Nu poţi trece la un capitol din viaţa ta dacă tot continui să-l reciteşti
pe cel de dinainte.”
- Anonim
Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt,
pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere.
Cândva am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream atât de mult, încât mă
detestam. Mă uram pentru alegeri şi pentru eşecuri. Mă învinovăţeam pentru tot
ce nu mi-a reuşit, pentru visurile curmate brusc şi pentru oamenii care nu mă
mai iubeau.
Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele mă durea. Fiecare
respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi
purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea,
în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar
puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă.
Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi
tot ceea ce pierdusem.
Nu-mi mai doream nimic, în afară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în
acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte
oameni pentru care nu mai însemnam de mult nimic. Trecutul era doar o poveste
în care numai eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că
ceilalţi îşi trăiau deja prezentul sau alergau cu paşi grăbiţi spre viitor.
Eram atât de disperată, încât nu mă mai puteam bucura de nimic – iubeam numai
ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni,
că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce,
fără să vreau, pierdusem.
Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu
doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăindu-mi viaţa... de fapt,
murind puţin câte puţin.
Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin
care trebuia să trec. O poveste pe care trebuia să o trăiesc, cu oameni pe care
trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci
cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai
buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada.
Am dovada că nimic nu este de netrecut, că sufletul are puteri nebănuite de a
se reclădi, că toate etapele dificile ale vieţii ne fac mai puternici. Că ieri
trebuie uitat şi că doar azi și mâine contează, pentru că doar azi și mâine
înseamnă efectiv locul unde putem să schimbăm ceva. Doar azi şi mâine înseamnă noi
șanse...
Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi.
Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi
timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete, nu lacrimi,
fericire, nu tristeţe, visuri împlinite, nu inacţiune, o viață trăită frumos,
nu irosită. Scapă de tot ceea ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai
privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei
reuşi din nou să zbori!