De ce aș vrea un prieten ca tine?




Cunoașteți și voi oameni pe care vă străduiți să-i evitați? Mă refer la cei toxici, care vă încarcă negativ, veșnic nemulțumiți, clevetitori, bombănitori, indispuși, răutăcioși, care au mereu ceva de reproșat și de criticat, care vă condiționează mereu, vă limitează și vă minimalizează?
Nu că m-ar alina în vreun fel să știu că aveți și voi asemenea persoane prin preajmă, din contră, dar aș vrea să știu dacă la mine trag toți, poate fac eu ceva greșit, poate am ceva care-i atrage… Aș corecta asta, dar trebuie să descopăr unde este eroarea mea, unde există un scurtcircuit care-i adună pe toți lângă mine.
Mi-a spus o prietenă dragă că doar eu sunt vinovată pentru purtarea unor prieteni, că prea le-am dat nas și i-am învățat prost, că nu i-am pus la punct la timp și că le-am permis să mi se urce în cap. Și... cam are dreptate. Știți cum e omul, îi dai un deget și el…
Doar că eu am obosit. Poate credeți că exagerez, că mă răsfăț, dar vă rog să mă credeți că mă simt epuizată psihic. Am ajuns să mă tem de unii oameni, de reacțiile lor, de energiile lor negative, să fug de ei, să simt nevoia să mă protejez, să nu mai fiu „radiată” de otrava pe care o răspândesc în jurul lor.
Și am obosit să-i educ. Am obosit să-i motivez pe toți, să-i ajut să se ridice, să le deschid ochii, să-i învăț să fie recunoscători pentru ceea ce au, să vadă și partea frumoasă din oameni și din lume dar și partea plină a paharului, nu doar ceea ce nu le place. M-am tot rugat de ei să fie mai puțin critici, să fie mai buni și mai îngăduitori, să nu se mai compare mereu cu alții, să nu mai concureze prostește cu cei din jur…
Am avut o discuție cu o prietenă de care m-am distanțat. A vrut să avem un dialog cu cărțile pe față, să înțeleagă de ce nu o mai vreau în viața mea. I-am spus cu sinceritate că este toxică pentru mine, că după fiecare întâlnire cu ea sunt indispusă, că timpul petrecut împreună nu este timp de calitate pentru mine ci irosit. Pentru că nu-mi aduce nimic bun și nici eu nu pot fi ceva benefic pentru ea cât timp, după atâta amar de vreme de când ne frecventăm, nu a învățat nimic pozitiv și frumos de la mine. Și i-am mai spus că nu mai pot să-i ascult nemulțumirile legate de orice și de oricine. Evident că nu a fost pregătită pentru adevărurile pe care i le-am spus. Este prea orgolioasă ca să-și recunoască defectele și mi-a arătat și după discuția pe care am avut-o cu ea, că nu este dispusă să se schimbe. Din păcate, pentru toate eșecurile și greșelile ei caută mereu alți vinovați.
Nu i-a plăcut când i-am zis că alături de ea mă simt mereu sub lupă, că mă deranjează că de fiecare dată când ne întâlnim mă cântărește din priviri și mă interoghează dacă am mai slăbit sau dacă m-am îngrășat dar niciodată nu m-ar întreba simplu, omenește, ca o prietenă căreia îi pasă, dacă sunt fericită sau nu. Niciodată. I-am subliniat și că nu-mi place că este geloasă pe alte prietene deși ea nu este dispusă să-mi fie alături așa cum îmi sunt ele și că în loc să se bucure de ceea ce am, ca un prieten sincer, mereu folosește expresia „Păi da, că tu îți permiți!”. I-am mai zis că îmi reproșează mereu că nu o sun, deși ea nu mă sună niciodată și că nu mă simt liberă când sunt lângă ea, pentru că trebuie să-mi cântăresc fiecare cuvânt de teamă că se va supăra - fiindcă suferă și de mania persecuției și are mereu impresia că toată lumea are ceva împotriva ei. I-am zis că sunt mereu stresată în preajma ei pentru că se poartă urât cu alți oameni (cu angajații din restaurante, de exemplu) și mă pune în ipostaze penibile. Nu i-am menționat și că nu mi se pare normal că este prietenă cu persoane care mă dușmănesc și care s-au purtat urât cu mine, fiindcă în opinia ei, dacă aceștia nu i-au greșit ei cu nimic nu are motive să-i excludă... Probabil că trebuia să-i mai spun și asta, dar m-am oprit. Ceva îmi spunea că oricum e în zadar, că-mi pierd timpul încercând să o ajut să înțeleagă cum mă simt, după ce o fac să se privească prin ochii mei.
