Adio, 2014!



Mai este puțin și ne luăm rămas bun de la 2014...
Pentru mine anul care tocmai se încheie a fost un an minunat. Un an plin cu emoții frumoase, cu amintiri prețioase, cu lecții importante pentru viață. Am reușit să-mi duc la bun sfârșit toate proiectele. N-aș putea spune că am reușit mereu să fiu omul care mi-am propus să fiu, dar am încercat...
Anul acesta am învățat foarte multe lucruri noi și am evoluat pe plan spiritual.
Din nou am învățat cât de importantă și de prețioasă este libertatea de a fi așa cum vrei și cine vrei să fii, chiar dacă asta înseamnă să atragi antipatii și dușmănii inutile.
Am învățat să nu mă mai tem să spun ce gândesc și să nu mai fac compromisuri de dragul de a păstra armonia în relații inutile.
Am învățat că nimeni (înafară de mine) nu este răspunzător pentru fericirea sau nefericirea mea.
Am învățat că uneori este mai bine să nu mă apăr de nedreptățile pe care mi le fac anumite persoane, fiindcă există o dreptate Divină...
Am învățat că oamenii care fac rău sunt nefericiți și că mi-aș face păcate supărându-mă pe ei.
Am învățat că unii oameni nu pot vedea mai mult, nu pot simți mai mult, nu pot fi mai mult, că au limitele lor care-i reduc la o lume mică, tristă și urâtă.
Am învățat că acolo unde este prea mult orgoliu nu mai este loc și pentru iubire.
Am învățat că lucrurile, oricât confort ar aduce, nu te iau în brațe noaptea, nu-ți aduc mângâiere și nu valorează nimic dacă nu ai cu cine să le împarți.
Am învățat că a dărui te face mai fericit decât a primi.
Am învățat că o rugăciune e mai benefică decât orice medicament și decât orice vorbă de încurajare pe care mi-o poate spune cineva.
Am învățat despre oameni mici și despre oameni mari, am văzut cum nu aș vrea să fiu niciodată și cum mi-aș dori să devin.
Am învățat să accept, să tolerez și să iert. Am învățat că nimeni și nimic nu merită să îmi degradez sufletul și să devin un om urât.
Am învățat să prețuiesc fiecare zi, fiecare șansă și mai ales oamenii buni pe care-i am alături.

Vouă, vă mulțumesc pentru tot ce ar trebui să vă mulțumesc, mai ales pentru exemplul bun pe care mi l-ați dat mereu prin bunătatea și frumusețea voastră!
Dacă v-am supărat cu ceva, îmi cer iertare! Suntem oameni cu de toate: cu momente mai puțin bune, cu slăbiciuni omenești, cu dureri... Intențiile sunt importante.
Vă asigur de prețuirea mea, de dragostea mea sinceră și necondițonată și de faptul că îmi doresc să însemn ceva bun pentru voi.
Vă doresc un an nou cât mai frumos, cu reușite, cu multe bucurii, cu pace, cu oameni buni alături și cu multă iubire! 
Dumnezeu să reverse asupra voastră toată bunătatea și frumusețea Lui!

Cu drag,
Irina 




Azi m-a bucurat...




Mulți dintre voi știți că am câteva familii de suflet, fără posibilități... Nu intru în amănunte inutile (ca să nu-i mai stârnim pe cei care înțeleg tot anapoda, că vezi Doamne aș vrea să mă laud cu faptele mele bune, numai mesajul nu). 
Într-una dintre familii există o fetiță în vârstă de 9 ani, care se numește Raluca. Are probleme cu ochișorii, dar ne străduim să-i vindecăm... 
Când am fost acasă la ea (înainte de Crăciun), eram așa de răcită, încât mi-a fost și teamă să-i îmbrățisez pe ea și pe frățiorii ei. Ralu era foarte îngrijorată de starea mea și m-a întrebat de ce sunt așa de bolnavă, iar eu i-am spus în grabă (și cu gândul să-i dau un exemplu) că din cauză că nu port căciulă. 
- Păi de ce nu porți? - m-a întrebat.
- Păi, n-am. - am spus în grabă.
După câteva zile, am fost iarăși la ea și a insistat să îmi măsoare capul. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că vrea să îmi facă o căciuliță... Desfăcuse o bluziță ca să aibă ață... și a împrumutat andrele de la o vecină, care i-a promis că o va învăța și să tricoteze...
Se poate mai dulce și mai frumos de atât?
Este despre iubire... Despre sufletul pur și fragil al unui copil care a cunoscut necazurile, boala și neajunsurile încă din primii ani de viață, dar care nu se gândește doar la ea, care găsește resurse să ajute atunci când consideră că ar putea face ceva. 
În acest timp, foarte mulți copii care au de toate nu împart nici măcar un pachet de biscuiți... și se ceartă între ei pentru lucruri... 

Am să iubesc nespus căciulița de la Raluca și am s-o port cu mult drag și cu mândrie, chiar dacă n-am mai purtat căciulă de când eram copil... 
Haideți că nu-mi stă chiar așa de rău cu căciulă, sau? :)

PS. Căciula din poză nu este cea făcută de Ralu. Pe aceea încă o aștept. :) 





Ești nemulțumit de viața ta?


Îmi amintesc că am scris acest text cu mulți ani în urmă. Mai întâi am făcut o prezentare power point, apoi am creat acest clip...
Am făcut-o pentru cei care se plâng mereu, care văd mereu partea goală a paharului, care uită să fie recunoscători pentru ceea ce au, care se consideră defavorizați și victime ale sorții.
Mesajul a avut exact efectul pe care mi l-am dorit... Și asta mă bucură.






Azi m-a bucurat...



... acest tablou pictat de copiii de la Asociația Mia's Children
Vă mulțumesc pentru acest dar atât de frumos! Mi-ați umplut sufletul de fericire cu acești maci. 
"Mia’s Children este locul pe care mai mult de 35 de copii îl numesc "acasă". Mia’s Children este o organizaţie non-profit la baza căreia stă un Vis. Visul de a vedea tinerii şi copiii din Bucureşti sau din zone limitrofe, care au resurse limitate , sunt neglijați , abandonați sau abuzați, crescând într-un mediu iubitor şi încurajator şi devenind membrii fericiţi şi sănătoşi ai societăţii româneşti, din punct de vedere fizic, emoţional şi spiritual. Abordează prin programele sale toate aspectele care modelează o fiinţă umană, de la nevoile de bază: hrană, siguranţă, sănătate şi igienă, până la dezvoltarea mentală, fizică şi spirituală a copiilor."
Mai multe detalii aici: http://miaschildren.ro/




De ziua mea...




