Ne dorim schimbarea legii adopției!



Dragi prieteni, 

așa arată un bebeluș abandonat la naștere. Așa începe povestea de viață a multor copii, iar cum continuă aceasta depinde foarte mult de NOI.
Știm că zilnic sunt abandonați mulți copii. Știm și că adopția unui copil presupune un drum lung și anevoios, cu birocrație și reguli absurde și inutile, cu mult stres, emoții și piedici nejustificate, când totul ar trebui să fie cât mai facil. 
Copiii nu ar trebui să ajungă la orfelinate, ci în casa unor familii iubitoare.  
Orfanii instituționalizați nu au condiții bune de viață, în anumite orfelinate personalul nu este calificat pentru a lucra cu copii, cu toate că Statul Român le asigură cursuri de calificare, dar pe care angajații nu le frecventează.   
La 18 ani orfanii sunt lăsați să plece liberi în lume și mulți dintre ei ajung pe străzi, devenind ținta abuzatorilor și a manipulatorilor, unii dintre ei ajungând infractori. Mulți au tentative de sinucidere  fiindcă nimeni nu-i învață pe acești copii cum să supraviețuiască în lume, nu li se dă nicio direcție, nu li se asigură viitorul.
De ce toate acestea, în loc de a li se oferi acestor copii șansa să fie adoptați de familii iubitoare care să le asigure o viață decentă și un viitor sigur pentru ei, dar și pentru societate? 

O jurnalistă din Brașov,  Cornelia Crevean a avut inițiativa de a solicita modificarea legii adopției. Cornelia a avut în emisiunea ei cazuri de orfani care la ieșirea din orfelinat au avut tentative de sinucidere, a întâlnit povești grave și impresionante pe care le-a oferit ca exemplu în propunerea ei de schimbare a legii adopției. 
Bebelușii abandonați trebuie să poată fi adoptați în primele luni de la naștere, iar mamele să fie decăzute din drepturi în maxim 6 luni de când și-au abandonat copiii. Legea actuală invocă depresia post partum cu speranța că mamele își vor căuta copiii abandonați, însă nu se întâmplă asta, iar copiii ajung în orfelinate. 
Inițiativa Corneliei este un act de curaj, dar a avut șansa să i se alăture acestei cauze două doamne minunate: doamna deputat Roxana Mînzatu și doamna deputat Oana Bîzgan, care au propus în Parlament schimbarea legii adopției. Mâine vor propune schimbarea legii adopției și să sperăm că vom primi un răspuns afirmativ până la sfârșitul lunii decembrie. 

O nouă lege a adopției este absolut necesară și este o prioritate pentru cei are își doresc să adopte copii, pentru cei cărora le pasă de copiii orfani și își doresc un viitor bun pentru ei, dar mai ales pentru copiii abandonați care au dreptul la o viață decentă, la protecția și dragostea unei familii, la educație, la un viitor sigur și care pot fi scutiți de ani petrecuți în orfelinate, singuri, chinuiți și neiubiți, cu amintiri dureroase care îi afectează și destabilizează emoțional.    
Eu m-am alăturat acestui proiect și sper să am și susținerea voastră. Mesajul meu trebuie să ajungă la cât mai mulți oameni.

Copiii orfani, sunt ai noștri, ai tuturor. Avem datoria morală să îi ajutăm să aibă parte de viața lipsită de griji și de suferință pe care ar merita-o orice copil. 
Și eu îmi doresc să adopt un copil sau doi și, cu ajutorul bunului Dumnezeu, sper să reușesc, așa cum sper să reușească orice om bun care își dorește să-i ofere o famile unui copil abandonat.
Le dorim mult succes doamnelor deputat care a preluat cauza pornită din Brașov, iar noi să ne rugăm pentru reușita lor! 

Cornelia Crevean și cu mine ne-am fotografiat în ziua în care m-am alăturat acestei cauze. Vă trimitem gândurile noastre bune și vă mulțumim pentru suținere! 




