Să ai cu cine să taci



Mă scuzați, dar nu mai pot cu "Ce ți-a adus?" și cu "Unde te-a scos?" de Valentine's Day, Dragobete, 1 martie, 8 martie, ziua sărutului, ziua iubirii, ziua îmbrățișărilor, ziua lui "Te iubesc!"...
Am impresia că unele dintre noi căutăm să ne facem în ciudă una alteia, să evidențiem că bărbatul uneia e mai bun și mai atent decât al alteia, că suntem mai iubite, mai apreciate, mai răsfățate... 
Nu ne maturizăm odată?
Eu mă bucur pentru toate cele care primesc flori, ursuleți din pluș, praline și tot felul de daruri sub formă de inimă, nu le-am luat niciodată în derizoriu, mă bucur de fericirea și iubirea tuturor, mă bucură orice manifestare a iubirii, dar asta nu înseamnă că îmi doresc aceleași lucruri, că am aceleași așteptări și nevoi ca alte femei.
Nu mă simt mai puțin iubită dacă iubitul meu nu-mi aduce flori și daruri în zilele în care se celebrează dragostea. Și nu simt nevoia să-l scuz și să aduc argumente atunci când spun că nu am primit nimic și că nu am ieșit nicăieri împreună într-o zi specială. 
Mie nu mi-a cumpărat cadouri de Valentine's Day, însă știe perfect ce cremă de mâini îmi place și are grijă să nu-mi lipsească niciodată din casă și din mașină această cremă. 
Știe că îmi place teatrul și are grijă să mă informeze ce piese se joacă, dar și să procure bilete pentru mine și pentru prietenele mele. 
Știe care sunt artiștii mei preferați și îmi caută bilete la concerte, îmi cumpără CD-uri și DVD-uri cu concertele lor.
Știe când sunt evenimente importante și îmi amintește de ele. Știe când trebuie să fac controale medicale și îmi face programări. Și ne certăm adesea pe tema asta.
Noi nu ieșim de Valentine's Day. Este aglomerat, comercial, personalul din restaurante este obosit și stresat, iar nouă ne place să vorbim și cu angajații, ieșim la restaurant și de dragul lor, nu doar să mâncăm.
Pe mine m-a dus de 8 martie la Plaiul Foii, în pădure. A luat 2 scaune pliante, 2 pături groase, un termos cu cafea și două cești, o caserolă cu prăjituri și am stat să privim muntele și să ascultăm liniștea. E atât de bine să ai cu cine să taci!
Anul trecut, de Valentine's Day, ne-am uitat la filme și am mâncat pufuleți. Iar de Dragobete m-a dus să culegem ghiocei. Să facem mișcare în aer curat, cică. Iar eu, ca să mă răzbun, am luat cu mine un pachet de saci mari de gunoi și i-am zis că dacă tot suntem puși pe adunat și pe făcut mișcare, să adunăm gunoaiele lăsate de alții prin pădure. 
Există falsa impresie că majoritatea femeilor sunt greu de mulțumit, că avem așteptări și pretenții nerealiste, că bărbații trebuie să facă eforturi supranaturale pentru a ne convinge că suntem iubite. Nu este așa. Ne dorim doar atenția cuvenită, ne dorim să nu ne simțim invizibile, nedorite, folosite... Ne dorim să fim ascultate și înțelese atunci când avem momente de slăbiciune și de nesiguranță. Și ne dorim să ne simțim protejate. Dar nu pe modelul Gigi Duru sau Desfigurel Mutrea. Nu ne dorim să fim puse în situații jenante.
Fiecare femeie are nevoile ei și așteptările ei. Unora le poți duce luna de pe cer și să le fie inutilă. Unele sunt fericite dacă primesc flori și daruri de Valentine's Day. Altele primesc toată dragostea posibilă, dar visează la lucruri pe care le-au primit alte femei: bijuterii, cine romantice, vacanțe etc.
Pentru mine este suficient că, atunci când poate, îmi spală el mașina. Și că uneori găsesc în mașină câte ceva lăsat de el: un bilețel, câteva bomboane, apă, cremă de mâini. Anul trecut a căutat în disperare un dezinfectant cu miros frumos. Am apreciat mult asta. 
Eu apreciez când spală el vasele sau când vine și spune: "Dă-mi o lavetă să șterg praful sus pe dulapuri, că parcă văd că te apucă să te întinzi pe sus taman când nu sunt eu aici". 
Eu mă simt iubită și prețuită tot timpul și nu poate niciun cadou material să mă bucure mai mult decât prezența lui, atenția, respectul față de mine și de tot ceea ce iubesc eu, încrederea și forța pe care mi le dă, libertatea pe care mi-o oferă, umărul pe care-mi pot plânge toate durerile și pe care îmi pot odihni gândurile, faptul că îmi este exact ceea ce am nevoie, nu mai mult, nici mai puțin. 
Suntem diferite, dragile mele. Avem nevoi diferite. Haideți să vedem ce ne face cu adevărat fericite și să vedem adevăratele dovezi de iubire.
Cât despre a sărbători dragostea... eu cred că ea este sărbătorită cu fiecare privire care ne face să ne simțim frumoase și în siguranță, cu fiecare îmbrățișare, cred că dragostea este sărbătorită și atunci când ea îți pune supă în farfurie, și când el îți ia o sacoșă din mână ca să nu cari tu, dar mai ales când, printr-un gest mărunt, îți arată că este lângă tine și că tu ești cea mai importantă ființă de pe pământ.