M-a întrebat cineva ce-aș cere de la Dumnezeu şi de la viaţă dacă ar fi să cer ceva în dar de ziua mea... 
N-aş vrea nimic mai mult decât tot binele, dar şi tot răul pe care le-am făcut. N-aș cuteza să cer mai mult sau altceva decât merit.
Vă mulţumesc tuturor celor care faceţi parte din lumea mea, care mi-aţi dăruit cel puţin o emoţie, un gând bun, o mângâiere, o lecţie, un bun exemplu şi care aţi contribuit la formarea mea ca om! Iar dacă am greșit cuiva, dacă am rănit, dacă am nedreptățit, dacă n-am fost destul de bună, de răbdătoare, de înțelegătoare și de prezentă, îmi cer iertare! 
Vă asigur de intențiile mele bune, de respectul și de prețuirea mea.

Azi sunt fericită! 






Așteptându-l pe Moș Nicolae...



Aseară, în fața unui mag. Lidl din Brașov erau din nou, la cerșit, 2 copii frumoși: Andrada și Samson. De câte ori îi găsesc acolo, îi iau cu mine înăuntru și le aduc puțină bucurie în inimioare. Samson are 12 ani, e cel mai mare dintre cei 6 copii ai familiei... o familie fără posibilități. El ziua merge la școală, iar seara, până la ora 22 e "de serviciu" în fața magazinului Lidl. La ora 22 când se închide magazinul, merge pe jos până la capătul de linie al autobuzului cu care merge acasă, în Săcele. Fără să iau în calcul acest aspect, l-am încărcat de câteva ori cu lapte și alte lucruri… Doar aseară am aflat aceste detalii, dar mi-a spus că e obișnuit să care, pentru că tot el cară și lemnele din pădure.
Cât am stat împreună la rând la casă, l-am întrebat cum se poartă lumea cu el și cu sora lui... Nu bine. Lumea vede niște copii care cerșesc și condamnă asta... și se uită urât sau chiar face remarci răutăcioase, fără a se gândi că un copil, la 12, respectiv 8 ani, nu ar trebui să aibă griji de adult, nici să stea în frig să suporte umilințele oamenilor, că un copil nu cerșește de plăcere, că nu poate alege singur ce să facă...
În serile friguroase de iarnă, copiii ar trebui să se bucure de confortul și pacea unui cămin călduros... să se joace, să viseze. Au o viață întreagă la dispoziție ca să aibă responsabilități și încercări de adulți...
Mă doare că nu pot face mai mult decât să le aduc puțină speranță și bucurie în suflețelele mici și fragile. Când mă văd cei doi copilași, li se luminează chipurile...
Nu vreau să judec, dar nu pot să fiu de acord cu părinții care se resemnează cu situații din acestea și chinuiesc copilașii... Știți ce m-a mirat la Samson? Faptul că atunci când l-am întrebat ce să-i cumpăr, a spus că ceva pentru o ciorbă... Și mă impresionează maturitatea lui și faptul că e responsabil. Mi-a spus că mama lui are nevoie de bani pentru un tratament, iar el i-a zis când a plecat de acasă: "Mama, îți promit că o să fac tot ce pot eu..."
Dacă ne-am gândi o clipă cât de fragil e sufletul unui copil, cât de mult îi putem influența viața cu o privire, cu o vorbă sau cu un gest, poate am fi mai blânzi și mai puțin indiferenți… Nu, nu încurajez cerșetoria... Nu ne obligă nimeni să dăm… dar dacă totuși avem posibilitatea să adăugăm în coșul de cumpărături o portocală în plus, sau un pachețel mic de biscuiți cu care să facem o bucurie unui suflețel care este nevoit să depindă de bunătatea noastră, să nu ezităm…

Celor care au nevoie de lucruri le doresc ca Moșul să le aducă toate lucrurile necesare. Celor care au nevoie de mângâiere, de pace, de putere și de speranță, le doresc ca Moșul să le aducă toate acestea. Iar tuturor vă doresc să vă aducă Moșul multă IUBIRE! Și fiecare dintre voi să fiți un Moș bun și darnic pentru cineva care așteaptă...

Voi încheia mesajul meu cu o poezie scrisă de Petronela-Vali Slavu.

Scrisoare către Moș Nicolae

E prima dată când îţi scriu…
Am auzit că vei veni
cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toţi, că e târziu.

Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă! -ţi scriu la lumânare
și mâna-mi tremură cam tare,
că este frig la noi în casă.

Nu sunt flămând... cu fraţii mici
am împărţit un colţ de pâine.
M-aş bucura de-aş şti că mâine
va fi să treci şi pe aici.

Ştiu, mulţi copii sunt cu nevoi,
eu nu-ţi cer jucării frumoase,
ci-n ghetele acestea roase
să pui, te rog, ghetuţe noi!





În lumea mea...



„Acolo unde eşti se află lumea întreagă.”
- William Shakespeare

Mi se spune adesea că sunt naivă şi că trăiesc într-o lume frumoasă, ireală. Într-adevăr, lumea în care trăiesc eu este frumoasă şi nu voi renunţa niciodată să cred în ea doar pentru că nu este totul perfect. Voi crede până la ultima bătaie a inimii mele în lumea mea frumoasă, în care oamenii sunt buni, sinceri şi au intenţii onorabile.
În lumea mea frumoasă oamenii nu au scopuri ascunse, nu găsesc o oportunitate în fiecare persoană şi nu iubesc din interes.
În lumea mea frumoasă oamenii nu se bucură de necazul cuiva, nu fac rău pe ascuns, nu sunt prefăcuţi şi nici perfizi.
În lumea mea frumoasă oamenii se ajută, dăruiesc și nu trăiesc doar pentru ei înșiși.
În lumea mea frumoasă oamenii nu judecă, nu condamnă şi nu execută fără milă.
În lumea mea frumoasă, oamenii nu pedepsesc şi nu se răzbună, ci iartă.
În lumea mea frumoasă oamenii îşi spun „Te iubesc!”, se îmbrăţişează şi se ţin de mână.
În lumea mea frumoasă oamenii nu se bârfesc unii pe alţii, nu răspândesc zvonuri şi nu tac atunci când cineva este nedreptăţit, înjosit sau umilit.
În lumea mea frumoasă oamenii sunt demni, nu se dedau la acte josnice și nu găsesc plăcere în răutăţi şi în acte mârşave.
În lumea mea frumoasă oamenii le respectă credinţa celorlalţi şi respectă ceea ce alţii iubesc.
În lumea mea frumoasă oamenii nu sunt invidioşi, ci se bucură de reuşitele şi de fericirea celorlalţi.
În lumea mea frumoasă o prietenie nu se sfârşeşte odată cu prima neînţelegere, iar greşelile se uită şi nu se reamintesc la fiecare nouă supărare.
În lumea mea frumoasă iubirea nu se transformă în ură de la o clipă la alta.
În lumea mea frumoasă oamenii iubesc adevărul şi n-au nevoie de complimente false şi linguşiri care să le hrănească orgoliile.
În lumea mea frumoasă oamenii se adună ca să facă bine, nu rău.
În lumea mea frumoasă oamenii construiesc, nu distrug.
În lumea mea frumoasă oamenii zâmbesc, nu se uită urât.
În lumea mea frumoasă oamenii mângâie, nu lovesc.
În lumea mea frumoasă oamenii iubesc, nu dispreţuiesc…


