Dacă mi-ar mai putea vorbi...

„Nu ce faci tu pentru copilul tău, ci ce l-ai învăţat tu să facă pentru el, asta îl va ajuta să fie un om împlinit.”

- Ann Landers

O prietenă dragă m-a întrebat aşa:

- Ce crezi că ţi-ar spune tatăl tău dacă ar mai putea vorbi acum cu tine?

Întrebarea m-a împins brutal pe treapta care duce acolo unde ar trebui şi unde mi-aş dori să fiu...

De multe ori, când am luat anumite decizii, când m-am mândrit sau m-am ruşinat de vreo faptă de-a mea, dar mai ales când aş fi avut nevoie de un sfat, m-am întrebat în gând: „Oare ce-ar spune tata acum?” Şi-am încercat să-mi imaginez părerea lui, sfatul lui, aprobarea sau dezaprobarea lui...

Dacă acum ar mai putea să-mi vorbească, probabil că tata m-ar dojeni, m-ar sfătui, m-ar încuraja şi m-ar alinta.

Poate că mi-ar spune din nou să trăiesc astfel încât să pot susţine cu mândrie privirea oricui şi să pot adormi noaptea cu sufletul împăcat că m-am purtat corect cu oricine.

Şi poate că mi-ar cere din nou să nu uit nicio clipă cine sunt, care este drumul meu şi să nu las pe nimeni să-mi încurce planurile.

Poate că mi-ar spune să nu plec urechea la ceea ce se spune despre mine şi să nu las pe nimeni să-mi spună cine sunt, ce pot şi ce merit. Numai eu mă definesc, nu vorbele altora despre mine, indiferent dacă sunt laudative sau critice.

Şi cred că mi-ar mai spune să nu mă implic în războaie inutile, să nu răspund la provocările celor care încearcă să mă facă să decad și să nu mă las intimidată de cei care încearcă să mă sperie şi să mă minimalizeze.

Probabil că mi-ar mai spune să-mi aleg prietenii cu grijă, să nu stau înconjurată de oameni egoişti, negativi şi răi, de la care să nu am nimic de învăţat şi care nu fac decât să-mi tulbure pacea sufletească.

Și cred că m-ar mai atenţiona să nu mai fiu atât de dură cu mine, să nu mă mai judec atât aspru pentru greşeli omeneşti fireşti, să nu mai pun preţ pe ceea ce spun duşmanii mei, care vor să mă facă să cred că sunt urâtă, detestabilă şi condamnabilă.

Şi poate că mi-ar reproşa momentele în care mi-am fost cel mai neîndurător critic, cel mai aprig călău, nopţile în care m-am torturat cu gânduri negative şi cu emoţii distructive.

Cred că mi-ar cere să nu mă mai condamn pentru eșecuri și să mă iert pentru slăbiciunile mele.

Poate că m-ar ruga să am mai puţină grijă de alţii şi mai multă faţă de mine, să-mi ofer totul şi să nu-mi refuz nimic din ceea ce mi-ar bucura inima.

Şi poate că mi-ar spune din nou să mă protejez de curioşi, ca „să nu ştie mâna stângă ce face mâna dreaptă”, să am grijă ce, cât şi cui spun, fiindcă unii ar putea folosi orice informaţie împotriva mea.

Poate că m-ar întreba din nou, aşa cum a făcut cândva privind un grup de prieteni după care plângeam pentru că ei nu mai vorbeau cu mine, „Câţi dintre cei de acolo îţi sunt cu adevărat prieteni?”.

Cred că mi-ar mai spune că nimic nu-l doare mai tare, acolo în Cer, decât lacrimilie mele şi că nimic nu-l bucură mai mult decât fericirea mea. Şi mi-ar aminti, poate, ca şi în copilărie, că în viaţă mai şi cazi, însă mereu trebuie să te ridici şi, foarte important, să te ridici zâmbetul pe buze,  ca să îi arat că sunt puternică.

Şi vreau să cred că mi-ar spune că totuşi am făcut destul... pentru el şi pentru oamenii din viaţa mea. Că n-am trăit degeaba, că fiecare a „luat” ceva bun de la mine.

Şi poate mi-ar spune din nou că sunt cea mai frumoasă întâmplare din viaţa lui, „fetița lui cu inimă vitează” şi că nu mă va părăsi niciodată… promiţându-mi că, atunci când voi avea nevoie de el, mă va ţine de mână...

Fragment din Cartea Insomnii