Nu a recunoscut nimic, bineînțeles. Zadarnic i-am dat exemple despre purtarea ei, nu-și mai amintea ce a spus sau ce a făcut și a concluzionat că sunt eu prea fițoasă și absurdă. Că cer prea mult de la ea, care e doar un om.
Oare chiar sunt? Oare chiar am așteptări prea mari de la oameni? Oare cer mai mult decât ofer? Aș dori foarte mult să nu credeți că nu m-am analizat sau că trăiesc cu impresia că eu sunt perfectă. Am încercat mereu să fiu prietena pe care mi-aș dori și eu să o am, mi-am respectat prietenii și le-am respectat alegerile, le-am protejat cu sfințenie secretele, le-am înțeles neputințele, m-am străduit să fiu un bine în viața lor, am dăruit ce am avut și cât am putut, am suferit când nu am reușit să mulțumesc pe cineva, am iertat de fiecare dată vorbe negândite și reacții nepotrivite, i-am înțeles pe cei care nu s-au purtat echitabil, nu am reproșat, nu am revendicat, nu m-am victimizat. Dar am și eu limitele mele de suportabilitate și toleranță și când prezența cuiva devine neplăcută, când întâlnirea cu cineva mă lasă în urmă sleită de puteri și încărcată negativ, când nu mă mai regăsesc lângă anumiți oameni, când simt că se abuzează de bunătatea mea am dreptul să mă retrag.
Fiindcă... de ce aș vrea un prieten ca tine? De ce aș vrea în viața mea pe cineva care mă pune de multe ori în situații ridicole, care-mi strică bucuria unui prânz, care are mereu ceva de criticat și de comentat? 
De ce aș vrea alături un om pe care nu-l interesează ce simt și căruia nu-i pasă de părerea mea?
De ce aș vrea pe cineva care ține ca un expert contabil evidența lucrurilor pe care le-a făcut pentru mine și care se poartă de parcă i-aș fi încontinuu datoare, cu toate că am oferit mereu și mai mult și fără a avea așteptări și mai ales că nu am cerut niciodată nimic?
De ce aș vrea în casa mea oameni care vin doar să-mi facă inventarul lucrurilor, care în loc să mă privească pe mine analizează fiecare obiect în parte și-l comentează, îl evaluează și îmi dau senzația că au venit la un muzeu sau la un magazin, nicidecum la un prieten?
De ce aș vrea să am alături oameni geloși, care nu sunt capabili să se bucure dacă altcineva mă iubește?
De ce aș vrea să am un prieten care mă instigă împotriva altor prieteni și care mă avertizează mereu că voi fi trădată de unul sau de altul, stricându-mi fiecare bucurie?
De ce aș vrea oameni incapabili să mă respecte, să-mi respecte alegerile și prietenii?
De ce aș vrea oameni de la care nu am nimic bun de învățat și care sunt prea orgolioși ca să învețe ceea ce ar putea învăța bun de la mine?
De ce aș vrea în viața mea oameni care nu-și cunosc lungul nasului, care sunt indiscreți, obraznici și au spirit polițienesc?
De ce aș vrea în preajma mea oameni care sunt imposibil de mulțumit, care sunt nerecunoscători și au pretenții absurde? 
De ce aș vrea în viața mea oameni pe care nu-i deranjează când alții îmi fac vreo nedreptate, când mă insultă și mă rănesc? 
De ce aș vrea în viața mea oameni care mă obligă mereu să mă justific pentru orice spun, care nu suportă un refuz și care mă fac să mă simt mereu vinovată pentru că nu le pot face pe plac?
Ei bine, se pare că am găsit un răspuns corect: EU sunt problema... Fiindcă nu sunt destul de bună pentru voi, dragii mei. De aceea m-am tot gândit și m-am răs-gândit și am realizat că soluția câștigătoare de ambele părți e să vă fac un bine și să mă retrag înainte să vă fac și mai nefericiți. Și asta se va întâmpla. Așa că vă doresc să aveți prietenii pe care-i meritați, la care visați, care nu comentează niciodată, care nu ripostează, care vă încurajează și vă aplaudă când greșiți, care vă spun doar ceea ce vă place să auziți, care acceptă orice trădare, orice nemernicie, lipsa sincerității și, mai ales, lipsa iubirii.