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Invidia, prostia şi răutatea nasc monştri



Văzând că unii mă vorbesc de rău pe diferite bloguri sau pe pagini de facebook, m-aţi întrebat cine sunt aceste persoane, de ce fac asta şi ce părere am despre ele. Voi răspunde din respect faţă de cititorii mei, singura ocazie în care voi vorbi despre asta pentru că, așa cum am mai spus, pe mine nu mă veți vedea bălăcărindu-mă cu nimeni pe nicăieri, nici măcar pentru a-mi apăra reputația. 
Cine sunt aceste persoane? Păi, cred că prin purtarea lor se descriu foarte bine şi își arată calitățile, pentru că identitatea lor este prea puţin importantă. Pentru mine sunt nişte nimeni disperaţi să mă transforme și pe mine într-o nimeni... și se iluzionează că vor reuși cu 2-3 minciuni aruncate pe ici pe colo să distrugă ceea ce eu prin munca mea și prin ceea ce însemn am construit.  
Desigur că eu îmi cunosc duşmanii, pentru că ştiu foarte bine cum am relaţionat cu lumea, pe cine şi cu ce am supărat. Pe aceste persoane care mă denigrează pe unde apucă le-am supărat cu simplul fapt că am ales să mă îndepărtez de ele atunci când am realizat că nu avem aceleaşi valori, aceleaşi preocupări şi că nu au ce căuta în viaţa mea. Iar purtarea lor de acum îmi confirmă că am ales corect, că într-adevăr nu erau persoanele care să merite încrederea și prețuirea mea. 
Şi, pentru că nu toată lumea ştie să piardă, pentru că nu toţi ştiu să încheie relaţiile civilizat, pentru că nu toţi ştiu să accepte cu demnitate o respingere sau un abandon, unii nu mai au pace dacă nu se răzbună, dacă nu denigrează, dacă nu distrug. Adevărata faţă a unora se vede abia după ce aceştia încheie o relaţie cu cineva… Atunci scot din ei tot ce e mai urât şi mai rău.  

Ce părere am despre asemenea persoane? Aceeaşi părere pe care o am despre oricine bârfeşte şi vorbeşte de rău pe cineva cu care a încheiat o relaţie: foarte proastă. Pentru că am deja destulă experienţă în privința oamenilor încât să ştiu că numai persoanele cu caractere dubioase au asemenea apucături. Preocuparea asta pentru bârfă şi denigrarea altor oameni este o caracteristică a persoanelor care n-au acces la cultură, la educaţie, la bunătate și a căror stimă de sine este extrem de scăzută. Ei simt o plăcere maladivă şi compulsivă de a face rău și dezvoltă niște obsesii bolnăvicioase.

Chiar dacă aparent ar trebui să mă deranjeze apucăturile acestor persoane, vă spun sincer, că îmi este indiferent ce fac. Aş putea să mă apăr demascându-le şi arătând lumii (cu dovezi concrete) cine sunt (pentru că nu-s puţine lucrurile care nu le fac cinste pe care le ştiu despre ele) dar asta m-ar face să cobor la nivelul lor, unul nu tocmai onorabil.

Ştiu că vor exista mereu guri sparte care să debiteze inepţii şi enormităţi, cât şi minţi înguste care să asculte şi să creadă tot ce aud. Dar totodată ştiu că oamenii de calitate, inteligenţi şi cu discernământ nu se uită în gura celor care vorbesc de rău şi nu-şi fac o părere bună despre aceştia. Elita firavă a societăţii, care crede orice subiect demn de can-can şi care iubeşte circul, nu mă interesează. Ştiu că oamenii cu preocupări normale şi sănătoase nu pierd vremea ascultând păreri, că n-au nevoie de descrierile altora pentru a cunoaște un om. 

Când am decis să devin persoană publică mi-am asumat şi păreri contra mea (ale celor care nu mă plac - au tot dreptul) şi, de ce nu, reacţiile nebuneşti ale celor invidioşi, care nu suportă succesul meu… Culmea este că aceste persoane, care azi se străduiesc să îmi strice reputaţia, au tăcut ani de zile după ce am încheiat relaţiile cu ele (tocmai pentru că nu aveau ce spune rău despre mine și nici ce să-mi reproșeze), ba chiar mi-au zâmbit și au fost amabile… Nu-i cam dubios că doar de când am ajuns în centrul atenţiei și-au amintit că au ceva urât de spus despre mine, iar zâmbetele lor perfide s-au transformat în priviri urâcioase? 
De când lumea și pământul se știe că orice realizare și orice succes atrage după sine şi câţiva duşmani. 

Nu voi începe acum să mă apăr în faţa lumii şi nici să mă justific pentru toate prostile pe care le spun unii despre mine… Ar fi o pierdere inutilă de timp şi de energie. Eu pot dovedi în orice clipă cine am fost, ce am făcut, cine sunt şi ce fac. Faptele mele şi oamenii din viaţa mea sunt mărturie a tot ceea ce am însemnat şi însemn eu ca om. Nu am fost un om perfect, am greşit şi eu în viaţă, nu am ştiut întotdeauna să mă port ireproşabil, dar nici nu am făcut greşeli reprobabile care să mă transforme într-un om detestabil, demn de a fi condamnat şi executat de cei care se erijează în călăi, uitând că nu sunt perfecţi şi că nu au niciun drept să judece şi să execute. Dumnezeu și oamenii care mă cunosc îmi sunt martori că nu am făcut rău cu bună ştiinţă, că nu am adus prejudicii financiare sau morale nimănui, că nu datorez bani, că nu am stricat relaţii, că am ajutat cât am putut (uneori chiar şi peste puterile mele) şi că intenţiile mele au fost mereu onorabile.
Ştiu, pe unii i-am deranjat cu asertivitatea mea, cu faptul că nu le-am dat acces la viaţa mea personală, că nu i-am lăsat să îmi invadeze sufletul şi viaţa, că nu am făcut eforturi ca să le fiu pe plac, că nu am făcut compromisuri de dragul aparenţelor şi pentru a păstra relaţii inutile cu persoane cu care nu aveam aceleași principii de viață, preocupări și valori morale.

