O revelație de toamnă...



Vine un moment când te cuprinde o lehamite de toţi închipuiţii care se cred mai buni, mai morali, mai deştepţi, mai nu ştiu cum şi mai îndreptăţiţi să nu ştiu ce... Şi îţi dai seama că ai fi pur şi simplu tâmpit dacă te-ar preocupa părerile lor sau purtarea lor...
Şi abia atunci începi să îţi vezi de viaţa ta, ignorându-i, aşa cum ai tot dreptul să faci. Şi nu te mai interesează absolut deloc cine te place şi cine nu, cine a reuşit să te cunoască şi cine nu, cine te înţelege şi cine nu...
Realizezi că ar fi o adevărată irosire să te străduieşti să convingi mereu, să faci pe plac mereu, să te justifici mereu, să dovedeşti mereu...

Cine sunt, până la urmă, acești închipuiți? Ce importanță au în viața ta, cu ce contribuie ei la evoluția ta, de ce ar trebui să te afecteze părerile lor greșite, prejudecățile lor, limitele lor, ignominiile lor, invidia și frustrările lor? Ce drept au ei asupra alegerilor tale? Trăiesc ei în locul tău? Plătesc ei în locul tău pentru alegerile tale greșite? Se bucură ei în locul tău pentru reușitele tale?

Atunci când te cuprinde acea lehamite realizezi că ai devenit liber, că nu mai eşti sclavul unei societăţii care, cu cât este mai imperfectă, cu atât mai multă perfecţiune pretinde...



Suntem certați la bine, nu la necaz.





„Toată raţiunea noastră cedează în faţa sentimentelor.”
- Blaise Pascal

De când e lumea şi pământul. oamenii se ceartă. Uneori se ceartă şi se duşmănesc din motive justificate, alteori din motive puerile. Din orgoliu, uneori oamenii nu se împacă şi ajung să nu-şi mai vorbească ani de zile, alimentând decenii o ură care a început în joacă. De multe ori nici nu-şi mai amintesc de ce s-au certat.

Tatăl meu cunoştea un om cu care nu vorbea de ani de zile. Când se întâlneau întâmplător, treceau unul pe lângă celălalt fără să se salute.
Într-o zi, tata a aflat de la un vecin că acelui om îi arsese casa. Preotul din localitate a umblat din uşă în uşă ca să ceară ajutor pentru el – bani pentru curăţenie şi reconstrucţia unui cămin. Preotul a ocolit casa noastră, ştiind că tata era supărat pe acel om. Când a aflat, tata s-a dus direct la preot şi i-a reproşat că pe el l-a evitat.
- Păi, de unde să ştiu eu că ai vrea să-l ajuţi? Ştiam că sunteţi certaţi, i-a spus preotul.
- Suntem certaţi la bine, părinte, nu la necaz! i-a răspuns tata.
Acea replică mi s-a întipărit în minte, cu toate că atunci nu am înţeles-o prea bine.
A doua zi, tata a chemat pe cineva cu o căruţă, a încărcat în ea căpriori, scânduri, ţigle şi alte materiale de construcţie pe care le avea pe acasă şi ne-am dus împreună la bărbatul cu care era certat. Îmi amintesc şi acum zâmbetul şi uimirea omului istovit de atâta muncă şi tristeţe.
- Nu credeam că ai să vii, i-a spus el lui tata, strângându-i mâna bucuros.
Tata l-a îmbrăţişat strâns, iar eu am rămas cu imaginea lor muncind alături cu alţi oameni din oraş veniţi voluntar să-l ajute pe seamănul lor aflat în necaz. Acea împăcare mi-a dat un sentiment de bine şi de pace... şi totodată a fost o lecţie pentru mine.
Eram convinsă că tata îl ura pe acel om şi probabil că şi tata era convins de asta. Dar a fost nevoie de o nenorocire ca să înţeleagă că nu îl ura şi că îl iertase de mult. Acolo unde există omenie nu este loc de orgolii copilăreşti. Poate că și pentru tata acea experiență a fost o lecție, poate că și el a învățat ceva despre el însuși atunci...

Zilele trecute îmi spunea o persoană specială că trebuie să îmi iubesc şi duşmanii, iar eu i-am spus că pot doar să nu-i urăsc, că nu cred că aş putea să-i iubesc. Apoi, mi-am dat seama că, dacă oricare dintre cei cu care sunt certată ar avea un necaz, n-aş sta pe gânduri şi l-aş ajuta. Poate că asta înseamnă, de fapt, să-ţi iubeşti şi duşmanii, dar suntem prea mândri să recunoaştem… sau poate că încă nu ne cunoaștem pe noi înșine suficient de bine, poate nu suntem pregătiți să ne debarasăm de orgolii, de teamă că ne-am dezgoli sufletele și ne-am lăsa bunătatea și sensibilitatea la vedere...
Oricum, n-ar trebui să aşteptăm ca unul dintre noi să aibă un necaz pentru a ne împăca… sau măcar pentru a ne ierta unii pe alții.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Răutatea este cel mai grav handicap omenesc.



