Pitici pe creier



Sau obsesii. În unele cazuri, poate chiar psihoze. De ce n-aș vorbi și despre câteva dintre obsesiile mele, unele dintre ele mari generatoare de antipatii și conflicte între mine și prietenii mei. După lupte seculare în care am încercat să-i conving pe unii că nu sunt exagerată, m-am resemnat cu gândul că voi rămâne o neînțeleasă. O ciudată. O obsedată. 
Nu cred că ne naștem cu pitici pe creier. Probabil că cei 7 ani de acasă vin la pachet cu cel puțin 7 pitici, așa cum avea și Albă ca Zăpada. 😀
Încă îmi amintesc câțiva dintre piticii lui tata, care mi-au terorizat copilăria. 
De exemplu, după ce se consuma din borcanul de muștar, dulceață sau zacuscă, era musai și obligatoriu ca restul conținutului să fie îndesat cu lingurița în borcan, iar marginea borcanului să fie ștearsă cu un șervețel. Tata nu suporta să vadă produs uscat pe pereții borcanului și era musai să se vadă perfect cât conținut a rămas în borcan. Tata era obsedat și de ordine. Borcanele, cutiile cu alimente, totul trebuia să fie aliniat și cu etichetele la vedere. Ce să mai spun de hainele din dulapuri... 
Pe atunci îmi tot spuneam în gând că eu când voi avea casa mea, voi face exact pe dos. Dar nu a fost așa. Între timp am dobândit proprii pitici, adică am dezvoltat niște obsesii noi. Nu știu cât sunt de grave sunt, dar voi enumera câteva dintre ele: 

Nu-mi plac vasele ciobite sau crăpate. Am dus muncă de lămurire cu apropiații mei să renunțe la ele. Nu înțeleg de ce trebuie să ții în casă spărturi cât timp se găsesc farfurii și vase de toate felurile și pentru bugetul fiecăruia. 
Cineva, ofuscat că i-am criticat cana ciobită, mi-a spus așa: "Asta e, nu toată lumea își permite veselă Villeroy&Boch." Nici nu trebuie. Decât Villeroy&Boch, Rosenthal sau alte figuri, mai bine o cană ceramică simplă care costă 2 lei, dar intactă. Așa cum nu umblăm cu haine rupte, cred că nici vesela nu ar trebui să fie spartă. Ține de respectul de sine. 
Nu voi înțelege niciodată de ce mulți preferă să țină seturi de vase la păstrare și folosesc toate vechiturile și spărturile. Sunt de părere că lucrurile trebuie folosite, că trebuie să ne bucurăm de ele. 

Nu suport tacâmurile zgâriate și mătuite. Asta nu înseamnă că refuz vreodată mâncarea dacă mi se oferă tacâmuri care nu arată ca noi. 😂 Dar tacâmurile de acasă trebuie să lucească, altfel nu le țin. 


Nu-mi place să am pe blatul din bucătărie nimic. Dar nimic. Nici aparate electrocasnice, nici alte lucruri pe care oamenii normali le țin în bucătărie. Blatul gol îmi dă senzația de spațiu și de libertate. Asta nu înseamnă că nu fac dezastru atunci când gătesc. 
O prietenă mi-a spus că am o casă muzeu. Nu este. Am organizat totul foarte bine astfel încât fiecare lucru să aibă locul său. 


Nu mă pot culca dacă în chiuvetă sunt vase murdare. Chiuveta trebuie să arate ca în poză.  Se pare totuși că în ultimul timp am mai avut niște abateri... poate scap de un pitic. Cine știe? 😊 



Nu există să nu aranjez patul în care am dormit, fie că sunt acasă, în vizită sau la hotel. Nu suport să văd paturi dezordonate. Și mai am o obsesie legată de paturi: nu suport să se așeze cineva cu haine de stradă pe așternuturile mele. Mor dacă face cineva asta. Bine, nu mor, dar schimb imediat lenjeria de pat. 
Am avut o discuție foarte aprinsă despre asta cu niște prieteni cu care mă aflam în vacanță. Ei susțineau că hainele de pe noi sunt curate... și le-am arătat cât de expuse sunt hainele noastre și cât de insalubre, cum ne așezăm pe tot felul de scaune, prin mașini, trenuri, restaurante... și aducem acasă bacterii de tot felul.


Nu-mi plac obiectele sanitare pătate sau cu urme de calcar. Le șterg după fiecare folosire. Unora li se pare un efort, dar nu este. Am mereu în băi prosoape de hârtie cu care șterg în câteva secunde tot. E foarte simplu, pentru mine a devenit o rutină. 