Aşadar, ce părere pot avea despre aceste persoane care decad de la orice calitate umană, cărora invidia şi răutatea le-au întunecat sufletele şi minţile atât de mult, încât nu se mai pot controla, încât au decurs la cele mai mari mojicii, inclusiv la insulte şi la batjocură la adresa familiei mele şi a tatălui meu (pe care nici măcar nu l-au cunoscut vreodată), care-mi jignesc cititorii şi-i cataloghează în fel şi chip de parcă ar avea calitatea care să le permită să îşi dea cu părerea despre sute de mii de oameni și care încearcă să instige lumea împotriva mea cu îndemnuri criminale? 
Ce părere să am despre nişte persoane care îşi fac profile false pe facebook numai ca să facă rău, care sub anonimat se simt protejate, uitând că Dumnezeu vede totul şi că nu rămâne nimic neplătit în viaţa asta, că va veni o zi când conștiința lor le va deveni propriul judecător și călău?
Ce părere să am despre nişte persoane care găsesc o plăcere bolnavă în flecăreală despre alţii, care dedică ore în şir din timpul lor ca să facă rău, care mint cu nerușinare, care scornesc povești dubioase și a căror fiecare vorbă este otravă şi are menirea de a face rău?
La o privire mai atentă, veţi observa că aceste persoane sunt dedicate răului, că nu au alte activităţi şi precupări. Nu veţi vedea discuţii frumoase şi culte, ci doar bârfe şi instigare la comportament antisocial. Nu le veţi vedea sărind să ajute pe cineva, nu le veţi vedea implicate în cazuri sociale - aşa cum fac prietenii mei dragi, care iau câte un copil de pe stradă, îl spală, îl îmbracă cu haine curate şi îl hrănesc, care se zbat să ajute familii sărace, care au mereu o vorbă bună şi care prin tot ce fac încearcă să înfrumuseţeze lumea asta sătulă de circ, de prostie, de răutate și de dezbinare…
Părerea mea despre cei care recurg la asemenea gesturi este că sunt persoane nefericite și triste, care se detestă profund şi care nu se mai respectă deloc, care nu se mai tem de nimic și care nu mai iubesc nimic. Nu sunt cu nimic diferite de personajele ridicole, inculte și patetice care merg să bălăcărească persoane publice prin emisiunile televizate... 

Cu siguranţă toţi avem slăbiciunile noastre, nemerniciile noastre şi defectele noastre, dar unii ţin cu tot dinadinsul să le arate lumii întregi, să dea un exemplu execrabil, să arate cum nu ar trebui să fie un om. Cred că le face plăcere să se tăvălească prin mocirlă, că se simt bine în posturi degradante, pentru că “doamnelor!”, nu vă face cinste deşănţarea pe site-uri publice, defilarea cu bârfe şi cu discuţii demne de uşa cortului... Nu e o onoare să denigrezi un om, nu-ţi creezi o imagine imaculată cât timp murdăreşti pe altcineva şi în niciun caz nu vei fi mai presus decât cel pe care încerci să-l înjoseşti cu minciuni şi calomnii. Poate păcăliți câțiva naivi (fani ai Narcisei a lui Guță), dar nu subestimați chiar pe toată lumea!

Nu pot decât să compătimesc persoanele care au ajuns într-un asemenea stadiu de degradare sufletească şi să sper că într-o zi vor cunoaşte iubirea… pentru că e clar că acum nu au acces la iubire, la bunătate şi la frumos… și că viețile lor sunt pustii și lipsite se sens dacă au atâta timp și energie să se ocupe cu asemenea prostii. De exemplu, una dintre aceste persoane este mamă... și nu înțeleg de ce preferă să aloce ore întregi ca să mă denigreze pe mine, în loc să petreacă timp de calitate cu copiii ei (mai ales că nu are foarte mult timp liber), să le citească ceva, să le facă o prăjitură sau să-i țină pur și simplu în brațe și să se bucure de pacea și de alinarea pe care o poate oferi un copil...  
Dacă aș fi mamă, aș face tot posibilul să nu decad, să fiu un exemplu bun pentru copiii mei, să nu existe ceva în purtarea mea care să-i facă pe copiii mei să se rușineze de mine... înțelegi madam "C"? Înțelegi că faptul că eu nu mă apuc să te demasc pe tine acum pe site-uri publice și să spun toate lucrurile rușinoase pe care le știu despre tine, e un favor pe care ți-l fac, ca să nu ajungi într-o zi în postura ingrată să citească copiii tăi lucruri urâte despre mama lor? Pentru că așa procedează un om responsabil și bun, nu acționează sub impulsul invidiei și a urii... așa cum faci tu, care nu mai ai alt scop decât să-mi faci rău, lovind în mine cu nepăsare și indiferență față de oamenii care mă iubesc și pe care-i rănesc răutățile tale.

Acestea fiind spuse, sper să nu fiu nevoită într-o zi să mă apăr de aceste persoane care nu au loc de mine... pentru că nu aș vrea să vadă ce înseamnă să plătească pentru inconștiența și nedreptățile pe care le fac. Oricum plătesc deja cu vârf și îndesat cu nefericirea lor, cu neputința de a-și depăși condiția degradantă, slăbiciunile și frivolitatea... 

Până atunci, mă concentrez strict pe prietenii și pe cititorii mei buni și frumoși, oameni care îmi umplu viața și sufletul până la refuz, oameni de calitate de la care învăț mereu, care în urma fiecărui text scris îmi trimit gândurile lor (mă apreciază sau mă ceartă, după caz), oameni care nu mă lasă să fiu ridicolă și nici să uit care e menirea mea... aceștia sunt oamenii care merită atenția și prețuirea mea. 
Gânduri bune! 


Azi m-a bucurat...



... acest suflet frumos și fragil: Diana. Este a mea și va fi a mea până la ultima bătaie a inimii mele.
Și realizez cât sunt de binecuvântată... 



Așa a vrut Dumnezeu. Nu zău?!



