Povestea Infirmierei devenită Împărăteasa tuturor Românilor

Au fost odată ca niciodată vremuri de război atât de cumplite și de distrugătoare, încât românii au crezut că vor pieri cu toții de gloanțe, obuze, gaze, foamete și boli. În acele zile părea că întunericul, disperarea și moartea vor cuprinde tot pământul Patriei și-l vor pustii de tot ceea ce e viu. De iubire, de speranță și de milă...

 Aceasta este o poveste despre Lumina și Căldura sufletului omenesc. E despre curajul și eroismul unei Femei mari a neamului românesc. Cu iubirea ei nețărmurită de oameni și cu dăruirea sa până la sacrificiu pentru binele și mărirea României.

          A fost odată ca niciodată, în timpul blestematului de război, o infirmieră care a devenit împărăteasa românilor, fiindcă acea femeie a știut cel mai bine că dăruind vei dobândi. Încă din primele zile în care blajinul ei popor fusese nevoit să intre-n focul luptei pentru a-și aduna laolată frații risipiți și stăpâniți de două imperii, Femeia aceasta a îmbrăcat uniforma Crucii Roșii și a pornit spre front, ca să-i aline pe soldați. În tranșee și-n spatele frontului, acolo unde erau aduși răniții scoși din focul luptei, era o realitatea cutremurătoare și poveri sufletești prea prea grele de dus pentru o biată inimă de femeie. „Fiece inimă poate îndura numai partea ei de durere iar nu durerea și disperarea unui popor întreg; e prea mult...e prea greu pentru umerii mei”  își tot spunea ea în gând, ținându-și cu toate puterile lacrimile să nu se prăvale peste acele trupuri arse, rupte și zdrobite, în timp ce le pansa și mângâia.

Seara, când găsea un pic de timp, Infirmiera–Soldat nota în Jurnalul ei ce făcuse peste zi și cu ce monstruozității se putuse confrunta în tranșeele bătăliilor de la Mărășești, Mărăști și Oituz. „Găsii  acolo un spital pentru primele ajutoare. Acestea sînt spitalele cele mai penibil de dureroase. Răniții erau aduși direct din tranșee: nenorociții, stîlciți, bucăți de oameni sfârtecați, plini de sânge, în uniforme rupte și murdare, într-un cuvânt  mai de plâns decât cei aflați pe paturile de suferință din spitalele organizate, căci aici îi vedeam în toată istovirea și nenorocirea lor. Unii erau răniți ușor, alții mai greu, (...) iar  doi erau pe moarte din pricina unor fracturi ale craniului.  Zăceau pe brancarde așa cum fuseseră ridicați de pe câmpul de luptă; fața le era lividă și sunetul sinistru al hârâitului de moarte din gâtlejul lor, umplea încăperea. Trecui direct în rândurile lor vorbind cu ei și împărtășindu-le mici daruri. Soldații își dădeau bine seama cine sînt și vedeam cât le pare de bine că venisem de atât de departe până la ei, în acest colțisor pierdut și totuși așa aproape de front.”

         A doua zi, la prima oră, era din nou la datorie, uimindu-i cu puterea și cu dăruirea ei pe militarul care-i conducea automobilul deschis și pe colonelul ce-o însoțeau. „Să mergem!” porunci ea scurt. Fusese informată că la un adăpost improvizat, în drumul către tranșee, se aflau tare mulți bolnavi de tifos, părăsiți și înfometați într-un adăpost insalubru. De la un telefon de campanie femeia în uniformă albă află de unde poate să facă rost de mâncare caldă pentru acei nenorociți, atât de chinuiți. Evident că nu avea la ea mănuși de cauciuc, deși toți cei din jurul ei o certau rău că nu le folosea și că nu se proteja. „Mi se spune că nu mă păzesc destul și că mă ating prea mult de bolnavi. Îmi dau seama că nu sunt destul de precaută, dar cum să arăt cea mai mică șovăire sau fereală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu să mă ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima. Dacă am început să cred că acum pot în adevăr să fiu de folos țării mele, apoi e de cea mai mare însemnătate să rămână neștirbită orice fărâmă de curaj. Dar de bună seamă nu e plăcut să te gândești că mușcătura unui simplu păduche ajunge ca să doboare pe omul cel mai voinic; e aproape cu neputință să te ferești de păduchi, când trebuie să intri mereu prin acele nenorocite bordeie.” 