Detest orice fel de amprente: pe oglinzi, pe faianță, pe geamuri, pe uși, pe mobilă, pe ecrane. Știu, cine are copii uită de fița asta. E de înțeles. Cât sunt copiii mici ei sunt piticii șefi. 😍


În frigider toate alimentele trebuie neapărat să fie puse în caserole sau ambalate. Îmi amintesc că am mâncat la cineva o felie de tort cu un gust intens de sarmale... fiindcă în frigider oala cu sarmale fusese fără capac, iar tortul pe o farfurie, neacoperit. 
Nu numai o dată am văzut persoane care bagă în frigider brânzeturi sau mezeluri tăiate pe farfurie, fără ca măcar să le acopere cu folie alimentară. Sau pun oale cu mâncare fără capac. Bine, eu spăl și ouăle, iar cei care știu asta mă consideră nebună...  

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să șterg și să curăț încălțămintea pe care am purtat-o. Am la îndemână șervețele umede și tot ce-mi trebuie, astfel încât să pun încălțămintea pe raft perfect curată. 

Cel mai obsesiv pitic pe care-l am și cel mai mare generator de supărări și reacții de tot felul este mâncatul necivilizat. Mă refer la cei care își bagă tacâmurile în alte farfurii decât ale lor. Nu e frumos, nu e normal, nu e sănătos să faci așa ceva! 
I-am spus cuiva care își băga furculița linsă bine într-un castron cu salată de vinete (din care mâncau și alții) că nu este normal ce face și s-a supărat. Persoana mi-a spus că este sănătoasă. Ok, dar de unde știi că și ceilalți sunt sănătoși? Ți-ar plăcea să-și bage toți tacâmurile în alimentele tale? Dacă au cumva stafilococ, streptococ sau alte bacterii și contaminează mâncarea? Și de ce ești așa convinsă că ești sănătoasă, îți faci zilnic analize? Poți lua în fiecare secundă o bacterie, hepatită... și poți da cuiva!    
Toți, dar absolut toți se simt ofensați de asemenea observații. Ca să fac pe cineva să înțeleagă ce înseamnă să-ți bagi furculița sau lingura în alimentele cuiva, i-am spus că este ca și cum ar amesteca în acel aliment cu periuța sa de dinți. Șoc și groază... 
Când mănânci trebuie să fii responsabil și cu bun simț. Oricât de familiar ți-ar fi cineva, nu e ok să-ți bagi saliva în mâncarea lui. 

Se pare că eu am mai mult de 7 pitici... și da, recunosc, sunt mult mai mulți decât ce am enumerat aici. Nu-mi place să văd peturi pe masă, capacul vasului de toaletă trebuie să fie mereu lăsat, etc... 
Probabil că uneori exagerez, dar sunt câteva lucruri esențiale pentru igienă, sănătate și confortul psihic. 
Sunt curioasă dacă și voi aveți piticii voștri și care ar fi? 😊



Salutări și gânduri bune haterilor! :)



Noroc că nu public prea des câte o carte nouă, că altfel ar sta haterii numai inflamați. Când spun “hateri”, mă refer la scriitorii muuuuult mai buni ca mine, infinit mai talentați, mai minunați, mai ravisanți și flamboaianți, adevărate genii literare cum nu s-a mai pomenit în lumea asta și care, pe bună dreptate, mă detestă pe mine, cea mai slabă autoare care există de când s-a inventat scrisul. Cum naiba oi fi reușit eu să scriu 3 "bestsellere" nu pot înțelege! 
Ei mă urăsc pentru succesul meu și, de 6 ani de când am publicat prima mea carte, ăștia nu fac altceva decât să mă denigreze pe unde apucă. În lipsă de calități obiective care să le permită să facă afirmații pertinente și inteligent argumentate, haterii se opresc la insulte grosolane și la afirmații triviale legate de mine, de cărțile mele și de cititorii mei. Folosesc indici discriminatorii și tipologizanți (gen: gospodine, bucătărese, coafeze, ș.a.) și atribute menite să discrediteze (apartenențe, inteligență sau gusturi), toate acestea fiind însoțite de devalorizări menite să înjosească. Penibil. E de-a dreptul ridicol să vorbești despre cultura și educația altora când tu dai un exemplu deplorabil. Oare nu cumva moralizatorii înverșunați dovedesc, de fapt, că-și ascund lipsurile după idealuri? 
Eu i-am ignorat și îi voi ignora în continuare, însă azi îi onorez și eu scriind despre ei. Nu de alta, dar merită având în vedere că, deși ei nu mă suportă deloc, nu ratează nimic din ceea ce scriu, sunt la curent cu tot ceea ce fac și-mi acordă atât de multă importanță! Încă nu am înțeles de ce dacă s-au convins că nu scriu pe gustul lor ei continuă să mă citească. Am și scris despre asta într-o zi când am avut chef să mă amuz:  Nu ești tu când Fluturi!   
Am considerat că indiferența mea față de ignominiile și de psihozele lor îi va potoli, că vor realiza că sunt penibili, dar de unde? N-au rușine, n-au nici un raționament în ura asta patologică, n-au demnitate, au decăzut de la calitatea umană în cel mai dezgustător hal. Nu-și mai pot controla vocabularul, afirmațiile, sunt redundanți, mint cu nerușinare, se înhăitează la discuții demne de maidan, totul cu scopul de a convinge lumea că nu merit să fiu citită. Și când te gândești că se pretind oameni de cultură, inteligenți și formatori de opinie… Doamne ferește! 