Părerea mea?



Mă întrebați adesea ce părere am despre una, despre alta, despre anumite persoane care ies în evidență cu acțiunile lor... Am primit multe mesaje și comentarii pe facebook în care îmi expuneți diferite persoane și situații și îmi cereți părerea.
Dragii mei, eu când simt nevoia să-mi spun părerea despre un anumit lucru, o fac. Însă nu simt nevoia să îmi spun părerea despre lucruri neimportante pentru mine sau despre frivolități.
Înainte să îmi dau cu părerea despre ceva sau despre cineva, mă întreb următoarele: 
- chiar este necesară părerea mea? 
- am calități și competențe care să-mi permită să-mi dau cu părerea în mod obiectiv și constructiv? 
- ajută părerea mea pe cineva? 
- merită să-mi dedic timp pentru a-mi exprima opinia? 
- părerea mea ajută pe cineva, schimbă ceva în bine?
Referitor la tot felul de persoane publice despre care mă întrebați: eu nu-mi pot exprima părerea despre oameni pe care nu îi cunosc. Faptul că purtarea lor nu este neapărat pe placul meu sau contravine educației mele nu mă face să le pun etichete, să mă consider mai bună sau mai morală decât acei oameni. 
Dacă nu-mi place ceva sau de cineva, trec mai departe și-mi văd de treaba mea, nu simt nevoia să îi spun omului de care nu-mi place sau altora că nu îl plac. 
Îmi displac profund denigrarea și instigarea la ură și la comportament antisocial. Și îmi repugnă obiceiul unor femei de a ataca alte femei, mai ales când asta se face gratuit, cu intenția de a minimaliza și de a defăima. 
Poate sunt eu de pe altă planetă, dar nu pot înțelege plăcerea de a-i face rău unei alte persoane și nu pot asocia batjocura cu amuzamentul... Nu pot înțelege nevoia unora de a bârfi, de a se certa, de a fi mereu în competiție cu cei pe care nu-i suportă, de a-i intimida și de a le tulbura pacea. 
Dar fiecare atrage atenția asupra sa așa cum poate și așa cum consideră de cuviință. Ceea ce pentru mine pare penibil și reprobabil, pentru altul poate părea amuzant și corect. 
Eu nu sunt în măsură să aprob sau să dezaprob pe cineva și cred că fiecare om are și calități și defecte, că avem cu toții anumite etape în evoluția noastră și lucruri pe care le facem greșit...
Eu nu vreau să influențez părerea nimănui despre alții, cred că fiecare om are discernământ și că educația și bunul simț ajută pe oricine să facă diferența dintre bine și rău. 😊




Voi ce vă mai amintiți din copilăria voastră?


"Vreau să îi ofer copilului meu tot ce este mai bun" - auzim mereu în jurul nostru, de la oameni din toate categoriile sociale. Dar asta se rezumă, în majoritatea cazurilor, din păcate, doar la lucruri, la bunuri materiale. Apoi, nemulțumiți de copiii lor, mai auzim și anumiți părinți care se vaită: "Nu înțeleg ce i-a lipsit, i-am oferit totul. A avut ce nu au avut alți copii, am făcut sacrificii să-i dăruim toate mofturile."

Ce anume nu i-a lipsit copilului? Cel mai scump telefon mobil? Cele mai la modă și mai fițoase gadgeturi? Haine de firmă? Pantofi sport de 800 de euro, tricouri de 500 de euro?  Exact. Astea nu i-au lipsit copilului, ba chiar le-a avut pe toate din plin și fără niciun efort din partea lui, a fost suficient să spună „Vreau!”...

Ca să fie totul clar de la bun început, nu am nimic împotriva părinților care dăruiesc copiilor tot ce-i mai bun, chiar eu am fost un copil răsfățat, recunosc, așa că nu vorbesc din poziția cuiva care a tânjit după lucruri frumoase și scumpe sau căruia i s-a refuzat accesul la tot ce e mai la modă și mai... cool.

Am avut lucruri pe care puțini copii le aveau în vremea copilăriei mele. Părinții mei mă răsfățau cu daruri și primeam din Germania cele mai frumoase hăinuțe și jucării. Dar... toate veneau la pachet cu timp pe care ai mei îl petreceau împreună cu mine și experiențe pe care mi le dăruiau, cu educație și exemple de bună purtare din partea familiei mele. Cu învățăminte prețioase pentru viitorul meu. De exemplu, cu anumite jucării nu aveam voie să mă joc decât acasă, singură, să nu defilez” cu ele în fața altor copii care nu aveau așa ceva și să le fac în ciudă sau sânge rău.

Ei bine, cu toate că am primit multe lucruri minunate, pe care mi le-am dorit sau pe care nici măcar nu le-am visat, acum, ca adult, eu nu mi le mai amintesc pe toate. Nu-mi mai amintesc să fi contat vreun lucru pentru mine, poate cu excepția bicicletei...
În schimb, amintirile mele sunt pline de bucuriile simple, de zi cu zi, trăite lângă părinții mei. Îmi revine adesea în minte cu duioșie cum îmi răcorea tata ceaiul: deasupra chiuvetei sau afară, în pragul ușii, turna ceaiul fierbinte dintr-o cană în alta, de câteva ori.
Îmi amintesc cum stăteam amândoi pe treptele casei și el îmi curăța nuci verzi cu o răbdare admirabilă. Eu mâncam într-una, iar el abia dacă se îndura să guste câte un miez alb de nucă. Ca să am eu suficient.
Îmi amintesc cum ne plimbam cu trenul, cum mergeam împreună la patinoar sau la cofetărie. Și cum tata mă lăsa să iau și din prăjitura lui. Acum știu că lui nu îi plăceau anumite dulciuri, dar le comanda mereu pentru mine, știind că eram curioasă să le gust.
Îmi amintesc și că mama îmi aducea cele mai frumoase și parfumate portocale și desena împreună cu mine. Și că era mereu frumoasă, coafată, parfumată și niciodată obosită, nervoasă ori grăbită...
Îmi amintesc cum tata aduna toamna frunzele din grădină într-o grămadă mare, peste care îmi plăcea să mă arunc pe spate de nenumărate ori, râzând încântată.
Îmi amintesc cum le cântam părinților mei cocoțată pe un scaun (da, scena copilăriei mele), ținând în mână un spray în loc de microfon și ei mă aplaudau fericiți și-mi cereau bis-uri. 
Îmi amintesc cum refuza tata să guste din vreo bunătate pe care o primeam și din care aveam prea puțin, mințind că nu se dă în vânt după acel ceva. Și cum îmi cumpăra prăjitura Claudia și întotdeauna câte un sac plin cu mere golden.
Îmi amintesc că niciodată nu mi-a zis că nu are timp pentru mine. Sau că sunt prea mică pentru cine știe ce-aș fi dorit să fac sau să spun. Sau că nu merit ceva. Sau că alt copil este mai cuminte. Sau că nu o să reușesc ceva. Sau să nu visez la cai verzi pe pereți. Nu mi-a spus vreodată că a făcut eforturi ca să-mi cumpere ceva sau că a renunțat la ceva pentru mine, scoțându-mi ochii.
Mi-a spus, în schimb, că sunt cea mai importantă persoană din viața lui, dar că nu sunt mai presus de alți oameni, că toată lumea merită același respect și aceleași șanse.
M-a învățat să ofer mereu mai mult, mai bun și mai frumos decât primesc, nu resturi sau ceea ce nu-mi place ori nu-mi mai e de folos.
Mi-a explicat că e bine să nu-mi pese de traista altuia decât dacă este goală și eu o pot umple.

Pe părinții mei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil. Nu aveau cărți de parenting și nu frecventau cursuri de dezvoltare personală... Toată, absolut toată educația pe care am primit-o de la ei a venit în primul rând dintr-o gândire sănătoasă, din educația pe care, la rândul lor, o primiseră în familie și dintr-un profund bun simț. Învățăminte pe care și-au dorit să le transmită mai departe prin mine dar, mai ales, experiențe și lecții care au știut că mă vor ajuta în viață.
Da, ai mei mi-au oferit totul, dar acel tot de care am avut cu adevărat nevoie și care m-a construit în omul care am devenit ca adult. Ai mei m-au învățat cu iubire și prin exemplul pe care mi l-au dat că nu-mi trebuie anumite lucruri ca să mă simt valoroasă și că nu trebuie să arăt într-un fel anume ca să am încredere în mine și ca să mă simt frumoasă. Și pe lângă bunurile materiale pe care mi le-au oferit și care nu mi-au lipsit niciodată, mult mai de preț a fost faptul că au stat cu mine, lângă mine, mi-au dăruit experiențe de neuitat și m-au educat pas cu pas, îndrumându-mă cu înțelepciune, discreție și răbdare, învățându-mă cât de importante sunt în viața unui om respectul și omenia.
Când îmi amintesc de copilărie, nu lucrurile pe care le-am avut mă fac să fiu mândră de mine și fericită, ci timpul petrecut cu ai mei, bunătatea lor, corectitudinea lor, blândețea lor, dăruirea lor.
Poate că un părinte nu îi poate oferi toate bucuriile materiale copilului său, dar îl poate învăța, mereu cu iubire, cum să obțină totul, cum să aibă încredere în el și de ce este esențial să se iubească și să se respecte. Și astfel, cum să-și construiască o viață frumoasă, fericită și prosperă.