Povestea Infirmierei devenită Împărăteasa tuturor Românilor



Au fost odată ca niciodată vremuri de război atât de cumplite și de distrugătoare, încât românii au crezut că vor pieri cu toții de gloanțe, obuze, gaze, foamete și boli. În acele zile părea că întunericul, disperarea și moartea vor cuprinde tot pământul Patriei și-l vor pustii de tot ceea ce e viu. De iubire, de speranță și de milă...
 Aceasta este o poveste despre Lumina și Căldura sufletului omenesc. E despre curajul și eroismul unei Femei mari a neamului românesc. Cu iubirea ei nețărmurită de oameni și cu dăruirea sa până la sacrificiu pentru binele și mărirea României.
          A fost odată ca niciodată, în timpul blestematului de război, o infirmieră care a devenit împărăteasa românilor, fiindcă acea femeie a știut cel mai bine că dăruind vei dobândi. Încă din primele zile în care blajinul ei popor fusese nevoit să intre-n focul luptei pentru a-și aduna laolată frații risipiți și stăpâniți de două imperii, Femeia aceasta a îmbrăcat uniforma Crucii Roșii și a pornit spre front, ca să-i aline pe soldați. În tranșee și-n spatele frontului, acolo unde erau aduși răniții scoși din focul luptei, era o realitatea cutremurătoare și poveri sufletești prea prea grele de dus pentru o biată inimă de femeie. „Fiece inimă poate îndura numai partea ei de durere iar nu durerea și disperarea unui popor întreg; e prea mult...e prea greu pentru umerii mei”  își tot spunea ea în gând, ținându-și cu toate puterile lacrimile să nu se prăvale peste acele trupuri arse, rupte și zdrobite, în timp ce le pansa și mângâia.
Seara, când găsea un pic de timp, Infirmiera–Soldat nota în Jurnalul ei ce făcuse peste zi și cu ce monstruozității se putuse confrunta în tranșeele bătăliilor de la Mărășești, Mărăști și Oituz. „Găsii  acolo un spital pentru primele ajutoare. Acestea sînt spitalele cele mai penibil de dureroase. Răniții erau aduși direct din tranșee: nenorociții, stîlciți, bucăți de oameni sfârtecați, plini de sânge, în uniforme rupte și murdare, într-un cuvânt  mai de plâns decât cei aflați pe paturile de suferință din spitalele organizate, căci aici îi vedeam în toată istovirea și nenorocirea lor. Unii erau răniți ușor, alții mai greu, (...) iar  doi erau pe moarte din pricina unor fracturi ale craniului.  Zăceau pe brancarde așa cum fuseseră ridicați de pe câmpul de luptă; fața le era lividă și sunetul sinistru al hârâitului de moarte din gâtlejul lor, umplea încăperea. Trecui direct în rândurile lor vorbind cu ei și împărtășindu-le mici daruri. Soldații își dădeau bine seama cine sînt și vedeam cât le pare de bine că venisem de atât de departe până la ei, în acest colțisor pierdut și totuși așa aproape de front.
         A doua zi, la prima oră, era din nou la datorie, uimindu-i cu puterea și cu dăruirea ei pe militarul care-i conducea automobilul deschis și pe colonelul ce-o însoțeau. „Să mergem!” porunci ea scurt. Fusese informată că la un adăpost improvizat, în drumul către tranșee, se aflau tare mulți bolnavi de tifos, părăsiți și înfometați într-un adăpost insalubru. De la un telefon de campanie femeia în uniformă albă află de unde poate să facă rost de mâncare caldă pentru acei nenorociți, atât de chinuiți. Evident că nu avea la ea mănuși de cauciuc, deși toți cei din jurul ei o certau rău că nu le folosea și că nu se proteja. „Mi se spune că nu mă păzesc destul și că mă ating prea mult de bolnavi. Îmi dau seama că nu sunt destul de precaută, dar cum să arăt cea mai mică șovăire sau fereală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu să mă ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima. Dacă am început să cred că acum pot în adevăr să fiu de folos țării mele, apoi e de cea mai mare însemnătate să rămână neștirbită orice fărâmă de curaj. Dar de bună seamă nu e plăcut să te gândești că mușcătura unui simplu păduche ajunge ca să doboare pe omul cel mai voinic; e aproape cu neputință să te ferești de păduchi, când trebuie să intri mereu prin acele nenorocite bordeie.” 
Doctorii cu care lucra tânăra și nobila Infirmieră – spunea ea – „au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mîna și eu nu pot să le dau să sărute o mănușă de cauciuc.” 