Scria la un moment dat unul dintre detractori așa: “Doar scriitoarea Irina Binder există în țara asta?!” Păi se pare că da, dacă doar pe ea se focusează haterii, dacă doar despre cărțile ei se scrie! Se pare că haterii (“criticii”) nu citesc nimic altceva dacă nu scriu și despre alți scriitori, nici de bine, nici de rău… Și mă întreb: pe cine cred ei că păcălesc? 
Scopul lor este mai mult decât evident: au impresia că dacă mă denigrează pe mine vor ieși ei în evidență. Profită de popularitatea mea crezând că dacă aduc în atenția publică numele meu cade vreun reflector și asupra lor. Păcat că nu cade lumina care trebuie.
Anonimatul i-a tâmpit de cap. Și sărăcia. Altfel, de ce ar scrie cineva o recenzie negativă plină de minciuni pentru 200 lei? Ups, da, am aflat… Așa cum am aflat multe dintre măgăriile unora, despre care nu am vorbit fiindcă nu-mi place mizeria și nu pot fi provocată cu nemernicii. Îmi respect prea mult publicul... care nu savurează porcării așa cum savurează publicul lor erudit, toți doar cititori de Bulgakov și Proust.  

Spre deosebire de toți ăștia, eu nu am criticat niciodată vreun scriitor sau scrierile lui și nu am să fac niciodată vreo recenzie negativă vreunei cărți. Nu subestimez inteligența cititorilor și nu voi încerca niciodată să le influențez alegerile. N-am să vorbesc niciodată urât despre vreo persoană publică sau despre munca și succesul cuiva. Eu nu-mi fac publicitate în felul acesta și nu am nevoie să înjosesc pe cineva pentru a ieși eu în evidență. Nu am nevoie de  circ și de mizerii ca să mă afirm... pot mai mult de atât. Prefer să fiu o anonimă cu onoare decât o nerușinată. Eu nu mă simt amenințată de succesul nimănui, din contră, mă bucur de succesul altora, iar dacă un om merită să fie cunoscut, ajut cu drag să fie promovat.
Cine vrea să-și facă publicitate folosindu-se de numele meu, n-are decât, dar mă îndoiesc că metodele folosite vor atrage un public de calitate. Vor găsi câțiva aplaudaci pasionați de mizerii, nimic mai mult. 

