Copii tratați ca niște poveri...



Aflându-mă într-un magazin, am văzut o scenă care m-a întristat. Nu este prima dată când văd o asemenea scenă şi ştiu că nu va fi nici pentru ultima dată.
O mamă îi reproşa copilului ei că trebuia să-i cumpere lucruri pentru şcoală. Acesta proba o pereche de pantofiori, iar ea îi vorbea cu un ton apăsat şi ameninţător. "Cu ăştia crăpi, alţii nu îţi mai iau dacă nu ai grijă de ei". Şi a continuat cu o turuială despre câţi bani va trebui să cheltuiască ea în perioada aceasta ca să ia şi rechizite şi tot ce-i va trebui copilului.
Tonul ei era lipsit de bunătate și de dragoste, iar copilul se simțea umilit și vinovat.
Nu-i voi întreba pe aceşti părinţi de ce mai aduc copii pe lume, dacă regretă investiţiile financiare pe care trebuie să le facă pentru întreţinerea şi educarea lor. Dar i-aş întreba: de ce trebuie să-i facă pe copii să se simtă vinovaţi că există şi că au nevoie de lucruri fireşti? Au cerut copiii lor să vină pe lume?
Ştiu că sunt părinţi care muncesc din greu pentru banii câştigaţi, ştiu că mulţi fac eforturi și sacrificii să le cumpere copiilor ceea ce le trebuie, dar nu înţeleg cu ce-i ajută dacă îi încarcă pe copilaşi cu frustrările lor, dacă le reamintesc mereu că nu au bani, că totul e scump, că le este greu...
Dacă-i spui mereu copilului tău cât ai cheltuit şi ce sacrificii faci, nu îţi uşurezi viaţa. Tot aceleaşi eforturi le faci şi dacă îi scoţi ochii şi dacă taci şi-l laşi să se bucure de ceea ce-i oferi.
Eu cred că un copil poate fi responsabilizat şi fără ameninţări și reproșuri. Eu am încercat cu copii pe care-i cunosc. I-am dăruit cândva unui băieţel o pereche de adidaşi cu beculeţe (şi-i dorea mult), iar mama lui a spus de faţă cu el: "Nu trebuia să-i iei adidașii, nu va avea grijă de ei, o să vezi, îi va strica imediat." Copilul s-a întristat, iar eu i-am spus îmbrăţişându-l că eu cred că el va avea grijă aşa cum poate de adidaşi, fiindcă ştie că eu îi dăruiesc cu toată inima pentru că îl iubesc şi pentru că el e un băieţel minunat şi-i merită."
Consider că orice primeşte un copil, fie că este o bomboană, fie că este un caiet sau ceva de îmbrăcat, trebuie să primească cu bucurie, nu cu sentimentul vinovăţiei. Părinţii trebuie să dăruiască totul cu bucurie, oricât de greu le-a fost să cumpere acel lucru.
Orice lucru primit de un copil devine o amintire. Ar trebui să fie o amintire frumoasă, care să-i bucure inima, nu o amintire tristă despre cum i s-a reproşat şi despre cum a fost făcut să creadă că nu merita acel lucru.
Bucuriile copiilor n-ar trebui să fie înjumătățite. Când vor fi adulți vor avea atâta nevoie de amintiri frumoase despre copilăria lor și despre părinţii lor... despre părinți buni, generoși și blânzi, nu veşnic încruntaţi, nemulțumiți, care reproşau şi care nu ofereau cu bucurie.
Adulţii n-ar trebui să-şi încarce copiii cu griji lumeşti. Copiii au o viaţă întreagă să aibă griji de adulţi, atunci când le-o veni rândul. Cred că pacea și inocența lor n-ar trebui tulburate cu necazurile și neputințele adulților. Ei trebuie să se simtă iubiți, nu poveri. 
Niciun lucru pământesc nu poate fi mai de preţ ca un copil. Să nu-i facem să creadă că lucrurile trebuie preţuite mai mult decât oamenii.