Oameni buni, oare s-a dat undeva o definiție mai firească și mai nobilă a curajului decât aceasta de mai sus?! Evident că nu. Este rostirea și manifestarea iubirii și a curajului, cum numai un suflet de o noblețe înaltă poate să le facă…
„Se făcuse noapte acum, dar din fericire, răsărise o lună minunată. Potrivisem astfel încât în drum să întâlnesc în satul Galata altă mașină, în care era un cazan plin cu o supă bună și hrănitoare pe care aveam de gând s-o împart unor nenorociți flămânzi și zdrențuroși ce descoperisem într-un biet adăpost dărăpănat, pe jumătate azil de noapte, pe jumătate spital; un loc plin de cea mai neauzită grozăvie și mizerie. Când ajunsei acolo se făcuse complet întuneric și în casă nu era pic de lumină; totuși intrai împreună cu cei ce mă urmau în acest loc de groază și am început să hrănesc cu supă fierbinte nenorocitele arătări omenești. Neînchipuita mizerie și murdărie a acestui loc întrece orice descriere. Epavele pe care le-am găsit înghesuite acolo aproape nu mai puteau fi numite ființe omenești. Unii dormeau pe niște mese, alții dedesubt, morții înghesuiți la un loc cu muribunzii, toți victime ale îngrozitorului tifos. Dădui supă, ceai și pâine celor care erau destul de bine ca să poată mânca, le lăsai și ceva rufărie și îmbrăcăminte. Ceea ce am văzut  reprezenta  cea mai grozvă  mizerie, ultimele rămășițe ale unei omeniri decăzute și chinuite. Deoarece era complet întuneric, am întors farurile mașinii ca să lumineze interiorul barăcii. Lumina orbitoare ne dezvălui o priveliște dureroasă.”  Nenorocirea ce-o găsi acolo îi rupsese sufletul Infirmierei cu ținută și rang de regină.
Regina Maria a României Mici – căci ea era în acea casă a morții, s-a îmbrăcat încă din prima zi a intrării României în războiul mondial, în uniforma sa albă de infirmieră, mergând pe front, în toate locurile unde era nevoie de ea. 
Devenise un simbol al rezistenței, dăruirii și tenacității. Se preschimbase, prin faptele și prin ținuta ei imaculată, într-un Înger al speranței și al salvării. Toate unitățile militare românești o voiau în mijlocul lor, înainte de începerea luptei, ca să le fie de noroc și pavăză și la finalul acesteia, ca să le sară-n ajutor și să le oblojească rănile. „Azi e pentru mine un fel de mândrie, aproape cucernică, faptul că toate trupele vor să mă aibe în mijlocul lor, mai ales înainte de a intra în foc. Eu le ajut să țină aprins în inima lor avântul entuziasmului. Haina mea de infirmieră a ajuns pentru ei un simbol. Pe când treceam, albă de tot, de la unul la altul, reflectoarele mă luminau în noapte și știam că în ochii ostașilor eu înfățișez steaua nădejdii. Era raza care le lumina calea, ceva viu, ceva aievea pentru care erau gata să trăiască, să lupte și să moară. Fiecare om are nevoie de un ideal, de ceva ce se ridică deasupra nivelului celor zilnice”, nota Maria în Jurnalul său   Regina-Infirmieră știa care-i rolul și menirea ei în acea încleștare titanică în care se prinsese și micuțul ei regat ce visa și tot lupta de o mie de ani ca să-și adune la un loc pământurile și copiii stăpâniți de cele trei imperii. Știa că Destinul o zămislise pentru a fi MUMA tuturor și de aceea nu pregeta niciun efort. „Toți fiii, în acele vremuri fiind smulși de lângă mamele lor, întru câtva ajunsesem eu "Mama tuturor" simbolul supremului  ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere.
