Dureri și dor...



Dacă îți arăți durerile poți fi considerat slab. Dacă le ascunzi poți fi considerat insensibil...

Când am aflat că tata este bolnav de cancer, mi-a fost foarte greu să cred. Tata se lupta în taină cu această boală de 2 ani, ascunzându-se de mine ca să nu mă îngrijoreze, ca să nu-mi răpească bucuria adolescenţei şi a primei iubiri. Nu am bănuit nimic: nu l-am auzit nici măcar o dată să se plângă, să spună că îl doare ceva și nu am văzut niciodată vreo grimasă de durere pe chipul lui brăzdat de riduri. Singura schimbare pe care am remarcat-o a fost regimul alimentar, care devenise cu totul altul. M-am gândit că era din cauza bătrâneţii, că nu mai poate mânca tot ce mânca altădată. Dar ce ştiam eu?
Am aflat când aveam 15 ani. Mi-a spus-o zâmbind, dar cu o tristeţe în ochi care mi-a sfâşiat inima.
- Nu-mi pare rău că mor. Am trăit destul şi am trăit cea mai frumoasă viaţă pe care o poate avea un tată. Sunt împăcat şi fericit. Îmi pare rău doar că nu am putut să trăiesc mai mult pentru tine, ca să îţi fiu alături până când vei fi mai mare, pe picioarele tale...
Universul meu s-a prăbuşit atunci. Nu puteam concepe viaţa fără omul care îmi era tată şi mamă (atunci când mama nu era lângă mine), care îmi era cel mai bun prieten, cu care am împărţit fiecare zi a vieţii mele de până atunci. Şi mi-aș fi dorit pentru el să nu plâng, să îi arăt că sunt puternică, să nu îl îngrijorez mai tare, făcându-l să creadă că nu voi reuşi fără el... Nu am reuşit... am izbucnit în plâns.
I-am reproşat atunci că mi-a ascuns faptul că e bolnav, că s-a chinuit fără ştirea mea, că m-a lăsat să îl chinui fără să ştiu, cerându-i să fie mereu vesel, energic, să îmi facă tot felul de pofte, să mă plimbe...
- Dacă ţi-aş fi spus, cu ce m-ai fi ajutat? Mi-ai fi luat durerea? Ai fi oprit boala? Doar te-aş fi făcut să suferi din cauza mea şi era de ajuns că sufeream eu. N-am vrut să-ţi tulbur pacea şi să-ţi înnegurez tinereţea... Am vrut să ne bucurăm de ultimii ani împreună...
În fiecare zi ne plângem celor din jur de tot felul de dureri, unele reale, dar şi multe închipuite... Ne plângem fără a ne gândi că le încărcăm şi oamenilor dragi sufletele deja încărcate de propriile dureri şi lupte interioare.
Am învăţat de la tata să îmi îndur suferinţele în tăcere şi să îmi plâng lacrimile pe ascuns – nu pentru că nu aş avea nevoie de mângâiere, ci pentru că nu vreau să-i încarc cu dureri pe oamenii care mă iubesc şi pentru că nu vreau să le tulbur pacea, multă sau puţină, pe care o au,
Ştiu, veţi spune că e nevoie de multă putere pentru a face asta... dar este nevoie, de fapt, doar de puţină iubire. Este nevoie să-i iubeşti pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine şi vei găsi puterea să îi protejezi de suferinţe inutile...
Când tata a plecat la Cer, am considerat că l-am pierdut definitiv. Mi-am strigat durerea în gura mare şi am purtat-o pe chip mult timp, torturându-i şi pe oamenii din preajma mea... Cu timpul am învăţat să accept şi m-am resemnat, iar într-un târziu am realizat că eu nu l-am pierdut pe tata. El trăieşte prin mine, bătându-mi în piept, fiindcă inima mea poartă o bucată din inima lui... El trăieşte în mine şi prin mine deoarece mi-a lăsat mie cea mai frumoasă parte a inimii lui... Şi eu promit să am mereu grijă de ea şi să încerc să trăiesc mereu frumos.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii





  1. Frumos, ca o melodice lirică, mărturisirea dumneavoastră, domnişoară Binder. Este minunată afirmaţia de la finalul confesiunii. Este foarte greu, din câte îmi transmit cuvintele dumneavoastră, starea sfâşietoare în care vă aflaţi. Îmi permit (vă rog să mă iertaţi că fac acest lucru) să vă propun să vă trăiţi mai intens, mai dezpovărător propria viaţă. Teoretic, ar fi uşor. la teorie toţi suntem grozavi. Mărturisesc că, de fiecare dată, confesiunea dumneavoastră este dureroasă. Sunteţi un om puternic dar, în acelaşi timp, şi foarte sensibil, foarte vulnerabil. Nu am nici un fel de pricepere, de competenţe, psihologic vorbind, să pot să vă energizez. Vă citesc, în continuare, mărturisirile. Toate cele bune vă spune Constantin Marin. Dumnezeu să vă ocrotească.

    RăspundețiȘtergere
  2. Iertaţi-mă că vă spun, bănuiesc, cuvinte pe care, probabil, vi le-au spus şi alţii. Toată rezolvarea zbaterii dumneavoastră, a suferinţei, există în dumneavoastră. Încercaţi să îl faceţi fericit pe tatăl dumneavoastră (desigur, sufletul dânsului, acolo unde se află) prin bucuria de a trăi mai mult fiecare zi din viaţa dumneavoastră, care, aşa cum bine şi frumos aţi menţionat, este prelungirea vieţii dânsului. Sunt sigur că veţi realiza această transformare. Aveţi nevoie de mai multă libertate sufletească, de mult mai puţină suferinţă. Umanitatea toată se află în sufletul pe care îl purtaţi prin această lume. Toate cele bune. Dumnezeu să vă ocrotească. C.M.

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga Irina, te inteleg f. bine, Am un inger acolo sus in cer si..... mereu privesc cerul cautand o stea din care El, baiatul meu, ma priveste. Suferinta noastra e tacuta doar pt ca incercarea pe care Dumnezeu ne-a trimis-o ne-a facut sa intelegem inca o data cat suntem de trecatori.Nu putem intelege planurile lui Dumnezeu si cu greu putem sa acceptam cum un OM asa ca tatal tau cum putini sunt ..... cum copii foarte buni, olimpici, buni la suflet, ascultatori, destepti, deosebiti asa ca fiul meu..............zboara spre cer lasandu-ne sufletul pustiit pentru totdeauna ..................din care apar periodic zvacniri ....DE CE .... DE CE.... DE CE........... DE CE......

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu am trecut niciodata printr-un lucru atat de dureros (de a pierde unul dintre parinti), nici macar nu pot sa ma gandesc la asta.... Ai un suflet atat de bun si esti atat de puternica...chiar inspiri curaj prin micile povestiri din viata ta :)

    RăspundețiȘtergere
  5. https://scontent-a-ord.xx.fbcdn.net/hphotos-frc3/1456684_347713802040061_1454489784_n.png

    RăspundețiȘtergere
  6. Sunt de aceeasi parere cu Roxana, nu am trecut prim asa drame de a-mi pierde parintii, dar anul acesta pe 7 aprilie la ora 5:45 dimineata am fost trezita de un apel a celei mai bune prietene, care plingea in hohote ca si-a pierdut tatal suferise un atac de cord in acea noapte.Eram buimacita de pe somn, eram fata-n fata cu realitatea nu gaseam cuvintele necesare pentru a o consola.Nu puteam intelege cum sa vorbesti cu un om la telefon sa-ti spuie ce fac parintii ei, dupa care sa-ti spuie ca a avut o moarte subita.E ceva ingrozitor.Am incervat sa ma pun in piele ei pret de citeva secunde :( nu am rezistat sa ma gindesc la asa ceva.Trebuie sa pretuim viata si oamenii dragi.Fii tare Irina.