Dacă detest ceva pe lumea asta, atunci detest afirmaţia rostită fără pic de discernământ la oricare nenorocire care se întâmplă: „Aşa a vrut Dumnezeu.”
Mă întreb: ce om care îl iubeşte, care îl respectă sau care îl cunoaşte, cât de cât, pe Dumnezeu, poate face o asemenea afirmaţie? Ce om îl poate desconsidera atât de mult pe Dumnezeu, încât să îl insulte atât de urât, încât să-l învinovăţească de toate nenorocirile şi de toate relele lumii?
De ce pentru toate greşelile noastre, pentru neatenţii, iresponsabilităţi, slăbiciuni şi neputinţe trebuie să fie altcineva răspunzător şi vinovat, nu noi înşine?
Oare atunci când se întâmplă câte un accident, apasă Dumnezeu acceleraţia în locul oamenilor care nu adaptează viteza la condiţiile de drum? Oare El este neatent?
Atunci când un nenorocit ordinar violează o copilă sau o femeie, îl pune Dumnezeu să o facă?
Oare atunci când cineva ucide, loveşte Dumnezeu cu obiectul care cauzează moartea?
Oare atunci când oamenii tratează lucruri importante cu superficialitate, trebuie să vină Dumnezeu să verifice, să repare, să se asigure că avionul, helicopterul, trenul, maşina, sunt bune de călătorie?
Oare Dumnezeu cum se simte când noi îl acuzăm de toate nenorocirile, ca pe cel mai rău, mai nedrept, mai ucigaş și mai nemilos din lume?
Dumnezeu nu face alegeri în locul nostru... şi dacă îngăduie anumite lucruri, e pentru că respectă ceea ce ne-a oferit: liberul arbitru. El ne-a creat o lume frumoasă, cu cele mai frumoase condiții și posibilități, cu dreptul deplin de a face alegeri, unde noi ar fi trebuit să trăim în pace și în armonie...
Un lucru e cert: prea puţini îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu... prea puţini îl respectă şi au înţeles ce vrea El de la noi... deşi vrea atât de puţin... deşi merită atât de mult... iar noi? Îl insultăm, îl învinovăţim, îl subestimăm şi îl îndurerăm...
Nu daţi cu piatra în mine, gândiţi înainte... nu Dumnezeu m-a pus să scriu acest mesaj și nu Dumnezeu vă pune să fiți orgolioși, încât să nu vă placă adevărul din rândurile mele...



Azi m-a bucurat...



... acest mesaj primit de la o fată minunată care, așa cum vedeți, îmi spune "mami", pentru că mă iubește și crede în mine.
E un mesaj care mi-a umplut inima de pace și de bucurie pentru că îmi dovedește că nu trebuie să răstorni munții ca să schimbi ceva, că uneori simpla prezență în viața cuiva, un exemplu bun și puțină dragoste, pot schimba lumea în bine.
E prea frumos mesajul ca să nu împart cu voi bucuria mea! 





Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa.



„Există o limită peste care răbdarea încetează să mai fie o virtute.”
- Edmund Burke

Recunosc, mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de ipocriţi, de prefăcuţi, de curioşi, de indecenţi, de cei care invadează vieţi şi care cotropesc suflete.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei incapabili să mă cunoască și cărora trebuie să le explic mereu cine sunt, cum sunt, ce vreau şi ce intenţii am.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care nu înţeleg că le datorez doar respectul... şi că prietenia şi iubirea sunt alegerile mele.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care vorbesc prea mult, deşi cunosc prea puţin, care critică mereu, care sunt mereu nemulţumiţi, care sunt aroganţi, cinici şi răutăcioşi.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care nu pot accepta că fiecare om are dreptul să aleagă cine este, cum trăieşte şi pe cine să iubească.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care trăiesc cu impresia că ştiu mai bine decât mine care-mi sunt limitele şi ce merit.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei indecişi, care azi mă iubesc şi mâine mă detestă, cu care trebuie să îmi controlez fiecare gest şi fiecare cuvânt, de teamă că-i pot pierde de îndată ce nu le fac pe plac.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de vânătorii de greşeli, faţă de cei care defilează cu principii morale închipuite, care se erijează în judecători morali imaculaţi şi condamnă, desfiinţează şi execută pe oricine nu este pe placul lor.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care flecăresc inutil, pentru care singurele subiecte de discuţie sunt bârfele, ei neavând niciodată ceva constructiv de spus; de la ei nu învăţ nimic bun şi după o discuţie cu ei rămân cu senzaţia că mi-am pierdut timpul şi m-am încarcăt negativ.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de infatuaţi, de pseudointelectuali, de cei care se erijează în judecători supremi, cu sarcina de a decide pentru toată lumea ce este bun sau rău, urât sau frumos.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care se aşteaptă să le cânt în strună şi să le perii orgoliile.
Mi-am pierdut definitiv răbdarea şi toleranţa faţă de oamenii ieftini, cu preocupări ieftine şi cu minţi înguste.

De acum înainte vă rog să nu mai contaţi pe mine pentru meschinăriile voastre. Timpul meu este prea preţios pentru a mi-l irosi cu lucruri şi cu persoane mărunte.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




O revelație de toamnă...



Vine un moment când te cuprinde o lehamite de toţi închipuiţii care se cred mai buni, mai morali, mai deştepţi, mai nu ştiu cum şi mai îndreptăţiţi să nu ştiu ce... Şi îţi dai seama că ai fi pur şi simplu tâmpit dacă te-ar preocupa părerile lor sau purtarea lor...
Şi abia atunci începi să îţi vezi de viaţa ta, ignorându-i, aşa cum ai tot dreptul să faci. Şi nu te mai interesează absolut deloc cine te place şi cine nu, cine a reuşit să te cunoască şi cine nu, cine te înţelege şi cine nu...
Realizezi că ar fi o adevărată irosire să te străduieşti să convingi mereu, să faci pe plac mereu, să te justifici mereu, să dovedeşti mereu...

Cine sunt, până la urmă, acești închipuiți? Ce importanță au în viața ta, cu ce contribuie ei la evoluția ta, de ce ar trebui să te afecteze părerile lor greșite, prejudecățile lor, limitele lor, ignominiile lor, invidia și frustrările lor? Ce drept au ei asupra alegerilor tale? Trăiesc ei în locul tău? Plătesc ei în locul tău pentru alegerile tale greșite? Se bucură ei în locul tău pentru reușitele tale?

Atunci când te cuprinde acea lehamite realizezi că ai devenit liber, că nu mai eşti sclavul unei societăţii care, cu cât este mai imperfectă, cu atât mai multă perfecţiune pretinde...