De 6 ani de când unii nu se mai opresc cu criticile și cu păreri despre cum ar trebui scrisă o carte bună aștept ca acești scriitori (atât de buni și de valoroși!) să scrie un bestseller cu care să-mi dea peste nas. Dar se pare că aștept degeaba fiindcă ei se preocupă mai mult să scrie despre mine, decât să scrie capodoperele pe care au impresia că le pot scrie. Nu va primi nici un scriitor Pullitzerul pentru denigrarea mea sau a altcuiva. Păcat de talentul cu care se laudă și păcat de energia irosită. 
Cineva mi-a arătat o pagina de facebook unde câțiva bârfitori plictisiți discutau despre mine. (Mă simt flatată!) Vă spun sincer, am râs cu lacrimi, deși ar fi trebuit să mă întristez, fiindcă asemenea persoane nu ar trebui să aibă acces la opinia publică, asemenea persoane sunt extrem de nocive prin felul în care influențează mentalul colectiv și instigă la comportament antisocial. Una dintre aceste persoane întreba dacă știe cineva câți bani am câștigat eu din scris și câte proprietăți am. Se pare că tipa știe că am un penthouse și case pe nu știu unde… probabil știe și câtă pastă de dinți am în tub.
Vă interesează doar ceea ce am eu? Dar câte sute de medicamente am cumpărat nu vă interesează? Sau câte aparate auditive pentru copii? Sau câte meditații pentru copii am plătit, câte vacanțe? Păi nu vreți să știți toate acestea fiindcă faptele bune nu stârnesc gelozie și invidie. Dacă, Doamne ferește, îndrăznesc să menționez undeva că fac vreun act de caritate, sunt acuzată că mă laud, nu că aș încerca să dau un exemplu bun și un imbold lumii. Și îmi permit și eu să îi întreb pe cei care vor să știe câte case am: voi câte case ați construit și reparat pentru familii fără adăpost? O să spuneți că nu ați vândut atât de multe cărți încât să puteți cumpăra și repara case. Atunci câte biciclete, chitări, laptopuri, cărți, ghiozdane sau alte lucruri care nu necesită cheltuirea unor averi ați cumpărat pentru cei care au avut nevoie de ele? Sau nici măcar atâția bani nu ați avut? Dacă nu ați avut, cum v-ați folosit accesul la opinia publică, ați încercat vreodată să vă implicați cititorii într-un caz social și în activități frumoase sau vă mulțumiți doar să-i instigați la ură și la acte mizerabile? Din tot ce ați scris, ce au învățat cei care v-au citit? Cât de mult le-a mângâiat sufletele scrierile voastre? Eu știu răspunsul.  

Vreți să știți care e rețeta succesului? În niciun caz împroșcarea cu noroi în cei care au succes. În nici un caz invidia. În nici un caz preocuparea permanentă de a le face rău altora. Ar trebui să știți că dorința de a face rău nu este altceva decât nevoie disperată de a vă lua revanșa față de propria nefericire. Regret că sunteți nefericiți și slabi, că nu vă puteți înfrâna pornirile agresive, că nu vă puteți concentra pe ceea ce este important, pe evoluția voastră. N-am văzut pe nimeni să evolueze făcând mizerie, iar voi asta faceți. Zgomot și multă mizerie. Umpleți internetul și mințile firave cu mizerii. Și nu vă spun asta cu răutate… ar trebui să reflectați la toate acestea.  
Mie nu-mi pasă de câteva guri spurcate care mă bârfesc. Până la urmă și publicitatea negativă vinde, ar trebui să știți asta. Dacă vă imaginați că voi avea mai puțin succes pentru că voi mă denigrați, vă înșelați amarnic. Nu mie îmi faceți rău, ci vouă. Voi pierdeți timp, energie și imagine… vă pierdeți demnitatea, credibilitatea și omenia, fiindcă ceea ce faceți voi este rușinos și dezonorant. Lumea e sătulă de mizerii și urât. Dacă tot sunteți atât de capabili, de ce nu oferiți ceva frumos? De ce nu lăsați ceva frumos în urma voastră? De ce în timpul în care scrieți prostii despre alții nu scrieți ceva frumos și util care să ajute pe cineva? Asta spune totul despre voi, despre ambițiile voastre, despre cultura voastră, despre capacitățile voastre. Drept urmare, sunteți și aveți ceea ce meritați.

Iar închipuiții care se cred critici literari ar trebui să înțeleagă că au nevoie de mult mai multă cultură și mai mult de 3 cărți citite pentru a putea face o critică literară adevărată. Bârfele și bălăcărelile prostești nu înseamnă critică. Sunteți ridicoli cu infatuarea voastră, cu erijarea în critici și cu asumarea unor calități pe care nu le aveți deloc.  

Vreți să știți de ce am eu succes? Fiindcă eu nu am pornit cu ambiții prostești ca voi. Pentru că pe mine nu mă preocupă alții, ci îmi văd de treaba mea. Pentru că eu știu să apreciez și să mă bucur de succesul altora și nu simt nevoia să critic munca nimănui, să denigrez, să înjosesc. Nu simt nevoia să arăt că sunt mai bună ca alții și prefer să ajut omul să evolueze , nu să-i dau în cap.  
Marea voastră greșeală este că în loc să vă zbateți să arătați cât sunteți voi de buni, vă zbateți să convingeți lumea cât sunt alții de slabi.
Murdărirea numelui cuiva doar vă trădează disperarea și teama și nu va aduce niciodată strălucire asupra numelor voastre.

Acestea fiind spuse, vă doresc numai bine! Aș spune și că aștept cu interes capodoperele scrise de voi, însă nu aș citi pentru nimic în lume ceva scris de persoane atât de rele și cu minți atât de insalubre ca ale voastre.