    RăspundețiȘtergere
  7. Si tatal meu tot aceeasi boala o poarta....ma gandesc cu groaza la ziua cand stiu ca nu il voi mai avea langa mine ....desi duce eroic aceasta boala stiu ca nu ii este usor ...... Acum 1 an am aflat de aceasta boala ...iar in urma cu aproape 2 ani doctorii l au plimbatbde colo dincolo punandu i n diagnostice total aberante ............. Atat de tare ma linistesc citind ceea ce tu scrii ..... Multumim pentru tot !!!!

    RăspundețiȘtergere
  8. Apreciez tot ce scrii ,totul e din viata cat se poate de adevarat si de frumos....si ne da o pace si o liniste de care avem multa nevoie!multumim pt ceea ce asteni pe hartie!

    RăspundețiȘtergere
  9. F frumos scris, este foarte trist atunci cand pierzi persoane dragi, apropiate sufletului, eu am pierdut in decursul a 8 ani , intai un inger de copil(nepotica mea) care avea numai 8,5 ani, apoi peste ceva ani pe tatal ei(37ani), si la surt timp dupa fratele meu, l-am pierdut si pe sotul meu (34 ani) care a suferit de aceeai boala ca tatal tau,avea 22 de ani cand a descoperit boala asta care nu iarta si pe care a reusit sa o pacalesca timp de 12 ani.Avem impreuna o fata care la momentul in care tatal ei nu a mai fost, avea 9 ani Cel mai greu mi-a fost atunci cand a trebuit s-i spun fetei, inca mai simt acea traire, as fi vrut sa fac orice altceva, dar sa nu ii spun cele intamplate, ei erau f apropiati, mi-a spus ca eu am devenit importanta pentru ea dupa ce nu a mai fost tatal ei, pt ca pana atunci, eu eram doar ,,mama cu care doarmea.''Stiam asta, si i-am raspuns ca nu puteam sa o iubesc mai putin.Cat despre cei care nu mai sunt ....in fiecare zi imi este dor de ei, vorbesc cu mine insumi despre dorul pe care il am in suflet, insa cred cu tarie ca ei sunt la locul lor si ca D-zeu ii odihneste in sanul lui Avram ,si D-zeu i-a luat acolo acolo cu un scop. (Antonia din Ploiesti)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Off citim si ne descriem fiecare durerea noastra , tragedia noastra , dar tebuie sa fim puternici sa ne ducem pana la capat oriunde ar fi el.Antonia si eu am pierdut intr-o fractiune de secunda trei oameni dragi mie intr-un accident , o tragedie : sotul meu 42 ani , sora mea 31 ani si fetita ei 12 ani . Eu si copii mei am scapat ca printr-un miracol , baietelul meu a fost la un pas dar a rezistat. Am ramas vaduva cu doi copii si fara doi ingeri pe care le-am iubit enorm .....asta s-a intamplat pe 19 aug 2012 ...si acum de curand pe 3 ian. s-a stins si tatal meu dupa o boala suferita de 2 ani.....E greu cand la pomenire iti citeste patru morti preotul....Dar viata asta trebuie traita oricum ar fi ea ....Ei raman pentru todeauna in sufletele noastre si vorba lui Irina traiesc prin noi fiindca ne-au lasat cea mai frumoasa parte a inimii lor...(Nicoleta)

      Ștergere
    2. da, alina nico si anonim care va duceti aceste dureri cumplite descrise mai sus ... cand dorul de cei plecati inaintea noastra acolo sus ne sfasie, stim ca odata cu ei am murit si noi putin -Cu fiecare dintre cei, de care moartea ne desparte, murim si noi, lasand o parte, in fiecare dintre ei.

      Ștergere