Suntem certați la bine, nu la necaz.





„Toată raţiunea noastră cedează în faţa sentimentelor.”
- Blaise Pascal

De când e lumea şi pământul. oamenii se ceartă. Uneori se ceartă şi se duşmănesc din motive justificate, alteori din motive puerile. Din orgoliu, uneori oamenii nu se împacă şi ajung să nu-şi mai vorbească ani de zile, alimentând decenii o ură care a început în joacă. De multe ori nici nu-şi mai amintesc de ce s-au certat.

Tatăl meu cunoştea un om cu care nu vorbea de ani de zile. Când se întâlneau întâmplător, treceau unul pe lângă celălalt fără să se salute.
Într-o zi, tata a aflat de la un vecin că acelui om îi arsese casa. Preotul din localitate a umblat din uşă în uşă ca să ceară ajutor pentru el – bani pentru curăţenie şi reconstrucţia unui cămin. Preotul a ocolit casa noastră, ştiind că tata era supărat pe acel om. Când a aflat, tata s-a dus direct la preot şi i-a reproşat că pe el l-a evitat.
- Păi, de unde să ştiu eu că ai vrea să-l ajuţi? Ştiam că sunteţi certaţi, i-a spus preotul.
- Suntem certaţi la bine, părinte, nu la necaz! i-a răspuns tata.
Acea replică mi s-a întipărit în minte, cu toate că atunci nu am înţeles-o prea bine.
A doua zi, tata a chemat pe cineva cu o căruţă, a încărcat în ea căpriori, scânduri, ţigle şi alte materiale de construcţie pe care le avea pe acasă şi ne-am dus împreună la bărbatul cu care era certat. Îmi amintesc şi acum zâmbetul şi uimirea omului istovit de atâta muncă şi tristeţe.
- Nu credeam că ai să vii, i-a spus el lui tata, strângându-i mâna bucuros.
Tata l-a îmbrăţişat strâns, iar eu am rămas cu imaginea lor muncind alături cu alţi oameni din oraş veniţi voluntar să-l ajute pe seamănul lor aflat în necaz. Acea împăcare mi-a dat un sentiment de bine şi de pace... şi totodată a fost o lecţie pentru mine.
Eram convinsă că tata îl ura pe acel om şi probabil că şi tata era convins de asta. Dar a fost nevoie de o nenorocire ca să înţeleagă că nu îl ura şi că îl iertase de mult. Acolo unde există omenie nu este loc de orgolii copilăreşti. Poate că și pentru tata acea experiență a fost o lecție, poate că și el a învățat ceva despre el însuși atunci...

Zilele trecute îmi spunea o persoană specială că trebuie să îmi iubesc şi duşmanii, iar eu i-am spus că pot doar să nu-i urăsc, că nu cred că aş putea să-i iubesc. Apoi, mi-am dat seama că, dacă oricare dintre cei cu care sunt certată ar avea un necaz, n-aş sta pe gânduri şi l-aş ajuta. Poate că asta înseamnă, de fapt, să-ţi iubeşti şi duşmanii, dar suntem prea mândri să recunoaştem… sau poate că încă nu ne cunoaștem pe noi înșine suficient de bine, poate nu suntem pregătiți să ne debarasăm de orgolii, de teamă că ne-am dezgoli sufletele și ne-am lăsa bunătatea și sensibilitatea la vedere...
Oricum, n-ar trebui să aşteptăm ca unul dintre noi să aibă un necaz pentru a ne împăca… sau măcar pentru a ne ierta unii pe alții.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Răutatea este cel mai grav handicap omenesc.



Eu cred că un om împăcat cu sine, senin, moral şi cu o viaţă normală, nu are timp de prostii, nu are preocupări mizerabile, nu caută să distrugă, să intrige și să denigreze alți oameni. Cei preocupați cu lucruri degradante, cu bârfe, certuri şi încercări de a le tulbura altora pacea sufletească și de a le strica reputația, sunt doar niște oameni singuri, vexați, complexați, slabi, temători, sărăciți de calități umane, de lumină sufletească şi de bunătate, lipsiți de dragoste (oare de ce?!); și care au decăzut, care nu se mai prețuiesc şi nu se mai respectă nici măcar atât cât să își păstreze demnitatea...
Cândva, înainte să înțeleg cum sunt structurați şi cum funcționează astfel de oameni, mă supăram pe ei... Acum doar îi compătimesc și sper că vor reuși să-și învingă toate slăbiciunile și să devină oameni cu intenții onorabile, demni și care să merite respectul și dragostea de care depind atât de mult sufletele lor singure și bolnave... 
Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Cred că numai un om care se detestă profund își otrăvește sufletul și își irosește viața, abandonându-se urâtului și răului...
Dacă tu nu te iubești pe tine însuți, cum ai vrea să te poată iubi alții?

Cel mai mare dușman al omului rău este el însuși. 

Cu cât un om mă urăşte mai tare, cu atât mai mult îmi întăreşte convingerea că se simte inferior mie şi că se simte slab în fața mea. Iar asta mă face să îl tratez cu compasiune, chiar dacă s-ar aştepta să îi răspund cu aceeaşi ură. Răutatea are întotdeauna o cauză: invidie, prostie, frustrare, complexe de inferioritate sau chiar boli psihice.

Nu vă panicați în fața celor care vă dușmănesc și care încearcă să vă facă rău. Nu-i dușmăniți și nu vă băgați în luptele lor murdare.
E mai onorant să pierzi o luptă rămânând OM decât să o câștigi decăzând.
La un moment dat dușmanii vor obosi și vor avea propriile necazuri, proprii dușmani care să încerce să le tulbure liniștea. 
Nimic nu rămâne neplătit în viața asta. Primești ce oferi, ai ce meriți.
Atunci când se vor întreba de ce li se întâmplă vreo nenorocire sper să realizeze că nu fac decât să plătească răul pe care l-au făcut altora.
Așa cum spunea și Benjamin Franklin: "Orice începe la mânie se termină în rușine." 


Azi m-a bucurat...



... acest parfum. Nu știu dacă este deosebit, e diferit într-adevăr de tot ceea ce am eu, dar pentru mine este o descoperie. O revelație. L-am mirosit prima dată în Praga. Ceva mi-a plăcut la el, dar nu m-a convins să îl cumpăr. Apoi... îl căutam. Îmi era dor de mirosul lui. Și l-am mai încercat înă o dată într-un magazin. Abia atunci am realizat că acest parfum îmi amintea de ceva drag... de copilărie. De mirosul mamei mele. Nu, nu avea acest parfum sau unul asemănător, dar avea o pudră care mirosea așa. Când o pupam, mama mirosea așa. După ce o mângâiam pe față, mâinile îmi miroseau așa... 
Am cumpărat parfumul pentru că atunci când îl port retrăiesc într-un fel clipe magice din copilărie... și am senzația că mama este aproape... 