Doctorii cu care lucra tânăra și nobila Infirmieră – spunea ea – „au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mîna și eu nu pot să le dau să sărute o mănușă de cauciuc.” 

Oameni buni, oare s-a dat undeva o definiție mai firească și mai nobilă a curajului decât aceasta de mai sus?! Evident că nu. Este rostirea și manifestarea iubirii și a curajului, cum numai un suflet de o noblețe înaltă poate să le facă…

„Se făcuse noapte acum, dar din fericire, răsărise o lună minunată. Potrivisem astfel încât în drum să întâlnesc în satul Galata altă mașină, în care era un cazan plin cu o supă bună și hrănitoare pe care aveam de gând s-o împart unor nenorociți flămânzi și zdrențuroși ce descoperisem într-un biet adăpost dărăpănat, pe jumătate azil de noapte, pe jumătate spital; un loc plin de cea mai neauzită grozăvie și mizerie. Când ajunsei acolo se făcuse complet întuneric și în casă nu era pic de lumină; totuși intrai împreună cu cei ce mă urmau în acest loc de groază și am început să hrănesc cu supă fierbinte nenorocitele arătări omenești. Neînchipuita mizerie și murdărie a acestui loc întrece orice descriere. Epavele pe care le-am găsit înghesuite acolo aproape nu mai puteau fi numite ființe omenești. Unii dormeau pe niște mese, alții dedesubt, morții înghesuiți la un loc cu muribunzii, toți victime ale îngrozitorului tifos. Dădui supă, ceai și pâine celor care erau destul de bine ca să poată mânca, le lăsai și ceva rufărie și îmbrăcăminte. Ceea ce am văzut  reprezenta  cea mai grozvă  mizerie, ultimele rămășițe ale unei omeniri decăzute și chinuite. Deoarece era complet întuneric, am întors farurile mașinii ca să lumineze interiorul barăcii. Lumina orbitoare ne dezvălui o priveliște dureroasă.”  Nenorocirea ce-o găsi acolo îi rupsese sufletul Infirmierei cu ținută și rang de regină.

Regina Maria a României Mici – căci ea era în acea casă a morții, s-a îmbrăcat încă din prima zi a intrării României în războiul mondial, în uniforma sa albă de infirmieră, mergând pe front, în toate locurile unde era nevoie de ea. 

Devenise un simbol al rezistenței, dăruirii și tenacității. Se preschimbase, prin faptele și prin ținuta ei imaculată, într-un Înger al speranței și al salvării. Toate unitățile militare românești o voiau în mijlocul lor, înainte de începerea luptei, ca să le fie de noroc și pavăză și la finalul acesteia, ca să le sară-n ajutor și să le oblojească rănile. „Azi e pentru mine un fel de mândrie, aproape cucernică, faptul că toate trupele vor să mă aibe în mijlocul lor, mai ales înainte de a intra în foc. Eu le ajut să țină aprins în inima lor avântul entuziasmului. Haina mea de infirmieră a ajuns pentru ei un simbol. Pe când treceam, albă de tot, de la unul la altul, reflectoarele mă luminau în noapte și știam că în ochii ostașilor eu înfățișez steaua nădejdii. Era raza care le lumina calea, ceva viu, ceva aievea pentru care erau gata să trăiască, să lupte și să moară. Fiecare om are nevoie de un ideal, de ceva ce se ridică deasupra nivelului celor zilnice”, nota Maria în Jurnalul său   Regina-Infirmieră știa care-i rolul și menirea ei în acea încleștare titanică în care se prinsese și micuțul ei regat ce visa și tot lupta de o mie de ani ca să-și adune la un loc pământurile și copiii stăpâniți de cele trei imperii. Știa că Destinul o zămislise pentru a fi MUMA tuturor și de aceea nu pregeta niciun efort. „Toți fiii, în acele vremuri fiind smulși de lângă mamele lor, întru câtva ajunsesem eu "Mama tuturor" simbolul supremului  ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere.