Am văzut bătrâni de 70 de ani care-mi ziceau: "Mamă!", nota ea în Jurnalul ei. „Toți mă chemau în toate părțile; de câte ori se ivea vreun dezastru sau vreo întâmplare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălța spre mine, regina lor, și din pricina credinței ce aveau în mine, găseam mii și mii de feluri de a le veni în ajutor. Chiar dacă din punct de vedere material nu puteam face mare lucru, prezența mea printre cei mai disperați și mai nevoiași aducea o rază de nădejde. Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecție. Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor. Nu știu cum se făcea că nu mă prindea oboseala; nu mai țineam socoteală de persoana mea și cum pe atunci nu aveam un automobil închis, eram în stare să îndur și cel mai aprig ger” , mărturisea Maria, Infirmiera cu sânge imperial.  După cum ea însăși mărturisește în Jurnalul său, cel mai greu îi era la triajul răniților aduși în gările din Iași, Onești, Adjud, ori Bacău. „Una din împrejurările cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată a fost ceea ce se numea "triajul" din gări. Erau un fel de barăci de adăpost unde se aduceau răniții până li se făcea loc în câte un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Că pretutindeni eram chemată să ajut și aici, deoarece epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru întreg orașul”, nota Regina Maria în Jurnalul ei.
Toți soldații de pe acel front auziseră de Regina Infirmieră și mulți dintre ei o văzuseră printre tranșee. Era de-a lor. Era și ea soldat, ca și ei. Se confrunta, de dimineață până noaptea cu aceleași riscuri și privațiuni. Plus că-și sufleca mânecile ajutând, pansând, mângâind și alinând ca orice infirmieră de pe front. Nu se dădea la o parte din fața provocărilor și a greutăților. Istoricii militari români care au cercetat în arhive și-n rapoarte militare implicarea reginei pe front au descoperit cazuri uimitoare și teribil de emoționante ale respectului pe care soldații germani îl arătau Îngerului în alb, atunci când apărea în tranșee. Nu numai că nimeni nu concepea și îndrăznea să îndrepte vreo armă către regina noastră, pentru a-i pune viața și integritatea în pericol, ci dimpotrivă armele tăceau când apărea ea. Ba mai mult de atât, ofițerii și soldații inamici îi luminau calea cu puternicile lor proiectoare. „Prin aparițiile sale printre tranșee, în costumul său de infirmieră, luminat de proiectoarele ațintite nu numai de români dar și de inamici, Regina Maria a fost asemănată de soldați cu o stea a speranței coborâtă printre ei. Așa s-a întâmplat într-o noapte când Ea,  Muma Răniților, a venit până-n linia întâi să-l îngrijească pe un tânărul sublocotenent. Regina Maria a notat în Jurnalul ei de pe front despre eroul român „groaznic rănit de un glonţ dum-dum, care era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus. „Rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regină“, după care mi-a spus: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ Credința aceasta o impresiona și-i umplea ochii de lacrimi reginei care – nu-i așa – se socotea neînfricată, fiind de viță englezească. Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi. Când îi întreb dacă suferă, îmi spun:„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“. Acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung euÎmpărăteasa tuturor românilor“.Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă.” În primele luni de război, Regina noastră nu a înțeles această tărie și această credință supranaturală a oștenilor români. Însemnările sale din Jurnal dovedesc acest fapt. „De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?”
Fiindcă împlinirea visului de 1000 de ani al românității, de a fi unită și-n aceeași Patrie, era mai presus decât ei. Iar Ea era Simbolul, Speranța și Încrederea. De aceea. 
Pentru dăruirea și faptele ei din timpul Marelui Război, pe Regina României Mari au iubit-o, respectat-o și admirat-o nu doar românii, ci o întreagă lume. Până și indienii Sioux din îndepărtata America i s-au închinat și au socotit-o drept căpetenie-războinic, iar marea lor căpetenie s-a făcut frate de cruce cu ea într-o ceremonie ținută pe pământurile lor de vânătoare, în toamna anului 1926...