Voi? Aveți vreun parfum care să vă amintească de ceva frumos, special?




Azi m-a bucurat...



... să mă plimb dimineața devreme prin Praga. Mi-am lăsat prietenii să doarmă și am plecat de una singură să bântui fără noimă pe străzile acestui oraș de care sunt îndrăgostită iremediabil. 
Ador să mă plimb dimineața prin orașele pe care le vizitez. Îmi iau o cafea, aparatul de fotografiat și mă bucur în liniște de tot ceea ce văd.  
Praga este orașul pe care l-aș vizita mereu și de care nu m-aș sătura niciodată!







Mai multe poze din vacanța mea în Praga găsiți aiciViena și Praga




Aş fi putut înţelege...



Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti. Aş fi putut înţelege că ai realizat că nu sunt eu persoana alături de care să îţi doreşti un viitor. Aş fi putut înţelege că te-ai schimbat, că nu mai mai vezi la fel, că nu mă mai preţuieşti la fel. Aş fi putut înţelege că nu mă consideri destul de bună pentru tine, că îţi doreşti mai mult, că îţi doreşti altceva. Aş fi putut înţelege că vrei o altă persoană în viaţa ta. Aş fi putut înţelege că te-ai îndrăgostit de altcineva, fără să te obosesc cu lamentări, cu reproşuri şi cu întrebări fără rost. Aş fi putut înţelege că vrei să pleci, să nu mă mai vezi, să uiţi de mine, ca și cum n-aș fi făcut vreodată parte din lumea ta.
Aş fi putut înţelege că nu mai însemn nimic pentru tine dacă mi-ai fi spus toate acestea cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… cu acea blândețe cu care ar trebui să anunţi un suflet dependent de dragostea cuiva că-i iei totul. Că-l laşi singur, fără niciun vis.
Aş fi înţeles totul, oricât de greu mi-ar fi fost să accept… Dar n-am reuşit să înţeleg trădarea. N-am reuşit să înţeleg laşitatea şi lipsa de demnitate de care ai dat dovadă. N-am reuşit să înţeleg lipsa de respect pe care mi-ai arătat-o atunci când m-ai lăsat să cred că eu port vina nefericirii noastre. N-am reuşit să-ți înţeleg lipsa de considerație şi atitudinea perfidă. N-am reuşit să-ţi înţeleg lipsa conştiinţei şi cruzimea cu care mi-ai prelungit agonia când ai văzut cât de greu îndur supliciul de a mă simţi nedorită, neiubită, în plus.
N-am reuşit să înţeleg de ce n-ai făcut măcar un ultim gest de omenie şi să mă părăseşti frumos, cu eleganță. Fără amintiri urâte, fără să mă faci să te detest. Fără să-mi împovărezi sufletul cu regrete şi cu vini nemeritate.
Şi nu, n-am reuşit să înţeleg de ce nu te-ai gândit măcar o clipă şi la mine, la faptul că este deja prea mult că îmi năruiești un vis şi că n-ar mai trebui să îmi năruiești şi încrederea în oameni.
N-am reușit să înțeleg de ce m-ai irosit, de ce m-ai risipit, de ce m-ai folosit. N-am reușit să-ți înțeleg egoismul și indiferența. N-am reușit să înțeleg cum te puteai bucura atât de curând de o altă iubire, de alte îmbrățișări, de alte visuri, de alte promisiuni... N-am reușit să înțeleg cum ai putut să devii dintr-o dată un străin nepăsător.
N-am reuşit să înţeleg de ce ţi-a fost mai uşor să taci, să te prefaci şi să mă amăgeşti. N-am reușit să înțeleg de ce nu m-ai lăsat liberă din clipa în care n-ai mai avut nevoie de mine, de ce m-ai lăsat să visez în continuare și să lupt inutil să te fac fericit. N-am reuşit să înţeleg de ce m-ai supus îndoielilor, spaimei şi nesiguranţei. N-am reuşit să înţeleg cum e posibil ca iubirea să devină indiferenţă atât de uşor…
Aş fi putut înţelege că ai decis ca povestea noastră de iubire să nu aibă un final fericit pentru mine, dar n-am reuşit să înţeleg de ce ai ales să îmi oferi un final nemeritat, plin de regrete şi dureri.
Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti dacă mi-ai fi vorbit cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… pentru că te-am iubit atât de mult încât aş fi putut înţelege că trebuie să te pierd…



Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Curaj și suflet



„Nu există experienţă căreia să nu-i poţi supravieţui dacă ai curajul să înfunţi viaţa.”
- Octavian Paler
  
Mi-am amintit cu mult drag de o întâmplare din copilărie, când mă pregăteam de o serbare. Urma să cânt o melodie dedicată mamei şi aveam mari emoţii la gândul că toţi copiii din şcoală şi familiile lor mă vor vedea pe scena. Emoţiile mele au fost amplificate şi de o remarcă făcută de cineva, care a spus că o altă fetiţă cânta mai frumos acel cântec și că nu ar fi trebuit să îl cânt eu.
Înainte de serbare, i-am spus lui tata că am emoţii mari şi că îmi e teamă că nu voi cânta destul de bine, iar el mi-a spus:
 - Tu cântă cu tot sufletul şi așa cum știi mai bine. Nu te gândi la lume. Nu te opri din cântat nici măcar dacă încep să te huiduie. Dacă va exista măcar un singur om care să te asculte şi căruia îi va plăcea cum cânţi, merită să cânţi mai departe. Eu voi fi acolo şi știi deja că îmi place foarte mult cum cânţi.
Cuvintele lui mi-au dat o forţă şi un curaj de nedescris. Emoţiile au dispărut ca prin farmec şi, într-adevăr, am cântat cu toată inima, reușind să emoționez publicul, care m-a aplaudat energic.
  Pentru mine acea experienţă a fost o lecţie importantă. Atunci am învățat că totul trebuie făcut cu implicare sufletească și cu încredere de sine, că nu ar trebui să mă las descurajată de cei care nu cred în mine, nici de cei care par a fi mai buni decât mine, că n-ar trebui să îmi pese de cei care m-ar putea dezaproba sau care ar putea să nu mă placă pentru că, dacă va exista măcar un om căruia să îi placă ceea ce fac, care să se bucure de ceea ce ofer, merită tot efortul şi dăruirea mea.
Tot de la tatăl meu am mai învățat că a face ceva e totuși o realizare spre deosebire de a nu face nimic, indiferent dacă rezultă un succes sau un eșec...   
Dacă m-aș fi temut de părerile lumii și de huiduielile celor care ar putea să nu mă placă, n-aș mai fi făcut nimic, n-aș mai fi dăruit nimic, n-aș mai fi scris o carte, nu mi-aș mai fi deschis sufletul în fața unei lumi mai frumoase decât mi-am imaginat vreodată și aș fi trecut prin lumea asta fără a aduce măcar o bucurie sau o învățătură oamenilor din jur, fără a lăsa măcar o amprentă frumoasă în sufletul cuiva...