Como se dice ești proastă?



Sorin are 23 de ani și este ospătar. Își face meseria cu mult drag. Colegii îl iubesc pentru că este harnic, săritor și dispus mereu să ajute pe toată lumea. 
El nu se plânge niciodată: nici de oboseală, nici de clienții imposibili, nici de picioare înghețate atunci când umblă iarna încălțat cu pantofi. Zâmbește mereu și este acel gen de ospătar căruia chiar dacă îi spui "adu-mi și mie o cola", el nu renunță la formulele de politețe. Nici măcar cu adolescenții și tinerii care-l tutuiesc. Îi respectă pe toți. 
Ochii lui transmit seninătate și bunătate. Dar nimeni nu știe povestea lui. Colegii știu că uneori trebuie să plece de la serviciu și îi roagă să-l înlocuiască o oră. Se revanșează mereu stând peste program, făcând schimb de ture cu colegii care au viață socială, nu ca el...
Maria, colega lui, mi-a spus: de multe ori mi-a dat tot ciubucul lui când mă plângeam că nu mai am bani până la salariu și niciodată nu i-a primit înapoi. 

Sorin nu și-a dorit să devină ospătar... 
A visat mereu să lucreze în aviație și a învățat cât de mult a putut pentru a-și împlini visul. Doar că... într-o zi a fost nevoit să renunțe la visurile lui. Mama lui, care l-a crescut singură, a paralizat. Și Sorin a rămas cu toate responsabilitățile și grijile. Avea doar 17 ani când s-a angajat ca picolo. Și de atunci a muncit pe rupte. Nu are prieteni, nu are viață socială. 
Nu și-a permis nici măcar banchetul de sfârșit de liceu. Și chiar dacă și-ar fi permis meniul de la restaurant, nu ar fi avut cu ce să să se îmbrace. A sacrificat tot ce a putut.
În fiecare zi în care lucrează, Sorin fuge acasă să o întoarcă pe mama lui care este complet invalidă. Și să o hrănească. Sorin o spală, o piaptănă și îi povestește despre munca lui. 
Când nu este la muncă, Sorin face curățenie în casă, spală, calcă, face cumpărături. Nu are timp liber pentru el. Nu are nici măcar timp liber pentru a visa. Nu are prieteni. Singura lui relaxare este cititul. Îi citește și mamei lui. 
Lumea vede un băiat tânăr, înalt și slab, cu ochi negri și blânzi și un zâmbet cald... Un simplu ospătar.

Și vii tu, o țoapă cu figuri de Italia să-l umilești pe acest băiat. Vii tu, ca multe altele ca tine, venite în concediu în România și faci pe marea deșteaptă și fițoasă și, deși nu ești capabilă nici măcar să comanzi din meniu ceea ce vrei (trebuie să fii tare deșteaptă să îți uiți limba maternă în puținii ani de când lucrezi în Italia) și să ceri "patata" în loc de cartofi, de parcă nu ai auzit, rostit și mâncat cartofi timp de 30 de ani cât ai stat în România... Și strâmbi din nas la orice fiindcă ție îți pute totul în rahatul ăsta de țară și trebuie să-ți validezi aerele de "contesă", vorbind de sus și umilindu-i pe cei ca Sorin care, după părerea ta, îți sunt inferiori și trebuie să te slugărească și să-ți suporte apucăturile de țoapă stridentă, vulgară, grețoasă și închipuită. Che cazzo?!!! 
Și eu ce ar trebui să fac? Să asist ca un spectator cum o proastă frustrată insultă și umilește un om care se străduiește să-și facă treaba cât mai bine? Să nu scriu despre țoapele ca tine, cam multe din păcate, la fel de stridente, vulgare, proaste, agresive și dizgrațioase menite parcă să arate cât de urâtă poate fi specia umană, că-mi vor sări la jugulară sensibilii la adevăr, cei care citesc pe sărite și cei care cred că sunt prea negativă?!

Cu cât este un om mai mic, cu cât se simte mai neimportant și mai nimeni, cu atât mai mult se străduiește să îi minimalizeze pe alții, să își arate superioritatea, să umilească, să rănească. Come se dice...? Vaffanculo! Sper că... capisci!

Cât despre Sorin... într-o zi va pilota unul dintre avioanele cu care vii tu de la Italia și eeeeee... sper să nu mai aibă neșansa să-ți vadă mutra antipatică spoită ca la circ, să-ți audă vorbitul prostesc și să asiste la apucăturile tale de româncă nerușinată care îi face de rușine pe românii normali, buni și frumoși.