Fragment din cartea „Poveștile Minunate ale României”, autori: Gabriela și Ion Novăcescu, Editura Tribuna, Cluj Napoca, 2018.

© Copyright https://novacescu.ro/


Poate vă întrebați de ce am publicat pe blogul meu această frumoasă poveste... Pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre această carte minunată pe care doi oameni care iubesc istoria, au găsit, cu mult talent și dăruire, o cale de a așeza într-un album superb o parte dintre cele mai frumoase povești ale istoriei noastre. Profesorii Gabriela și Ion Novăcescu au găsit cea mai frumoasă cale de a ne ajuta să aflăm și să învățăm istoria cu drag. Citiți cartea, vă veți bucura de povești senzaționale, de lecții de viață impresionante și de informații rare. Și neapărat dăruiți-o celor dragi. 

Mai multe detalii despre carte, aici: Poveștile Minunate ale României 
Cartea se poate comanda telefonic la numărul de telefon: 0728985853.



E clar. Are pe altcineva.



Apare prețiosul acasă, târziu... Și îmi spune: Stai departe că mă apucă o răceală și nu vreau să te îmbolnăvesc. 
Ciuciu pupic. Okeyuț...
Se așază pe colțar și îl fură peisajul la o emisiune TV. Îl privesc și încerc să îmi dau seama de ce sclipește el așa. Are fața plină de sclipici! O fi el prețios, dar parcă e prea de tot. Clar este un sidef de la vreun produs de machiaj. E un sclipici foarte fin, pare de pe la vreun "bluș" sau "ilumineizăr". 

Eu i-am spus de câteva ori că dacă va întâlni o alta mai frumoasă, mai suplă, mai tânără sau mai cu moț, să nu fie fraier să rămână cu mine. L-am asigurat că-l iubesc atât de mult încât fericirea lui e mai importantă decât să-l am lângă mine, că îmi doresc ceea ce este mai bun pentru el. Nu glumesc. Oricât de greu mi-ar fi să-l pierd, eu nu iubesc egoist, eu nu depind și da, știu să iubesc atât de mult încât să mă pot bucura de fericirea lui...alaturi de alta. Dar după ce plâng o perioadă și consum un tir de dulciuri, desigur. 
Și cu aceste gânduri, l-am abordat.
- Ce ai pe față? 😏
- Ce-am pe față? N-am nimic. 😐
- Sclipești.😡
- Habar n-am. O fi de pe la asteroizii tăi sau meteoriți, ce-or fi. 😕(Se referă la o pudră sidefată Meteorites Guerlain cu care l-am disperat că nu o găseam, iar el a căutat-o în multe magazine de profil...).
- Nu are cum să fie pudra mea, mi-ai zis să stau la distanță că ești răcit. Iar eu nu sunt machiată. 😠
- Atunci nu știu ce am.😒
Se uită în continuare la TV.
Eu mă uit în continuare la el. Vă imaginați ce era în mintea mea. 
Tușește, își suflă nasul, mă roagă să îi fac un ceai. De ce nu ți-a făcut aia care te-a umplut de sclipici?!, am gândit. 😠
Era evident că nu se simte bine. Iar eu fierbeam deodată cu apa ceaiului că nu-mi spunea că trebuie să avem o discuție. Așteptam discursul ăla despre cât de minunată sunt și bla bla, dar a întâlnit pe cineva și bla bla... și nu vrea să mă rănească, dar bla bla... Dar nu. Nimic. 
-Vrei să te demachiezi?, l-a întrebat drăcușorul din mine.😜
-Cum să mă demachiez?😲
-Atunci vrei să-mi spui ceva?
-Da. Nu pot veni la București cu tine în 28. 😟
E clar. Cam așa începe totul. Are treabă băiatul. 
Noi am stabilit că dacă unul dintre noi se amorezează fulgerător de altcineva, ne vom spune sincer și nu vom fi duali... Dar el e laș.
Îi storc o lămâie întreagă în ceai ca să simtă ce simt eu... și mă duc în baie să mă dau cu cremă de mâini. Văd pe lavoar cutia cu șervețele din care a scos neglijent câteva și observ ceva ciudat. Șervețele sclipesc, sunt perlate. De ce ar face producătorul șervețele cu sclipici pe ele?!! Le pipăi, caut să văd dacă se ia sclipiciul de pe ele. Se ia, logic, am mâna sclipicioasă. 
-E prea acru ceaiul?!😇Îți fac altul imediat! Îți  aduc și miere! 😍