15 comentarii

  1. Mie imi reproseaza mereu ca nu am muncit pentru lucrul respectiv,dar asta e o invatare pentru mine. Am invatat ca nu trebuie sa ma comport asa daca voi avea copil

    RăspundețiȘtergere
  2. am plans..nu pt ca m-am regasitcaci din fericire am avut parte de o mama atenta,care nu m-a facut vreodata sa simt ca sunt o povara pt ea,ci pt ca am vazut atat de multe cazuri asemanatoare cu parintii moracanosi..mame care-si tarasc efectiv copiii pe strada dupa ele,care se simt deranjate daca trebuie sa-i dea in leagan..prea multi oameni nepregatiti sa fie parinti..care nu inteleg cat este de important sa le educe ''inima''copiilor intai de toate..

    RăspundețiȘtergere
  3. Din pacate, mama mea m-a privit mereu ca pe o povara. M-a privit mereu cu scarba, si nu mi-a aratat niciodata afectiunea de care aveam asa mare nevoie. Am 20 de ani acum, lucrurile sunt la fel. Regret ca am avut o copilarie singura, marcata de depresii, unde iubirea mamei a lipsit. Acum sunt mai bine, mi-am gasit o persoana care ma iubeste cat pentru toti, iar eu vreau sa fiu pe viitor un parinte cat se poate de iubitor pentru copiii mei. Multimim Irina pentru gandurile bune impartasite mereu. Te pup cu drag si multa sanatate si iubire!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca stiu cum e...nu spun ca parintii mei sunt rai sau nu ma iubesc, doar ca nu cred ca ar trebui sa injuri sau sa bati un copil de 10 ani care a venit cu o nota mica acasa..sau sa ii reprosezi ca orice lucru pe care il face e complet gresit si sa il faci sa se simta ca o povara..au existat si momente fericite, cand toti radeam, cand eram fericiti...acum ii spui copilului ca e jalnic pentru ca vrea sa inveseleasca un om..nu cred ca sunt rai...stiu asta! Doar ca nu pot sa ma suport sa fiu un sac de box..e greu..sa iti fie reprosat zilnic cat de rea esti sau cat de gresit faci lucrurile..erau altfel..sau poate ca eu m am schimbat si stiu asta dar nu e vina mea.. -o fata de 14 ani care nu are nevoie de buniri materiale ci de putina dragoste..

    RăspundețiȘtergere
  5. Și eu am trecut prin așa ceva, încă trec.Am 19 ani.Și te doare când auzi din gura propriei mame ca mai bine făcea altceva decât să te nască.Te simți vinovată când ți se reproșează ca pentru tine au plecat în strainatate, deși tu nu îți doreai decât să îi ai aproape.Și plângi în tăcere, ții în tine, pentru ca iar ți se reproșează ca nu mai ai doi ani să te smiorcăi, deși omul se simte bine descarcandu-se.
    Și cel mai dureros e să găsești încurajare și încredere, sfaturi, de la altii, decât de la propria mama.Tata ar da săracul, dar de unde să știe ca fetita suferă în tăcere, numai să nu îl ingrijoreze..

    RăspundețiȘtergere
  6. E adevarat ca exista parinti nepregatiti sa devina parinti si probabil inaintea motivelor financiare vin alte motive. Eu am fost responsabilizata de mica sa Nu cer niciodata mai mult decat am. Nu mi a lipsit nimic, dar am fost educata sa fiu multumita de ce am si in mod sigur am primit mereu totul cu dragoste. Daca as vedea scene de acest tip cred ca mi ar di greu sa Nu incep o discutie cu acel parinte. Sper ca acesti copii vor face comori in suflet si vor educa copii lor diferit!

    RăspundețiȘtergere
  7. Sunt momente in viata cand tu ca parinte pierzi controlul. Viata este atat de tumultoasa .... Si eu mai fac "reprosuri" fiului meu (9 ani) , dar mereu atunci cand suntem doar noi doi. Din punctul meu de vedere o fac ca o responsabilizare pentru lucrurile care le primeste. Desi are o varsta frageda considera ca totul i se cuvine fara a da nimic in schimb ... Nu rezist sa nu-i cumpar dar asta nu inseamna ca nu-i reamintesc obligatia lui... si totusi nu se pune problema la haine , incaltaminte ori rechizite ....astea sunt "obligatia" mea, si nici nu-i pot spune ca "altele" nu mai primeste.