La final, mi-ar plăcea să-mi răspundeți, unul câte unul, la o ultimă întrebare: tu ai vrea un prieten ca tine?




Text publicat în cartea  Iubitelor mele prietene 



Scrisoare către cel mai dulce...





Dragă zahărule,

Te-am iubit mai mult decât pe mine însămi. Altfel nu te-aș fi căutat de îndată ce mă trezeam în zori și aș fi putut adormi liniștită și fără tine. 
Nu știu ce mi-ai făcut și cum de m-ai cucerit iremediabil, dar m-ai făcut dependentă de tine. Mi-ai invadat fiecare celulă și m-ai înnebunit de tot. 
Aș fi fost în stare de orice pentru tine, chiar și să te fur! Te căutam cu disperare la orice oră din zi și din noapte... și am făcut multe compromisuri de dragul tău. Am renunțat la multe de dragul tău, chiar și la mine, pentru că m-am abandonat ție, devenind altfel decât mi-aș fi dorit... Te-am lăsat chiar și să mă îmbolnăvești și să mă schimbi... 
Erai alinarea mea, fericirea mea, împlinirea mea - și la propriu și la figurat. 
Am crezut că nu voi putea trăi fără tine, dar azi (când e a mia oară când îmi propun să încep un regim de viață sănătos), am avut o revelație: EU POT trăi fără tine. Așadar, azi ne despărțim. Am decis să preiau controlul absolut asupra mea. Să te elimin din viața mea. Nu te voi mai lăsa să mă condiționezi și să mă conduci. Sunt mai puternică decât am crezut și nu voi deveni dependentă de tine. 
Aș minți să spun că nu te mai iubesc, ba chiar recunosc: sunt topită după tine. Însă, vezi tu, mi-am dat seama că pe mine trebuie să mă iubesc mai mult, că nimeni și nimic nu merită iubit în defavoarea noastră. Asta presupune să elimin tot ceea ce nu-mi face bine, tot ce mă oprește să-mi ating țelurile, tot ce nu mă lasă să fiu fericită și sănătoasă. Iar tu, dragule, ești o mare piedică în calea mea. Ești o fericire nefericită. 
Apreciez iluziile frumoase cu care m-ai îndulcit până acum, dar azi am înțeles că vreau mai mult decât iluzii... Și că merit mult mai mult. Vreau să fiu fericită cu adevărat și să-mi ofer ceea ce merit. 
Adio, dragă Zahărule! Îți trimit înapoi toate bezelele!


Nu-i așa că această scrisoare ar putea fi și pentru o persoană? 😊 Fiecare cu ce-l doare... 😀 


Text publicat în cartea  Iubitelor mele prietene 




Vă mulțumesc!