Putem trăi...



De câte ori nu suntem convinși că nu vom putea trăi fără o persoană sau fără vreun lucru anume, și suntem disperați și înspăimântați crezând că viața noastră nu va mai fi la fel fără acel cineva sau ceva, că nu vom putea depăși situația și că nu vom face față suferinței? Și totuși, putem trăi și fără toate cele sau toți acei de care suntem atât de convinși că depinde viața noastră. 
Putem trăi și fără părinți, chiar dacă ne vom întreba mereu de ce n-am avut același noroc ca alți copii și să ne bucurăm ani mulți de bucuria de a-i avea în viețile noastre. Putem trăi și fără o mamă grijulie și iubitoare, fără îmbrățișările unui tată protector, fără o bunică blândă care să ne pregătească ou moale cu pâinică în căniță, fără un bunic simpatic, sfătos și răbdător care să ne ducă de mână la grădiniță și la joacă în parc. Putem. 
Putem trăi chiar dacă știm că nu suntem cei mai frumoși copii, chiar dacă frații noștri sunt mai iubiți de oameni și de soartă decât noi. 
Putem trăi chiar dacă alții mai puțin merituoși ne-au luat-o înainte și au mai mult decât le trebuie, mai mult decât noi, mai mult decât li se cuvine și mai mult decât ar fi drept să aibă un singur om. 
Putem trăi fără prieteni, fără ajutorul lor, fără mângâierile care să ne aline atunci când sufletele noastre tânjesc după un umăr pe care să putem plânge în voie și n-avem un punct de sprijin nici pentru frunțile noastre ostenite, nici pentru inimile noastre rănite. Putem. 
Putem trăi și fără oamenii care ne-ar ridica de jos, de acolo de unde viața, uneori, ne trântește ca să ne pună la încercare capacitatea de a ne ridica și a o lua de la capăt cu mai multă forță. Putem trăi și singuri. 
Putem trăi și fără afecțiune, fără mângâieri, fără cineva aproape căruia să îi pese de soarta noastră, fără cineva care să se bucure și să sufere sincer împreună cu noi. 
Putem trăi și fără un ochi, fără mâini sau fără picioare. Putem trăi cu orice handicap, cu orice diformitate, cu orice complex. Putem. 
Putem trăi și fără un cămin, fără căldură, cu hrană puțină, cu orice fel de lipsuri materiale.
Putem trăi fără soare, stele și lună, fără un cer senin sau acoperit de nori, fără copaci, flori sau animale, fără mare și munte, fără lacuri și râuri. Putem trăi într-un deșert, putem trăi pe o creastă de munte, în sălbăticie.
Putem trăi cu toate nedreptățile care ni se fac, cu temeri, cu sufletul împovărat de vină, fără libertate și dreptate, însingurați și triști.
Putem trăi așteptând la nesfârșit un “Iartă-mă”, un „Te iubesc”, un „Mulțumesc” pe care, probabil că nu le vom auzi niciodată. Putem.
Putem trăi și fără a ni se recunoaște meritele, fără a primi ceea ce ni se cuvine, fără a avea parte de ceea ce ne-ar putea face fericiți, de ceea ce ne-ar putea salva sufletele.
Putem trăi și fără să depindem de ceva sau cineva, fără să avem așteptări, fără să avem visuri, fără să avem comori adunate în suflete și liniște coborâtă în inimă.
Putem trăi și fără iubire și chiar și fără noi înșine… Putem.