Întotdeauna am considerat că un om împăcat cu sine, mulțumit de el si de toate împlinirile sale, senin, bun, moral şi cu o viaţă normală, binecuvântată în toate formele sale, care curge firesc înspre bunătate și iubire pentru el și semenii lui, nu are timp de prostii, nu se preocupă să distrugă și să semene intrigi, să răspândească vorbe rele și grele, să împrăștie venin și să împroaște cu noroi, ci își vede înainte de viața lui și respectă atât existența cât și alegerile celorlalți. Un om bun nu urăște și nu umblă cu mizerii, nu are timp de astfel de lucruri care nu i-ar face cinste, prea ocupat fiind să dăruiască bine și mângâieri celor dragi dar și acelora care au nevoie de ajutor... 
În schimb, cei care își dedică timp și energie lucrurilor degradante, împrăștiind bârfe, provocând certuri și născocind motive pentru a tulbura pacea și strica reputația altora, sunt doar niște oameni singuri, frustrați, vexați, complexați, slabi, speriați, lipsiți de lumină sufletească și de bunătate. Și mai mult de-atât, sunt sărăciți de cele mai frumoase calități umane și lipsiți de dragoste – pe care nu o primesc și nu o dăruiesc. Și oare de ce? Oare nu e vina lor, oare nu au alungat iubirea neprețuindu-i pe ceilalți?! Neiubindu-se nici măcar pe ei. Persoanele acestea nefericite sunt, din păcate pentru ele, ființe care au decăzut de la calitatea de om, care nu se mai prețuiesc și nu se mai respectă nici măcar cât să-și păstreze demnitatea. Din păcate pentru ei. 
Iar eu, cândva, înainte să înțeleg cum sunt structurați şi cum funcționează astfel de oameni, sufeream, căutam să înțeleg de ce acționează murdar și mă supăram pe ei... Acum, din fericire pentru inima mea dar și pentru confortul meu psihic, doar îi compătimesc și sper că vor reuși să-și învingă toate slăbiciunile și să devină persoane cu intenții onorabile, demne, și care să merite respectul și dragostea de care depind atât de mult sufletele lor singure și bolnave... Fiindcă răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Și numai un om care se detestă profund se intoxică singur și își irosește darurile pe care le-a primit de la viață, abandonându-se și răului și urâtului din el însuși. 
Și am decis ca în niciun caz să nu mai ripostez la atacurile lor. Pentru că am înțeles că de ei nu trebuie să mă apăr eu, o face Dumnezeu prin îngerii Săi care mă ocrotesc de tot ceea ce e rău. Însă e trist că pe cei descriși mai sus nu-i poate apăra nimeni de ei înșiși, fiindcă ei își sunt cei mai mari dușmani, fiindcă înăuntrul lor locuiește, înainte de orice sentiment de ură pentru ceilalți și pe care-l hrănesc, răul pentru propria persoană, lipsa de considerație pentru viețile și sufletele lor, complexele de inferioritate care-i macină, disperarea adâncă pentru că alții au reușit acolo unde au dat ei greș, neputința de a se ridica după un eșec și de a o lua de la zero cu mai multă determinare. Așa că, din ziua în care am priceput cum funcționează dreptatea divină cât și comportamentele aparent ilogice ale unor astfel de oameni înstrăinați până și de iubirea pentru ei înșiși, am știut și că nu mă voi mai teme niciodată de cei răi. Fiindcă răutatea înseamnă slăbiciune, nu putere. Înseamnă cădere, nu mărire. Și e o înfrângere, niciodată o victorie. Pentru că dacă tu nu te iubești nici pe tine, cum ai vrea să te poată iubi alții? Cel mai mare dușman al omului rău este întotdeauna el însuși.
Iar cu cât un om mă urăşte mai tare, cu atât mai mult îmi întăreşte convingerea că se simte inferior mie şi că se simte slab în fața mea - și asta am învățat în toți anii mei de viață. Iar aceste lipsuri mă fac să îl tratez cu toată compasiunea, chiar dacă s-ar aştepta să îi răspund cu aceeaşi ură. Fiindcă răutatea are întotdeauna o cauză: invidie, prostie, frustrare, complexe de inferioritate sau chiar boli psihice. 
Nu vă panicați în fața celor care vă dușmănesc și care încearcă să vă facă rău. Nu-i dușmăniți și nu vă băgați în luptele lor murdare. E mai onorant să pierzi o luptă rămânând OM decât să o câștigi decăzând de la calitatea de om. Oricum, la un moment dat dușmanii vor obosi și vor avea propriile necazuri, proprii dușmani care să încerce să le tulbure liniștea. Fiindcă nimic nu rămâne neplătit în viața asta. Primești ce oferi, ai ce meriți. 
Atunci când se vor întreba de ce li se întâmplă vreo nenorocire, sper ca măcar să realizeze că nu fac decât să achite nota de plată pentru tot răul pe care l-au făcut altora, pentru toate suferințele pe care le-au provocat. 
Așa cum spunea și Benjamin Franklin: "Orice începe la mânie se termină în rușine." Sau cu alte cuvinte, viețile acelor oameni vor urma traiectoria aceea descendentă care coboară spre neant. Și dacă nu vor face ceva cu sufletul lor, nu vor avea parte de avântul pe care ți-l dă iubirea și împăcarea ca să poată atinge stelele...