Am văzut bătrâni de 70 de ani care-mi ziceau: "Mamă!", nota ea în Jurnalul ei. „Toți mă chemau în toate părțile; de câte ori se ivea vreun dezastru sau vreo întâmplare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălța spre mine, regina lor, și din pricina credinței ce aveau în mine, găseam mii și mii de feluri de a le veni în ajutor. Chiar dacă din punct de vedere material nu puteam face mare lucru, prezența mea printre cei mai disperați și mai nevoiași aducea o rază de nădejde. Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecție. Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor. Nu știu cum se făcea că nu mă prindea oboseala; nu mai țineam socoteală de persoana mea și cum pe atunci nu aveam un automobil închis, eram în stare să îndur și cel mai aprig ger” , mărturisea Maria, Infirmiera cu sânge imperial.  După cum ea însăși mărturisește în Jurnalul său, cel mai greu îi era la triajul răniților aduși în gările din Iași, Onești, Adjud, ori Bacău. „Una din împrejurările cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată a fost ceea ce se numea "triajul" din gări. Erau un fel de barăci de adăpost unde se aduceau răniții până li se făcea loc în câte un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Că pretutindeni eram chemată să ajut și aici, deoarece epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru întreg orașul”, nota Regina Maria în Jurnalul ei.

Toți soldații de pe acel front auziseră de Regina Infirmieră și mulți dintre ei o văzuseră printre tranșee. Era de-a lor. Era și ea soldat, ca și ei. Se confrunta, de dimineață până noaptea cu aceleași riscuri și privațiuni. Plus că-și sufleca mânecile ajutând, pansând, mângâind și alinând ca orice infirmieră de pe front. Nu se dădea la o parte din fața provocărilor și a greutăților. Istoricii militari români care au cercetat în arhive și-n rapoarte militare implicarea reginei pe front au descoperit cazuri uimitoare și teribil de emoționante ale respectului pe care soldații germani îl arătau Îngerului în alb, atunci când apărea în tranșee. Nu numai că nimeni nu concepea și îndrăznea să îndrepte vreo armă către regina noastră, pentru a-i pune viața și integritatea în pericol, ci dimpotrivă armele tăceau când apărea ea. Ba mai mult de atât, ofițerii și soldații inamici îi luminau calea cu puternicile lor proiectoare. „Prin aparițiile sale printre tranșee, în costumul său de infirmieră, luminat de proiectoarele ațintite nu numai de români dar și de inamici, Regina Maria a fost asemănată de soldați cu o stea a speranței coborâtă printre ei. Așa s-a întâmplat într-o noapte când Ea,  Muma Răniților, a venit până-n linia întâi să-l îngrijească pe un tânărul sublocotenent. Regina Maria a notat în Jurnalul ei de pe front despre eroul român „groaznic rănit de un glonţ dum-dum, care era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus. „Rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regină“, după care mi-a spus: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ Credința aceasta o impresiona și-i umplea ochii de lacrimi reginei care – nu-i așa – se socotea neînfricată, fiind de viță englezească. „Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi. Când îi întreb dacă suferă, îmi spun:„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“. Acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“.Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă.” În primele luni de război, Regina noastră nu a înțeles această tărie și această credință supranaturală a oștenilor români. Însemnările sale din Jurnal dovedesc acest fapt. „De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?”

Fiindcă împlinirea visului de 1000 de ani al românității, de a fi unită și-n aceeași Patrie, era mai presus decât ei. Iar Ea era Simbolul, Speranța și Încrederea. De aceea. 

Pentru dăruirea și faptele ei din timpul Marelui Război, pe Regina României Mari au iubit-o, respectat-o și admirat-o nu doar românii, ci o întreagă lume. Până și indienii Sioux din îndepărtata America i s-au închinat și au socotit-o drept căpetenie-războinic, iar marea lor căpetenie s-a făcut frate de cruce cu ea într-o ceremonie ținută pe pământurile lor de vânătoare, în toamna anului 1926...

Fragment din cartea „Poveștile Minunate ale României”, autori: Gabriela și Ion Novăcescu, Editura Tribuna, Cluj Napoca, 2018.

© Copyright https://novacescu.ro/

Poate vă întrebați de ce am publicat pe blogul meu această frumoasă poveste... Pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre această carte minunată pe care doi oameni care iubesc istoria, au găsit, cu mult talent și dăruire, o cale de a așeza într-un album superb o parte dintre cele mai frumoase povești ale istoriei noastre. Profesorii Gabriela și Ion Novăcescu au găsit cea mai frumoasă cale de a ne ajuta să aflăm și să învățăm istoria cu drag. Citiți cartea, vă veți bucura de povești senzaționale, de lecții de viață impresionante și de informații rare. Și neapărat dăruiți-o celor dragi. 

Mai multe detalii despre carte, aici: Poveștile Minunate ale României 

Cartea se poate comanda telefonic la numărul de telefon: 0728985853.