    RăspundețiȘtergere
  8. si eu ma mai supar pe fata ca nu pastreaza lucrurile,ca nu pune valoare pe ele o data ce a primit ce si-a dorit.mereu ii spun ca nu ii mai cumpar, dar nu ma pot abtine. bucuria din ochii copiiilor e nepretuita. fericirea cu care se bucura de fiecare lucru nesemnificativ pentru un adult, conteaza cel mai mult.
    eu pot sa spun ca am avut parinti superbi, ca fiecare inceput de scoala, chiar daca era greu financiar, ne faceau pe noi copiii sa il privim cu bucurie. intotdeauna ne-au cumparat cate caiete ne-am dorit, rechizite, haine, ghiozdane, si tot ce ne trebuie, facand eforturi financiare mari, dar fara a ne reprosa ca trebuie sa faca asta pt noi. in familia mea scoala a fost mereu pe primul loc, si tot ce a tinut de scoala s-a rezolvat imediat.
    la fel imi formez si copiii acum, ajungi la varsta scolii. facem acest eveniment sa fie unul frumos, cumparam tot ne ce trebuie,si ce nu ne trebuie, pentru scoala, ca sa nu interpreteze vreodata ca scoala e o povara pe umerii nostrii. copiii trebuie sa o vada ca pe ceva natural, ca ceva ce nu trebuie sa lipseasca din aceasta etapa a vietii.

    RăspundețiȘtergere
  9. E cel mai frumos lucru din lume un copilas,dar nu e deloc simplu!Cam toti parintii isi iubesc comorile, insa rabdare si energie pozitiva nu prea!Mamele muncesc de rind cu taticii,vin acasa epuizate, dar cite mai ramin de facut!Vreau sa le multumesc tuturor mamicilor ce gasesc acea rabdare,intelepciune,iubire fara sfirsit,si cresc copilasi fericiti si responsabili!Ei voir créa viitorul nostru!

    RăspundețiȘtergere
  10. Eu am avut un parinte care m-a responsabilizat fara ca eu sa simt asta, dar din perspectiva adultului consider ca nici nu m-a pregatit pt viata. Pt ca asa erau lucrurile atunci, viata mai simpla. Cu fii-mea aplic o responsabilizare fatisa si totodata fara sa dau vina pe ea aiurea. Am facut-o pt ca am iubit-o de dinainte de a exista si stiam foarte bine si clar ce inseamna cresterea unui copil. De acord cu tine, copilul nu trebuie sa se simta umilit, preferabil niciodata. dar nu poti sa nu ii spui sa aibe grija de lucrurile lui. Cred ca un copil capata viziunea despre lume de la parinte. Daca parintii ar vorbi copiilor lor mult ce bine ar fi! Daca s-ar face legatura: lucru cumparat, efort depus, munca depusa, ar intelege si cea mai mica pichineata ca un obiect nu inseamna bani neaparat ci un efort depus de parinte, in baza caruia a fost platit, etc.. Copilul ar invata respectul de sine, respectul pt parinte, respectul pt invatat si munca.. Stii cate probleme se rezolva cu o simpla discutie?! Din stilul articolului simt abordarea americana noua: copilul despovarat de tot. Dar atunci cum naiba il pregatesti de viata, ca viata nu e simpla? Nici o extrema nu e buna, asadar nu cred nici in copilul prost care nu intelege (el nu intelege ca nu sta nimeni sa ii explice!) si nici in copilul- adult (care face mai mult decat varsta, gen cum era copilaria prin '40)... Echilibrul ar trebui sa inceapa in viata capetele si sufletele parintilor, inainte sa se apuce de procreat. Stiu ca sunt dura, dar nu prea gresesc....

    RăspundețiȘtergere
  11. INVATA und copil sie vei obtine un OM!!!

    RăspundețiȘtergere
  12. ai foarte mare dreptate

    noi, adultii, ar trebui sa luam aminte si sa incercam sa protejam copiii de neplacerile vietii cat mai mult posibil, pana cand vor face si ei acelasi lucru pentru copiii lor :)

    RăspundețiȘtergere
  13. da,chiar asa, noi am fost 4 frati, cu totii la un moment dat la scoala....si eram saraci, cu toate astea parintii au avut grija ca noi sa nu simtim povara neajunsurilor, copii fiind

    RăspundețiȘtergere
  14. si eu am o fetita pe care o iubesc nespus...dar pt ca sunt o fire mai iute,ma tem ca nu va simti iubirea,ma tem.

    RăspundețiȘtergere