Am intrat într-un cabinet medical și, de îndată ce m-a văzut, asistenta a lăsat cartea pe o măsuță. Ca să fac conversație, am întrebat-o dacă îi place cartea.
- Daaaa, la nebunie! Ați citit-o?
- Nu am citit-o, am scris-o. 
Bucuria aceea de pe chipul cititorilor mei este neprețuită!

Dragii mei, vă mulțumesc pentru tot! 
Singurul meu merit în toată povestea aceasta este de a avea  c i t i t o r i   m i n u n a ț i ! ❤️



Nu e treaba ta.



Mvaaai, dar tu porți blană? Blană naturală? Nu mă așteptam de la tine.” Stupoarea și afirmațiile îi aparțin unei cunoștințe care, de câțiva ani este vegetariană. Asta o face să creadă că toți cei care consumă carne și poartă blănuri sunt niște ticăloși. Dar ea poartă încălțăminte și poșete din piele (naturală, desigur!). Și UGG-uri, care sunt confecționate tot din blană naturală. 
Nu aș scrie despre asta dacă nu m-aș lovi din ce în ce mai des de nazurile celor care au devenit vegetarieni, de cei care militează pentru drepturile animalelor și care judecă plini de aroganță alegerile celorlalți. 
Îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o la o masă, când o vegetariană a făcut o afirmație de genul: Bietul pui, cu ce ți-a greșit să-l mănânci?”.
Dar bietul vițel cu ce ți-a greșit să-l porți în picioare pe post de cizme?

Iată o bună ocazie să reamintesc acest fragment minunat scris de Nicolae Steinhardt:
"Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor, când altul se bălăceşte, încă în viciul său. […] Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale, în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin. […] Drumul către iubire se îngustează, când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. […]
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. […]
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agaţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale, evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus."
Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989)

Mă irită ipocrizia unora. Mă irită observațiile impertinente și judecățile de valoare ale celor care nu mai consumă carne, dar uită că NU s-au născut vegetarieni, ci au consumat carne o parte din viața lor, ba chiar se folosesc în continuare de animale sacrificate purtând încălțăminte, îmbrăcăminte și accesorii din piele și blană.
Toată stima pentru cei care sunt vegani, vegetarieni și care apără drepturile animalelor, dar înainte să-i judece pe ceilalți, să se asigure că n-au nici măcar o curea de ceas sau un portofel din piele, că n-au puf de gâscă în perne, în pilote și în geci, că nu folosesc cosmetice testate pe animale, șamd... Sau că nu s-au bucurat de animale ținute captive în grădini zoologice (pe care eu le detest!), în acele închisori unde animalele sunt ținute pe viață. De ce nu se  revoltă, de ce nu-i deranjează că animalele sunt private de libertate, de o viață normală, că sunt chinuite? Iar copiii ne urmează exemplul. 
Este penibil să judeci alegerile cuiva și să-l tratezi ca pe un criminal când și tu ai fost ca el sau și tu te bucuri de produse pentru care au fost sacrificate animale. Sau animalele de care te folosești tu s-au sinucis cumva?
Disperarea asta de a arăta permanent că ești mai bun decât alții este ridicolă. Poate dă bine să militezi pentru drepturile animalelor, dar pe mine nu mă poți păcăli cu bunătatea ta cât timp nu ești bun și cu oamenii.
I-aș întreba pe apărătorii animalelor dacă fac ceva concret pentru animale. Pentru cele vii, că pentru cele sacrificate deja nu se mai poate face nimic. Sunt persoane care salvează căței și pisici, care le hrănesc, care fac voluntariat pentru animale... ar trebui să li se urmeze exemplu, că doar criticatul nu ajută niciun animal.  

Nu este treaba ta ce port eu, ce mănânc și ce alegeri fac. N-ai decât să strâmbi din nas, să nu mă placi, să te crezi mai bun, dar ține-ți părerile și judecățile nedrepte și pline de ipocrizie pentru tine.
În încheiere, aș adăuga că înainte să judecăm pe cineva ar trebui să ținem cont de faptul că orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor”.