Fragment din cartea Până la sfârșit (Fluturi vol. 4) - care va fi publicată în curând.




Irina Binder - Fluturi


Black Friday 2018 începe în câteva ore!



Dragii mei, 

V-am promis că revin cu vești despre Black Friday 2018
Așadar, vineri, 16 noiembrie este Black Friday la eMAG, ziua cu cele mai multe reduceri din an!
La eMAG, de Black Friday, veți găsi peste 3 milioane de produse în ofertă, din categorii
consacrate precum: televizoare, telefoane mobile, laptopuri, electrocasnice, parfumuri, jocuri și
jucării, produse din categoria fashion, dar și auto, mobilă și home and deco și bricolaj.

Am aflat că în acest an, în oferta eMAG vor fi incluse:
50.000 de televizoare
76.000 de smartphone-uri
20.000 de laptopuri
21.000 de frigidere
15.000 de mașini de spălat
165.000 de electrocasnice mici
235.000 de produse fashion
100.000 de parfumuri și cosmetice
300.000 de jocuri și jucării 
190.000 de anvelope
300.000 de produse pentru casă și grădină
30.000 de articole și echipament sportiv

Deasemenea vor fi și produse speciale:
Monede de aur de 22K si lingouri de aur de 24K
Mașini și motociclete: Honda, Aprilia, Mini, Skoda, Suzuki, BMW, Kawasaki, Piaggio, Ssang
Yong, Triumph, Volvo, Ford
Ceasuri și bijuterii de lux: Cellini, Diamanti, Galt, Teilor
Bilete la evenimente sportive: Formula 1 (Austria, Italia, Ungaria), Finala Champions League
Madrid 2019
Bilete la evenimente: Concert Metallica, Concert Andre Rieu, Concert Maroon 5, Electric Castle
Pachete turistice: 19.000 de nopți de cazare - vacanțe de vară, vacanțe de iarnă, croaziere și
vacanțe exotice
Parcuri de distracții: Disneyland, Europa Park, PortAventura
Abonamente telefonie: Vodafone the Smart Black, the Super Black
Servicii medicale: Abonamente medicale și abonamente stomatologice, Regina Maria,
Medicover, Just Smile
Experiențe inedite: Castele și conace, Escape rooms, Catamarane 

Există și posibilitatea de a cumpăra în rate, fără dobândă: cardul de cumpărături eMAG și
Raiffeisen Bank beneficiază de 60 de rate fără dobândă. De asemenea, produsele de Black Friday
vor putea fi plătite și cu ajutorul celorlalte carduri de credit emise de băncile și instituțiile
financiare partenere, cu beneficii de la 12 până la 24 de rate fără dobândă.

Fiind oferta atât de diversă și prețurile atât de accesibile, eu anul trecut am reușit să cumpăr
aproape tot ce mi-am propus și majoritatea darurilor de sărbători.

Pentru voi am aflat și despre câteva dintre produsele care vor fi în oferta eMag. Le puteți accesa foarte simplu, dând click pe fiecare articol:


PRODUS
Cantitate disponibilă
de Black Friday
Preț normal
Preț de Black Friday
600
429,99
249,99
800
1099,9
499,99
300
999,9
449,99
430
1199,9
599,99
415
159,9
79,99
723
829
299,99
250
659,9
249,99
200
302,99
99,99
700
2699,9
999,99
700
125,99
79,99
402
359,9
179,99
149
1999,98
499,99
800
131,9
79,99
492
131,9
79,99
736
239,9
99
1000
579,9
239,99
400
399,9
199,99
200
334,99
164,99
250
249,9
99,99

Vă doresc spor la cumpărături și să faceți achiziții cât mai bune!