Când oamenii te schimbă


Cred că mă maturizez și eu... Sau poate că doar am obosit, nu știu. Pentru că am început să simt că nu mai vreau să spun oricui ce fac, ce gândesc, ce simt, ce am, dacă am, dacă îmi lipsește ceva, unde plec, cu cine plec, ce temeri am, ce dureri...
Și nu mai simt nevoia să mă explic în fața celor care mă percep greșit, să mă justific în fața celor nemulțumiți de mine și care trăiesc cu impresia că le datorez ceva.
Nu mai simt nici nevoia de a-i convinge pe alții de intențiile mele și de iubirea mea. Pot iubi detașat și strict atât cât mi se permite.
Simt nevoia să mă protejez de orice îmi consumă inutil energia și timpul, de discuții în contradictoriu și de conflicte. De aceea prefer, de multe ori, să nu-mi mai susțin punctul de vedere.
Și mai simt că nu ar mai trebui să mă implic prea mult în viața altora, ci să îi las să fie așa cum vor, să facă alegeri după bunul plac, chiar și alegeri greșite... Am cam obosit să vorbesc în zadar, să duc muncă de lămurire și apoi să devin neplăcută celor care își doresc să audă doar ceea ce le place.
Eu nu am avut o Irina în viața mea... Nu a fost nimeni care să-mi poarte de grijă, să lupte cu mine, să mă asculte cu răbdare și să mă sfătuiască, să mă apere în fața altora și să mă apere de mine însămi, să-mi justifice greșelile și ieșirile nepotrivite, să îmi rabde orgoliile, să mă ajute în momente de cumpănă, să îmi dea, să îmi aline singurătatea, durerile, dorurile... și să se străduiască să-mi facă bucurii și să-mi facă viața mai frumoasă.
Cred că am fost destul a altora și că a sosit momentul să o țin pe Irina pentru mine. Să fiu Irina mea. Și atât. ☺️