Ce faci? Bine. Și? Și atât.



Cunoașteți senzația aceea de prea mult, când te saturi de grija și de preocuparea unora față de tine? Când te saturi de sfaturile celor care cred că ei fac totul perfect și care te tratează de parcă ai fi un rateu de om doar pentru că nu te-ai căsătorit, pentru că n-ai copii, pentru că, în loc să-ți fi luat o casă mai mare, tu ți-ai luat mașina care ți-a plăcut? Pentru că te-ai îngrășat, pentru că nu ții post sau cine știe ce-i mai preocupă...? 
Te saturi să fii luat la rost de cei care își uită lungul nasului și care trăiesc cu impresia că au dreptul să se bage cu bocancii în viața ta și să te judece pentru felul în care trăiești. Te saturi de cei care te fac să crezi că nimic din ceea ce faci nu merită și că niciodată nu te afli pe drumul cel bun. 
Oamenii care se poartă așa numai prieteni nu pot fi. Fiindcă prietenii nu-ți invadează intimitatea, nu-ți pun sare pe răni și au compasiune față de problemele tale, față de neajunsurile, eșecurile și neputințele tale. 
Prietenii nu sunt incomozi și nu-ți amintesc mereu că ești neîmplinit și că ar trebui să fii nefericit cu viața pe care o trăiești. 
Prietenii îți respectă alegerile chiar dacă nu sunt de acord cu ele și nu te obligă să-ți justifici deciziile care nici măcar nu-i privesc.  
Dar vine o zi în care ajungi să discuți cu anumiți oameni doar banalități, să nu le mai spui ce planuri ai, ce visuri, ce dureri, ce eșecuri, ce vrei să-ți cumperi, pe cine iubești sau cine te-a dezamăgit. 
Înveți să-ți ascunzi durerile și neîmplinirile și să-ți ții fericirea doar pentru tine, să nu te tulbure alții cu părerile lor, cu fricile lor, cu prejudecățile lor... 
Unii oameni se pricep de minune să ți se smulgă din suflet, apoi te condamnă că îi eviți și că te-ai înstrăinat.