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Propuneri pentru DEX



Dacă tot ne adaptăm noului, modernului și unei societăți din ce în ce mai pestrițe, am câteva propuneri de cuvinte noi pentru DEX:

preocupac = persoană preocupată obsesiv de viaţa şi de persoana oricui înafară de propria viaţă şi propria persoană. Aceste persoane trăiesc mai mai mult poveştile altora decât propriile poveşti. Preocupacii suferă de obicei de boli precum: curiozitate morbidă, invidie, mania persecuţiei şi ipocrizie.

comentac = persoană care debitează enormităţi; care simte nevoia să îşi dea cu părerea oricând, despre orice şi despre oricine, convinsă că deţine adevărul absolut şi o inteligenţă unică, superioară care să-i permită să dezbată subiecte despre care habar nu are

pândac = persoană care, neavând şansa să vadă lucrurile din interiorul vieţii tale, pândeşte totul din afară, prin crăpăturile ferestrelor sau pe gaura cheii

răspândac = persoană cu o plăcere maladivă pentru bârfă, avidă după informaţii (de obicei negative) pe care le răspândeşte tuturor, denaturând realitatea şi dând o altă amploare faptelor. În lipsă de informaţii concrete aceasta îşi completează deficitul cu scorneli. Scopul şi intenţiile răspândacilor sunt, de obicei, defăimarea persoanelor pe care nu le agreează.

Alte propuneri?  J




Ești doar un spectator.



Privind de pe margine drama sau eşecul unei persoane este foarte uşor să îţi dai cu părerea. Începi să judeci alegerile celuilalt, convins că tu ai fi ales altfel – mult mai bine, desigur –, că nu ai fi greşit, că fi acţionat mai eficient, că nu ai fi irosit şanse. Pentru că de pe margine totul pare simplu...
E la fel ca atunci când priveşti un sportiv. Ai impresia că ai alerga mai repede decât el, că ai face o performanţă mai bună. Sau ca atunci când priveşti un dansator. Ţi se pare atât de simplu să dansezi aşa ca el, să pluteşti... Asta pentru că nu eşti în locul lui, pentru că de pe margine nu poţi să empatizezi real cu el. Nu simţi ce simte el, nu faci efortul pe care îl face el. Nu-i simţi emoţiile, nici durerile, nici temerile... Nu simţi durerea învingerii, a eşecului, urmate de privirile dezaprobatoare ale celor care aveau aşteptări de la el şi pe care i-a dezamăgit...
La fel este şi cu poveştile de viaţă. Văzând drama cuiva, eşecul sau neputinţa sa, îţi spui că în locul acelei persoane tu ai fi făcut altfel... Dar tu nu eşti în locul acelei persoane. Eşti doar un spectator care priveşte totul de pe margine şi care nu simte nimic. Un spectator care se amăgeşte cu iluzia că e mai puternic, mai bun, că ar face totul mai bine, că nu ar greşi, că nu ar eşua... Ești doar un spectator, adică prin definiţie o persoană neimplicată emoţional şi, ca atare, incapabil să simtă și să înțeleagă...
Dar asta se întâmplă până într-o zi, când vei trece de partea celui privit de pe margine – actorul – şi vei avea propriii spectatori care să te judece şi care să nu te înţeleagă, convinşi că, dacă ar fi în locul tău, ar face lucrurile mai bine...
Până atunci, bucură-te de spectacol, comentând şi judecând dramele, rătăcirile şi slăbiciunile celorlalţi, căci în curând vei fi şi tu în vizorul celor cu care cânţi în cor acum.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Într-o zi te saturi!



Într-o zi oboseşti şi te saturi. Te saturi să convingi oameni încăpăţânaţi şi să lupţi cu ei pentru binele lor.
Te saturi să te explici mereu, să îți justifici fiecare cuvânt, fiecare acțiune și fiecare neputință.
Te saturi să le dovedești mereu ce sentimente ai celor care au impresia că nu sunt destul de apreciați și de iubiți. 
Te saturi să le gâdili orgoliile, să-i menajezi şi să le spui doar ceea ce le place să audă unor oameni care nu suportă adevărul, care au pretenţia să fii ipocrit de dragul unei relaţii armonioase. Te saturi să-i tratezi de parcă ar fi mai presus decât tine şi de parcă le-ai datora toată atenţia şi dăruirea ta.
Te saturi să te rogi de oameni mofturoşi, care se cred centrul universului şi care trăiesc cu impresia greşită că toţi ceilalţi sunt datori să le stea la dispoziţie şi să le facă pe plac.
Te saturi să îi tot asculţi pe cei care se văicăresc din orice motiv banal şi nesemnificativ, care au mereu câte un motiv de nemulţumire, care nu văd nimic bun şi frumos în nimic şi în nimeni. Te saturi de tendinţa obsesivă de victimizare a unora.
Te saturi să fii folosit, irosit, istovit, enervat. Te saturi de vampiri energetici, de oameni egoişti, indiferenţi la sentimentele tale, care te încarcă negativ și care îți fură pacea sufletului
Te saturi să faci mereu eforturi disperate să-i mulţumeşti şi, devii deodată indiferent. Imun. Pentru că realizezi că nimeni nu este nici mai presus și nici mai important decât tine. Și pentru că realizezi că meriți altceva.




E doar o etapă...



Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere.
Cândva am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream atât de mult încât mă detestam. Mă uram pentru alegeri şi pentru eşecuri. Mă învinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau.
Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă.
Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem.
Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul.
Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem.
Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin.
Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada. Am dovada că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici. Că IERI trebuie uitat şi că doar AZI și MÂINE contează, pentru că doar azi și mâine înseamnă noi șanse...

Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi. Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori!