Ar trebui să știi că fiecare om are dreptul să posteze ceea ce vrea în spațiul său și că pentru lucrurile postate care îți plac și de care te bucuri gratuit, persoanele publice consumă din timpul lor, fac niște eforturi și poate chiar investesc bani. Nu mai amintesc și de implicarea sufletească... 
Tu ce faci pentru alții? Ce și cât oferi gratuit lumii? Cât dăruiești din timpul tău? Mai mult oferi sau mai mult iei de la alții? Cum reușești să-i mulțumești pe toți? Și cum te simți atunci când cineva te acuză, pe nedrept, de lucruri neadevărate și când îți reproșează, fără nici un drept, că postezi lucruri care-i displac?
Și poate ar mai trebui să știi și că multe dintre veniturile câștigate din publicitate ajung la cazuri umanitare... iar asta ar trebui să te bucure. Așa cum ar trebui să te bucure și publicitatea știind că datorită ei niște oameni au locuri de muncă.  

Eu încerc să-mi imaginez o lume fără reclame. Cum ar fi să nu mai avem ocazia să aflăm de lucruri noi și utile, de locuri minunate, de oameni care fac lucruri bune și frumoase… Să nu ne mai ajutăm unii pe alții, să nu ne promovăm. 
Poate că ar trebui să postăm o perioadă locuri frumoase dar să nu spunem unde sunt, să povestim că am găsit un lucru bun care ne-a ajutat într-o problemă de sănătate, dar să nu spunem ce anume este, să postăm fragmente frumoase din cărți, dar să nu spunem din ce cărți sunt, să povestim cum am reușit să scoatem petele de pe bluza preferată, dar să nu spunem cu ce produs… și tot așa. Ar fi mai bine pentru omenire? 😊




Nostalgie

 

Astăzi m-am luptat cu o tigaie, pe care nu știu cum am reușit, dar am ars-o. Și, în timp ce încercam să o curăț cu tot felul de soluții și cu nervii de rigoare, mi-am dat seama că exagerez. Și mi-am amintit brusc de tigaia unei femei minunate, bunica prietenei mele Timeea, care locuia în Bran. Obișnuiam să mergem des la ea și stăteam câteva zile la Măița, iar ea ne răsfața ca pe niște "capre" - așa cum obișnuia să ne alinte.
Aș putea scrie o carte despre aventurile noastre de la Măița, despre zile minunate și despre cum fugeam noaptea, pe furiș, la discotecă, după ce adormea bunica, despre cum ne machiam la lumina stâlpului din capătul străzii și cum nu pricepea Măița cum "Dumniezău" putem dormi până după prânz, când ea era deja obosită de muncă.
Fără să vreau am comparat tigaia mea, care chiar și arsă arată ca nouă, cu tigaia pe care o avea Măița. O singură tigaie avea, antică și vai de ea, arsă și strâmbă de ziceai că prinsese ambele războaie mondiale. Dar gătea Măița niște bunătăți în acea tigaie... cum nu am reușit eu să gătesc în niciuna din toate tigăile mele de fițe! Nicăieri și niciodată nu am mâncat ouă prăjite mai gustoase, cartofi prăjiți în untură (peste care presăra bunica puțină brânză din borcan), carne friptă, clătite, dovlecei pane, gogoși...
Parcă o văd pe Măița, cu mâinile ei ridate și muncite, cum tăia și frământa, cum pudra ea cu zahăr gogoșile calde și cu cât drag ne punea mâncarea în farfurii și ne îndemna să mâncăm...
Cine mai observa că tigaia și oalele în care gătea ea arătau ca vai de ele, cui îi păsa dacă Măița spăla sau nu leușteanul proaspăt cules din grădină, pe care îl tăia pe un tocător din lemn la fel de ramolit ca oalele? Mâncarea gătită de ea avea un gust divin!
N-avea Măița cuțite japoneze cum am eu, nici oale care gătesc singure, avea vasele ei de toate zilele: o tigaie, o oală de făcut ciorbă, o cratiță și un tuci în care făcea mămăligă. Și celebrul ibric de cafea, pe care nu-l spăla după fiecare cafea preparată, ci punea peste zațul depus o altă cafea... că sigur mai rămânea gust în zațul ăla și era păcat să-l arunce.
Când nu avea pâine și noi strâmbam din nas dacă ne propunea să ne facă o mămăliguță, Măița ne frământa repede un aluat și ne făcea niște turte coapte pe plita sobei... care și ea arăta ca vai de ea. Dar mirosul și gustul acelor turte nu le-am mai întâlnit niciodată.
N-avea Măița habar ce e ăla gluten, de lactoză nici atât, ne umplea cănile cu lapte fiert, ne punea niște miere pe pâine și apoi ne trimitea să stăm "că suntem tinere și vom avea noi timp de muncă o viață întreagă"... Și dacă o rugam să ne lase să o ajutăm la treabă, ne repezea argumentând că habar nu avem noi ce e de făcut și că ea ce ar mai face dacă noi i-am face treburile?

Familia mea și prietenii mei spun că eu gătesc foarte bine... și totuși, în casa mea nu a mirosit niciodată atât de frumos cum mirosea când gătea Măița, în oalele ei ramolite, câte un borș de legume cu leuștean proaspăt. Sarmale nu știu să fac, nu că ar fi mare inginerie, iar Gina Bradea are o rețetă minunată, aș putea să fac, dar toată viața mama mi-a făcut sărmăluțele... și știu că ale mele nu vor fi niciodată la fel de gustoase ca ale mamei, așa cum nimic nu este la fel de bun ca toate lucrurile făcute de cei dragi ai noștri. Din atât de puțin, dragii noștri din trecut, ne ofereau atât de mult! Și atât de bun era totul!
Îmi dau seama că ar fi trebuit să stăm mai mult pe lângă ei, să învățăm de la ei cum se fac cele mai bune și mai frumoase lucruri... și să-i privim, să-i ascultăm, să ne umplem sufletul de ei și să adunăm amintiri pentru zilele în care nimic nu ne poate alina dorul de ei.

Nici nu știu ce am vrut să vă povestesc, am pornit de la nervii pe tigaie și iată unde am ajuns... se pare că aveam chef de vorbă. Sau că sunt nostalgică, poate că perioada sărbătorilor intensifică dorul de cei dragi, de bun și de frumos...



Îngeri neștiuți

 


Mă aflam într-o cofetărie (așa cum este foarte obișnuit pentru mine 😀) și așteptam la rând, apreciind din priviri prăjiturile din vitrină. 
În fața mea, era un bărbat tânăr, nu știu dacă avea mai mult de 25 de ani. A făcut poză vitrinei, probabil se consulta cu cineva legat de prăjiturile pe care să le cumpere... 
În fața lui era un bătrân care-i punea vânzătoarei diverse întrebări despre prăjituri, iar aceasta  îi explica totul cu mult calm și răbdare. Bătrânul părea interesat de o prăjitură care să nu aibă nucă sau ceva crocant și m-am gândit că probabil își dorea să evite alimentele tari din cauza problemelor pe care le-ar putea avea cu dantura. Când părea lămurit cu privire la ingredientele și textura prăjiturilor, a întrebat-o pe vânzătoare cât ar costa două prăjituri dintr-un fel și cât ar costa două din alt fel. A ales prăjiturile cu mousse de ciocolată, despre care vânzătoarea îi spusese, mai devreme, că sunt mult mai bune și mai fine.
- Înainte să le împachetați, vă rog să îmi dați voie să le plătesc, am doar card și am pierdut socoteala lunară, nu știu dacă mai sunt destui bani acolo înăuntru., i-a spus bătrânul vânzătoarei ușor timid. 
Aceasta a introdus suma pe POS și, în timp ce bătrânul își căuta cu mișcări lente cardul și era atent la portofel, bărbatul tânăr din fața mea a atins repede POS-ul cu cardul lui și i-a făcut un semn discret vânzătoarei să nu îl dea de gol. Bonul fiscal a ieșit imediat, fiind o sumă mică nu a fost necesară introducerea codului pin. 
Bătrânul, fără să observe ce se întâmpla chiar în fața lui, i-a întins cardul vânzătoarei, iar aceasta, puțin încurcată și intimidată, a mimat că îi folosește cardul pentru plată.
- A mers?, a întrebat bătrânul căutându-i privirea vânzătoarei.
- Sigur. Uitați și bonul. Împachetez acum și prăjiturile. Le doriți pe cartonaș sau într-o caserolă?
- Ar fi bine într-o caserolă, am de umblat mult cu ele prin oraș. I le duc unui prieten bolnav, este în spital, săracu'.
Vânzătoarea a împachetat prăjiturile, iar bătrânul i-a mulțumit și a plecat, cu pași greoi, ajutândse de baston, salutând-ne pe toți cei care așteptam la rând.

Iar undeva, pe un pat de spital, un suflet a primit o mică bucurie dulce, care a ajuns la el printr-o magie făcută de doi îngeri... ❤️